Profeția Sfântului Nikola
Era iarna anului 1570. Pentru Rusia sosiseră vremuri cumplite, de restriște. La tronul țării urcase un monarh de o cruzime nemărginită, așa cum lumea nu mai văzuse de pe timpul năvălirii hoardelor lui Gingis Han: Ivan al IV-lea, supranumit și cel Groaznic. Convins că supușii săi complotează împotriva sa, țarul pornește, în fruntea gărzii personale, formate din așa-numiții opricini, vestiți prin violența lor, într-o campanie furibundă și trece regiuni întinse prin foc și sabie. După ce a înecat în sânge mii de oameni din bogatul oraș Novgorod, Ivan cel Groaznic se îndreaptă înspre vestul Rusiei, către următoarea cetate, Pskov, plănuind pentru locuitorii acesteia același destin nefast. "Venea țarul, nebun de mânie, ca un leu urlând, vrând a ucide oameni nevinovați într-o adâncă vărsare de sânge", povestesc cronicile vremurilor. Întregul oraș se ruga la Bunul Dumnezeu, doar, doar, preamăritul țar și-ar schimba gândul cel nimicitor.
Însă monarhul era neînduplecat și, la porțile cetății, armata sa aștepta ordinul cumplit de a ataca orașul și a-i trece prin tăișul sabiei pe toți locuitorii lui. Opricinicii, trupele sale speciale, stăteau neclintiți în linia întâi, îmbrăcați în sumane negre, purtând la brâu capete de câini morți și mături, simboluri ce marcau fidelitatea față de țar și îndepărtarea oricărei nesupuneri ori răzvrătiri împotriva suveranului. Toți locuitorii orașului ieșiseră pe străzi, în fața caselor, așteptând în genunchi, umili, cu pâine și sare, să-și primească așa cum se cuvine suveranul. Deodată, ca de niciunde, pe una din ulițe răsări în întâmpinarea țarului un bărbat cu părul lung și năclăit, cu barba deasă și încâlcită. Trupul schilodit îi era acoperit doar de câteva zdrențe soioase. "Ivanușka, Ivanușka, mănâncă pâinea și sarea credincioșilor tăi!", striga acesta în gura mare, nepăsător de pedeapsa ce se putea abate asupră-i. Atunci țarul a ordonat ca guralivul să fie prins de îndată, însă tocmai când slujitorii voiau să pună mâna pe el, acesta s-a făcut nevăzut. Speriat, monarhul cel vestit prin cruzimea, dar și prin fervoarea sa religioasă, și-a făcut cruce și a intrat în catedrala orașului, poruncindu-le preoților să înceapă slujba. Deși un om cumplit de sângeros, Ivan cel Groaznic era un bărbat foarte evlavios, cu frică de Dumnezeu, adesea căzând în rugăciune zile în șir. În timpul slujbei, bărbatul misterios apăru din nou în fața țarului. În mâini purta o bucată de carne crudă. Se apropie cu îndrăzneală de teribilul monarh și i-o întinse, spunându-i cu blândețe: "Mănânc-o, Ivan!". "Sunt creștin, nu mănânc carne în timpul postului", i-a răspuns Ivan cel Groaznic. Atunci bărbatul tună: "Aaaa, nu mănânci carne, ții post, dar sânge de om bei! De mult ai uitat nu numai de post, dar și de Dumnezeul tău!". Auzind aceste vorbe, țarul s-a mâniat cumplit și a ordonat oastei sale ca orașul să fie pârjolit. "Fie-ți milă, țar nebun, de supușii tăi. Lasă-i în viață și nu nimici acest oraș. Dacă însă te vei atinge fie și de un singur creștin, vei crăpa precum calul tău!", continuă bărbatul zdrențăros. Nici nu apucă bine să termine aceste vorbe cumplite când, în fața țarului, apăru un soldat teribil de înspăimântat: "Prea luminate, calul Tău s-a prăbușit deodată la pământ, răpus de nu se știe ce boală". Cuprins de frământări, îngrozit de profeția ce tocmai se împlinise, țarul a dat ordin să se oprească jaful, urmat de ordinul de retragere, înapoindu-se la Moscova, fără a se atinge de niciun locuitor al cetății Pskov.
