Trăiesc o poveste tristă, în care toate se împart la doi. Mie-mi revin jumătate din toate, ca o rație zilnică de iubire la care tânjești, așteptând la o coadă căreia nu-i vezi nici măcar începutul, un fel de trai obositor și dureros, pe care, oricât l-ai întoarce pe toate părțile, are același final.
Așa încep diminețile mele de câțiva ani: așezându-mă la coadă și așteptându-mi rația. Uneori îmi doresc să primesc doar o vorbă spusă cu calm, nu pe un ton răstit, ca de obicei, sau poate un sărut cald și o mângâiere venite din suflet, ca atunci când ai avea o soție pe care o iubești, alteori mă mulțumesc și cu mai puțin, cu simpla venire acasă după niște zile întregi de absență a omului care în acte se numește soțul meu. În nopțile de așteptare, în toate clipele de singurătate, în care aleg să nu dorm și să scriu, căci, v-am zis, nu prea mi-au rămas altele, îl caut cu gândul, cu ochii, cu mintea, apoi îl strig peste mulțimea care așteaptă și ea la aceeași coadă cu mine, dar de fiecare dată strigarea mea rămâne fără rezultat. Și cu cât diminețile se adună, cu atât găsesc de fiecare dată când mă așez la rând alți și alți oameni, alte chipuri necunoscute, râuri întregi de femei care stau între mine și cel care în acte se numește încă soțul meu. Iar el... el probabil stă undeva mai în față, mult prea în față și mult prea departe, încât nu reușesc în niciuna din dimineți să-l ajung. El împarte...
Când ne-am cunoscut, acum mult timp, pe vremea când nu se inventaseră cozile, iar iubirea se găsea la liber, pe toate gardurile, știam că el, cel care acum e soțul meu, e omul care reușește să privească în aceeași direcție în care privesc și eu. Am simțit asta din prima clipă în care ne-am întâlnit, ca o furnicătură care te bucură, dar te și sperie ușor în același timp, ca o regăsire mai mult decât o recunoaștere. Brusc, după ani de căutări, eu am simțit că m-am regăsit în el și el în mine, ca două suflete obosite, care se alergau deja de câteva vieți bune.
L-am văzut întâia oară într-o galerie de artă, unde lucram pe atunci, privind același tablou în dreptul căruia mă opream și eu zilnic, uneori și câteva ceasuri întregi. Un tablou mare, plin de culori și forme abstracte, care avea în fundal, în plan secund, un personaj singular. Studiam în fiecare zi pictura, încercând să înțeleg și să dezleg misterul, să găsesc explicații dintre cele mai ciudate, mă lăsam chiar cuprinsă de stări diverse la orice privire în detaliu, iar la fiecare unghi, altul decât cel de ieri, care era mereu altul decât cel de cu alte zile în urmă, mă încercau senzații de indignare, de repulsie și iritare. Ce căuta un personaj atât de trist, mă gândeam, într-o mare de culori? Ce aștepta? Sau pe cine aștepta? Și de ce, dintre toți oamenii care treceau pragul galeriei în fiecare zi, nimeni nu-l vedea, nimeni nu-l observa, oprindu-se de fiecare dată doar la aceleași culori din prim-plan, pe care le găseau mereu fascinante, de parcă el, personajul mic și stingher, ar fi fost inexistent, o simplă plăsmuire a minții mele?
Astfel de gânduri îmi treceau mereu prin minte, iarăși și iarăși, de fiecare dată când pășeam în sala în care era expus tabloul.
Pe cel care acum este soțul meu, cel puțin în acte, l-am văzut mai întâi din spate, cu mâinile lăsate pe lângă corp, uitându-se nemișcat la aceeași pictură, cu privirea fixă, ca a unei statui vechi și nebăgate în seamă de secole. Fiind ora de închidere a galeriei, m-am apropiat de el cu intenția de a-l avertiza, ezitând totuși în încercarea de a nu-i deranja gândurile, și am stat așa, unul lângă altul, umăr lângă umăr, privind în aceeași direcție. În toată liniștea din jur, îi auzeam parcă toate gândurile, în cele câteva minute de tăcere, toate întrebările la care se chinuia de unul singur să caute răspuns, fără să știe că, de fapt, nu e singurul. Într-un timp, după o tăcere lungă și deasă ca o ceață, mi-a adresat câteva vorbe, nedezlipindu-și însă privirea de la tablou. "Vezi? Vezi? Vezi câtă singurătate, câtă tristețe călcată în picioare de toată veselia lumii? Parc-aș fi eu..." Era advărat, deci! Era adevărat! El, acest necunoscut, primul dintre toți cei care se perindaseră pe lângă mine de-a lungul anilor, vedea și simțea la fel, de parcă i-aș fi împrumutat pentru câteva clipe ochii și sufletul meu...