Dar cine era acest bărbat straniu, ce reușise prin vorbele sale premonitorii să-l înduplece pe cel mai cumplit suveran al Rusiei și să salveze viețile a mii de oameni?! Locuitorii Pskovului îl numeau Nikola Salos, nume care în limba greacă înseamnă "binecuvântat, nebun întru Hristos". Căci, nu în puține rânduri, îi ajutase Nikola pe semenii săi, îi povățuise și îi îndrumase prin cuvintele sale pline de har. Cu ani în urmă, fusese un boier bogat și mândru, dar brusc, nu se știe din ce motiv, își donase averea bisericii și, schimbând straiele bogate cu niște zdrențe, începu să umble desculț prin oraș, amintindu-le oamenilor de Bunul Dumnezeu și de calea cea dreaptă de la care se îndepărtaseră.
Cu timpul, locuitorii orașului au înțeles că Nikola nu era nicidecum nătâng ori bolnav la minte ci, din contră, se lepădase de toate cele lumești pentru a-și închina viața Mântuitorului. El purta în suflet Duhul Sfânt, fiind binecuvântat cu darul profeției. Multe minuni săvârșise în timpul vieții, de aceea, în 1576, când Nikola se stinse din viață, oamenii îl înmormântară cu tot fastul, în Catedrala orașului, Sfânta Treime. O asemenea onoare era acordată numai cnejilor și arhiepiscopilor. La câțiva ani după moartea sa, în 1581, când regele Poloniei, Ștefan Báthory, a asediat orașul Pskov, Nikola Salos a săvârșit o nouă minune. A apărut în vis comandantului trupelor rusești și i-a oferit soluția salvatoare, ferind astfel orașul și pe locuitorii acestuia de jaf și distrugere. Mai târziu, Nikola Salos a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă și numit "nebun întru Hristos". Astăzi, moaștele sale se odihnesc în Catedrala Sfânta Treime din Pskov și mii de credincioși vin aici pentru a se ruga întru miluire și iertarea păcatelor.
Fericiți cei săraci cu duhul
Nebunia întru Hristos este un fenomen care s-a ivit inițial în Bizanț, iar în secolul al XI-lea, a apărut și pe teritoriul Rusiei, unde a prins rădăcini până aproape de zilele noastre. "În vremurile moderne, oamenii nu mai înțeleg întru totul această manifestare creștină, considerându-i pe cei numiți nebuni întru Hristos bolnavi psihic, ceea ce este complet greșit. Acești oameni joacă deliberat rolul de nebuni, pentru a putea denunța cu voce tare pseudovalorile lumii și pentru a putea răspândi, fără a fi stingheriți, cuvântul Domnului. Căci cine poate incrimina un nebun?!", spune Preafericitul Patriarh al Rusiei, Kiril. "Nici chiar în vremurile cele mai nemiloase ale Rusiei, când suveranii dispuneau de viețile supușilor după bunul lor plac, asemenea oameni, nebuni întru Hristos sau iurodivîe, așa cum sunt numiți în limba rusă, nu erau decât cu mici excepții asupriți. Nebunul întru Hristos renunță de bună voie la toate patimile și viciile vieții, la bunurile pământești, la putere, funcții sau lux, devenind smerit, dezbrăcându-se de trufia minții și de nemăsurata iubire de sine. «Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor va fi împărăția cerurilor», stă scris în Sfânta Evanghelie după Matei. Cei săraci cu duhul, cei nebuni pentru Hristos, sunt cei care se dezic de cele vremelnice, cei care își umplu sufletul doar cu bogăția celor veșnice și care cugetă necontenit la desăvârșirea lor întru dumnezeire. Ca rezultat al acestei eliberări, ei dobândesc puterea de a spune oamenilor adevărul, uneori ei primesc de Sus daruri miraculoase, darul profeției sau al prezicerii".
Pentru știința modernă, însă, acest fenomen rămâne un mister. Deși Biserica i-a considerat pe acești oameni sfinți, canonizându-i, savanții contemporani caută încă explicații raționale. Cum se poate ca un simplu om să umble desculț prin zăpadă, fără ca picioarele să-i degere, să înfrunte aproape complet dezbrăcat geruri cumplite, fără să simtă frigul, să nu mănânce mai nimic, fără a avea senzația de foame și, mai presus de orice, de ce acești oameni au fost înzestrați cu darul premoniției și al clarviziunii? De multe ori, nebunii întru Hristos se autopedepseau, considerându-se nevrednici de mila Celui de Sus și îmbrăcau cămăși din păr aspru de cămilă sau își atârnau de gât lanțuri cu cruci grele din fier de câte 20 de kilograme. Ei nu simțeau nicio durere, iar trupurile lor nu păreau să se încovoaie sub asemenea greutăți.
Suferința întru Hristos
Pelaghia Diveevskaia, cea care în anul 2004 a fost recunoscută ca fiind Sfântă și canonizată de Biserica Ortodoxă Rusă, a avut trupul încătușat cu un inel gros, din fier, pe care nu l-a îndepărtat timp de opt ani. Metalul devenise una cu corpul ei plăpând, crescându-i în carne. Dar înainte de a-și asuma această misiune grea, de nebunie întru Hristos, Pelaghia, ca și alți asemenea oameni fenomenali, fusese o femeie simplă, cu o viață absolut normală.
S-a născut în 1809, în orașul Arzamas, din regiunea Nijni Novgorod, în familia unui negustor bogat. Încă din copilărie, Pelaghia s-a remarcat printr-o frumusețe angelică, astfel că imediat ce a împlinit vârsta de 16 ani, mama ei a încercat să o mărite. Dar, de când e lumea și pământul, nu frumusețea a fost cheia fericirii omului, ci dimpotrivă, a reprezentat cauza ispitei și a păcatului. Și Pelaghia a știut acest lucru instinctiv și a luptat cu toată puterea ei împotriva păcatului seducției. Astfel că, atunci când mama ei a hotărât să o mărite, tânăra, care încă din copilărie își dorise să intre în mânăstire, pentru a-I sluji lui Dumnezeu, s-a prefăcut nebună. Dar deși simulase că și-a pierdut mințile, totuși pretendentului, extrem de îndrăgostit, nu i-a păsat și a luat-o de soție. La scurt timp după impusa căsătorie, Pelaghia, împreună cu soțul și mama ei, au plecat la Mânăstirea Sarov. Acolo a întâlnit un călugăr, cel pe care îl cunoaștem astăzi ca Sfântul Serafim din Sarov, cu care a avut o discuție lungă. Acesta a reprezentat momentul decisiv pentru destinul ei, așezând-o definitiv pe calea desăvârșirii spirituale. La despărțire, preacuviosul a rostit: "Această femeie va fi un izvor nesecat de lumină și alinare pentru toți cei obidiți!".
Întorcându-se acasă, Pelaghia a început să-și dedice viața întru totul Domnului, petrecându-și zilele în genunchi, în profundă rugăciune. Pe zi ce trecea, comportamentul ei devenea tot mai straniu, fata părea tot mai nebună, tot mai ruptă de lumea înconjurătoare. Ziua alerga pe străzi, îmbrăcată cu cele mai frumoase rochii, dar desculță, povățuindu-i pe oameni să nu uite de cuvântul lui Dumnezeu, iar noaptea și-o petrecea în rugăciune, pe treptele bisericii. Și toate acestea, pentru a le dovedi celor din jur că și-a pierdut mințile. Nici după nașterea unui copil nu și-a schimbat Pelaghia Ivanovna hotărârea de a-și închina viața întru slăvirea Celui de Sus. Soțul ei nu putea înțelege un asemenea comportament și, simțindu-se umilit, a început să o chinuiască, să o bată cu bestialitate. În ciuda tratamentului brutal, Pelaghia nu se schimbase, se purta milostiv cu toți cei obidiți, ajutându-i după puterile ei. Toată agoniseala ei și a soțului o împărțea săracilor sau o dona bisericilor din oraș. Văzând toate acestea, soțul, nebun de furie, ceru ajutorul ofițerului însărcinat cu menținerea ordinii publice, care o biciui cu cruzime. Însă în acea noapte, agentul de poliție avu un vis înspăimântător: se făcea că o oală imensă fierbea la foc mic, iar o voce îi spunea că în acel cazan va fierbe el de viu, pentru păcatul pe care-l săvârșise, acela de a o supune chinurilor pe roaba aleasă a lui Hristos. Agentul se trezi și, îngrozit de fapta sa, interzise tuturor locuitorilor să o mai ocărască pe Pelaghia Ivanovna, cea stricată, așa cum o numeau oamenii. Atunci, soțul Pelaghiei și-a pierdut el însuși mințile de mânie și i-a cerut fierarului să-i fabrice un lanț de fier cu inel. Cu mâinile sale, și-a încătușat soția de mijloc ca pe un animal sălbatic și a țintuit-o de peretele casei. La scurt timp, mama Pelaghiei și-a luat inima în dinți și și-a dus fiica la Mânăstirea Diveevo, din apropiere de Sarov, acolo unde mucenița își dorea cu atâta ardoare să se nevoiască. Înainte de a-și părăsi casa, Pelaghia s-a închinat și a îngenuncheat în fața tuturor rudelor, cerându-le îndurare: "Iertați-mă, în numele lui Hristos, căci până voi muri, eu aici nu mă mai întorc!".