Mă uit la tablou și e neschimbat, după atâția și atâția ani. Aceleași forme geometrice, aceleași culori care acoperă totul, gata să se reverse în afară, peste rama cea groasă. Același personaj stingher și singur, nebăgat în seamă, pe care toți îl trec cu privirea, ca și când n-ar exista. Cu mult timp în urmă, cel care acum se numește în acte soțul meu mi l-a oferit în dar. Din bursa lui de student de pe-atunci, strânsă timp de multe luni, cu eforturi destul de mari, l-a cumpărat chiar din galeria în care lucram. "Fie ca această pictură să ne amintească mereu cine suntem", mi-a spus. "Să nu uităm niciodată unul de altul, oricât de departe am fi".
Am aflat mai târziu că, uneori, uitarea apare când te aștepți mai puțin. Și atunci când apare uitarea, ajungi chiar și tu, așa cum fac toți, să observi doar culorile din prim-plan, care-ți iau ochii.
La început am crezut că între mine și el stă doar o singură femeie. Cu buze ca roșul cel mai aprins din tablou, ca roșul de pe toate urmele găsite pe cămășile lui, seri la rândul, cu părul negru, parcă proaspăt pictat, cu genele firave ca urmele delicate lăsate de cea mai subțire pensulă. Pe ea am văzut-o prima, într-o dimineață de stat la rând, fiindcă era chiar în fața mea. Își aștepta și ea porția, stând cuminte la aceeași coadă cu mine. Mai apoi, semnele lăsate în urma lui de cel care acum se numește soțul meu s-au întețit, nopțile de absență s-au înmulțit, iar eu am realizat, dureros de repede, că pe lângă femeia cu buze roșii, ni s-a mai alăturat cineva. Ei i-am văzut chiar și fotografia, uitată neglijent pe birou, de cel care se numește încă soțul meu. Un păr blond și aprins, niște ochi albaștri, exact ca figurile din mijlocul picturii pe care încă o studiez în fiecare seară, și o piele tânără, tânără, așa cum aveam și eu pe vremea când un singur tablou te ajuta să nu uiți.
Am atribuit fiecărui punct din tabloul meu câte o minciună mică, câte o minciună mare, câte o noapte în care el nu a dormit în același pat cu mine. În partea de sus, cu mult verde, sunt orele suplimentare în care rămâne mereu peste program, zi după zi, lăsându-mă să-l aștept de parcă el ar fi singurul om de pe Pământ care m-ar ajuta să respir. În dreapta, lângă niște dungi albe și groase, am pus toate promisiunile lui de a o lua de la capăt, ca la început. Și minciunile. Multe și lungi, ca niște dungi. Puțin mai jos, cu mult portocaliu, ca un apus pe terminate, sunt nopțile noastre de dragoste. Atât cât au mai rămas acum, cu gesturi mici și trase la indigo, în tăcere, lăsând mereu senzația că își păstrează cuvintele pentru altcineva. De parcă în rația mea zilnică n-ar fi încăput, pe lângă câteva mângâieri, numărate, aceleași, și vorbele. În astfel de nopți mă gândesc la femeile cu pielea tânără și cu buze roșii și mă întreb dacă ele sunt cele care primesc, în schimb, la pachet, și cuvintele. În stânga, aproape de rama tabloului, lângă niște pete mari și gri, am agățat toate sfârșiturile de săptămână în care el e plecat de cele mai multe ori în provincie. În interes de serviciu, cum spune el și cum îl cred eu. Ele sunt cele mai grele, cele mai urâte și mohorâte culori, la care nici nu mai zăbovesc prea mult cu privirea. În astfel de zile, în care el e plecat, în care parcă tot timpul plouă, merg pe stradă cu privirea lăsată mai în pământ, căci n-aș vrea să văd, așa, ca din întâmplare, provincia.
În dreapta, lângă două triunghiuri răsturnate cu vârful în jos, sunt grijile. Căci îmi fac griji, adesea, dacă nu îi e sete, dacă nu îi e foame, dacă patul în care doarme atunci când e plecat, în care doarme singur, cum spune el, nu e cumva prea tare pentru problemele lui de spate pe care le are. Mă mai gândesc apoi dacă și-a uitat oare umbrela și dacă îl plouă, așa cum plouă de ceva vreme și-n viața mea, sau dacă nu cumva cineva oarecare, aflat în trecere pe lângă el exact atunci, poate chiar o femeie, a avut grijă și i-a împrumutat din umbrelele ei. Câteodată îmi fac griji pentru hainele pe care le poartă, pentru frigul care poate, din neatenție sau din neglijență, să îi ajungă până la inimă, așa cum îmi ajunge mie în unele nopți.
În centrul picturii, în cel mai mare albastru închis, stau buze, mâini și urechi de femei. Mai stau și toate bucățile de piele pe care el le-a atins de-a lungul anilor, și toate gleznele, altele decât ale mele, pe care le-a sărutat. Și ochi, poate prea mulți ochi. Ca un atlas de anatomie pe care îl verși la un loc, rămânând apoi, ani la rând, să pui cap la cap, mână cu mână și ochi cu ochi, până se formează în fața ta rânduri și rânduri de oameni, așezați toți între tine și el.
Iar în spate, foarte în spate, ca un personaj stingher și trist, într-o mare de culori, așteptând pe cineva care în acte încă e soțul meu, sunt eu.
ANIA POPA - Cluj-Napoca