Pelaghia fusese înzestrată cu darul de a pătrunde în sufletele oamenilor și de a citi și dezvălui limpede viitorul. După retragerea sa în mânăstire, la chilia ei au început să sosească sute de oameni, care auziseră despre puterile sale miraculoase. Alinând sufletele credincioșilor și lecuindu-le bolile trupești, povățuindu-i și ocrotindu-i pe năpăstuiți, Pelaghia a salvat mulți oameni, aducându-i pe calea mântuirii. Iar pe mai-marii puterii, care săvârșeau nedreptăți, nu se sfia niciodată să îi înfiereze. Până și măicuțele de la mânăstire nu mai înfăptuiau nimic până ce nu-i cereau binecuvântarea, căci Pelaghia știa mereu ce și cum trebuie săvârșit. Ea avea în mod repetat revelații și, de multe ori, chiar cuviosul Serafim, cel care trecuse deja în lumea celor drepți, i se arăta, povățuind-o și îndrumând-o în cele sfinte. La ea veneau oameni cu fel de fel de boli sufletești sau trupești, cerându-i ajutorul și sfatul. Unul dintre "fiii săi duhovnicești", cum îi numea ea pe credincioșii care îi călcau pragul chiliei, a fost renumitul pictor și scriitor rus Kuzma Petrov-Vodkin. Încă de la prima lor întâlnire, Pelaghia l-a vindecat de o boală de care suferea din copilărie. "Doar ce mi-a atins mâna betegită, paralizată și, la scurt timp, m-am vindecat complet", povestește pictorul în "Jurnalul" său, publicat recent în Rusia. "Apoi a început să-mi povestească toată viața pe care o trăisem, cu detalii uimitoare, pe care nimeni, în afară de mine, nu avea de unde să le cunoască. M-a sfătuit și m-a îndrumat ca pe propriul ei copil, mângâindu-mi sufletul. La final, m-a sărutat pe creștet și m-a binecuvântat. Pelaghia Diveevskaia a fost cea care m-a smuls din adâncurile iadului".
În 1884, la vârsta de 75 de ani, Pelaghia cea nebună întru Hristos s-a stins din viață, după 47 de ani de mânăstire, după ce decenii la rând îi sprijinise și îi ocrotise pe toți cei obidiți, pe toți cei care îi cereau ajutorul. Astfel, vorbele cuviosului Serafim se adevereau: Pelaghia Diveevskaia fusese lumina călăuzitoare a celor aflați în suferință, a celor asupriți și năpăstuiți.
Poate că timpurile celor nebuni după Hristos, ale celor care de bună voie au renunțat la toate cele vremelnice, la confortul unei existențe tihnite, pentru o viață închinată întru slava Domnului, au apus de mult, însă dacă nu ar fi apărut atunci, în veacul al XI-lea, îndată după creștinarea poporului rus, poate că omenirea ar fi fost altfel. Nebunii întru Hristos și-au îndeplinit misiunea, lăsându-ne drept moștenire iubirea, nădejdea și credința. Și, poate că ceea ce pare astăzi pentru oamenii de știință un fenomen de neînțeles, nu reprezintă decât darul Domnului pentru fiii Săi. "Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înțeleaptă decât înțelepciunea lor și ceea ce pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu mai puternică e decât tăria oamenilor." (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel)