Îmi pare rău nu că am plecat de lângă primul meu bărbat, îmi pare rău că nu am plecat mai devreme, că nu am știut să curm din start chinul nopților nedormite, al lacrimilor ascunse, al deznădejdii și al rușinii. Îmi pare rău că nu am rupt brusc șirul dezamăgirilor și că nu am fost în stare să văd exact ce se întâmplă, amăgindu-mă zi de zi cu speranța că poate, poate, relația noastră va putea fi salvată. Acum știu că, odată spart, vasul nu mai poate ține în el apă. Chiar dacă îl lipești, crăpăturile sunt cel mai cumplit decor pentru nefericire.
Știu că am început prea brusc această scrisoare, însă de câte ori îmi aduc aminte de acele întâmplări, de vremea aceea de la începutul vieții mele de femeie măritată, simt că mi se pune un văl peste ochi și mă comport iar ca și cum aș fi la anii aceia. Asta înseamnă că încă doare și doare al naibii de greu, chiar și după ce-au trecut de atunci aproape cincisprezece ani.
Întotdeauna mi-a plăcut proverbul acela care pune față în față puterea tinerilor și înțelepciunea bătrânilor. Nu degeaba a intrat și a rămas în zestrea lumii. Numai că, din păcate, nu știm să ascultăm și nu vrem să aplecăm urechea la ceea ce spun cei mai pățiți decât noi, care au ceva ani în plus și un car de întâmplări și situații de viață trăite. Întotdeauna ni se par demodați și săriți din timp, depășiți de evenimente. Și-apoi, tinerețea mai este și mândră, înfumurată, cum s-ar opri ea din avântul ei, ca să asculte de sfaturile modeste ale unuia mai în vârstă? Glasul sângelui este mult mai puternic decât cel al rațiunii, bucuria prezentă e de preferat, la anii aceia fără minte, unei bunăstări viitoare. Cum să amâni? Cum să aștepți, când fiecare celulă a trupului tău îl cheamă și îl vrea pe el? El, Minunatul, Făt-Frumosul, Alain Delonul viselor adolescentine. Cum să poți stăvili furtuna care crește, tot crește în sufletul tău și riscă să dea pe dinafară, dacă nu-l vezi măcar o dată pe zi, dacă nu-i simți căldura privirii, dacă nu-i auzi glasul ușor voalat de emoție? Cum?
Când te îndrăgostești, toate calitățile iubitului tău sunt la superlativ. Fără să vrei, exagerezi în bine tot ceea ce face el. Îl supralicitezi, îl încarci de cele mai alese însușiri și virtuți. Îi ridici statuie și din fire de nisip, dacă trebuie, precum Sisif, căci dragostea oarbă e capabilă să înalțe și din himere palate. Nu există nimic negativ, nimic rău, nimic nelalocul lui în ceea ce face. Ai putea fi cel mai destoinic avocat al apărării lui la nevoie. Grea meserie, dar mai degrabă ai fi avocatul diavolului, căci cele mai multe din calitățile acestui iubit înălțat până la ceruri nu sunt decât în mintea ta învăluită de ceața îndrăgostirii. Doamne, ce bună ar fi câte o dimineață în care să se șteargă ceața de pe ochi și să vezi măcar pentru o secundă adevărata față a omului de lângă tine! Măcar o secundă să-l cobori de pe piedestalul pe care singură te-ai chinuit să-l urci și să-l ții în fața celor apropiați, care poate, poate, ar îndrăzni să te mai tragă de mânecă și să-ți spună că nu e chiar așa de albastru cerul, pe cât ai vrea tu să pară... Dar secunda aceea ar trebui să apară înainte de căsătorie, dacă s-ar putea, și nu după ce-ai semnat că ești de acord să pui umărul la ceea ce pe vremuri se numea "celula de bază a societății", și azi, după cum văd că merg lucrurile la generația mai tânără, ai putea foarte bine s-o numești "închisoarea cea de toate zilele". Dar nu vreau să mă îndepărtez de la ceea ce vreau să vă povestesc, nu vreau să vorbim despre felul în care trăiesc cei mai tineri azi, cu mai puține prejudecăți decât o făceam noi la vârsta lor. Nu vreau să discut despre faptul că, din ce în ce mai mult, căsătoria devine o excepție și regula este un fel de perpetuă încercare și aproximare în a-l găsi pe cel sortit să-ți fie tovarăș de drum. Nu vreau nici măcar să mă gândesc la faptul că cei mai tineri par total neajutorați când e vorba de a alege un tovarăș de viață, că nu se implică deloc, că le este teamă să se arunce cu totul în valurile vieții, că au rezerve, că sunt comozi și preferă un dialog pe messenger, decât o înfruntare verbală față în față. Vreau doar să mă concentrez pe întâmplările pe care le-am trăit eu și să-mi analizez cât se poate de obiectiv propria viața. Dar nu pot să închei această paranteză de comparație cu cei tineri de acum, fără să vă spun că, dacă mă uit în jurul meu și-i iau la puricat pe toți cei pe care-i cunosc cât de cât, îi compătimesc pentru superficialitatea în care trăiesc și-n care nu-și asumă nimic. Cu toate suferințele și deznădejdea pe care le-am trăit din cauza neîmplinirii mariajului meu, nu-mi pare rău că atunci când a fost să fie, adică atunci când m-am îndrăgostit, am trăit din plin bucuria acelor zile, nu mi-a fost frică să mă implic total în acea relație, pe care aș fi apărat-o și susținut-o până la capătul lumii, dacă ar fi fost cazul. Vreau să spun că mi se pare de preferat o trăire autentică, în care lucrurile sunt delimitate clar, chiar dacă este dureroasă, în locul unei existențe căldicele, în care ne prefacem că iubim, ca să ne prefacem că ne e bine și că suntem și noi în rândul lumii.
*
M-am măritat din dragoste, dintr-o mare dragoste, și peste câțiva ani, în numele și-n amintirea acelei dragoste, m-am despărțit de bărbatul meu. Am trăit fericiți doar câțiva ani, dar suficient ca să înțeleg că da, se poate totuși, în ciuda tuturor aparențelor, se poate să fii și fericit într-un mariaj. Numai că fericirea asta de început durează prea puțin. Totuși, prea puțin pentru cât de lungă este viața. Cred că se transformă în altceva, și dacă nu ești pregătit să trăiești acel altceva, pierzi pasul cu cel de lângă tine, fie că o iei înaintea lui, fie că rămâi în urmă, și nesincronizarea aceasta aduce până la urmă și despărțirea. Acea "nepotrivire de caracter" de care vorbesc cele mai multe dosare de divorț înseamnă, de fapt, neputința de a mai rezona la aceleași bucurii. Nu știu cum se întâmplă, dar atunci când ești îndrăgostit, simți dintr-o dată că semeni perfect cu cel de lângă tine, ba chiar îl imiți în anumite gesturi, în anumite atitudini, pentru ca uniunea, contopirea să fie perfecte. Iar când te trezești din îndrăgosteală, începi să vezi la el numai defecte și ceea ce te enervează mai tare nu sunt neapărat acele defecte pe care le descoperi, ci, mai degrabă, ușurința cu care te-ai lăsat păcălit și înșelat. Ușurința cu care tu însăți ai pus umărul la această înșelăciune, făcându-te că nu vezi ceea ce era evident pentru toți ceilalți. Sau poate... chiar n-ai văzut?!
În ce mă privește, n-am fost detașată deloc în relația cu bărbatul meu. În sensul că mi s-a părut normal să trăim, să acționăm și să judecăm în toate cele la fel. Or, asta nu se poate fără să apară plictisul, și rutina, și sastisirea. Zic eu acum asta, după ce sunt pățită (citiți divorțată), dar atunci credeam că este cea mai înțeleaptă atitudine, aceea de a-ți urma bărbatul în toate cele. De a fi un fel de anexă a lui, un fel de vagon legat de-o locomotivă. E mai ușor să trăiești când nu ai inițiative și transferi în seama celuilalt toată greutatea unei inițiative, a unei alegeri, a unei opțiuni. Numai că și locomotivele răsuflă ușurate când se leagă de ele un vagon mai ușor, ori când li se schimbă traseul cunoscut de ani de zile, când se adaugă o haltă nouă în mersul lor. Noutatea și surpriza pot retrezi simțurile amorțite, curiozitatea și dorința de joacă. Pentru că, la urma urmei, dragostea este o joacă serioasă între doi oameni. Dacă ai curajul să stabilești niște reguli de la început, dacă ai înțelepciunea de a le respecta și dacă ai răbdare ca și celălat să le învețe și să le înțeleagă, atunci e bine. Dar dacă la prima înfrângere te enervezi, răstorni jucăriile și întorci spatele, nu știu dacă vei găsi bucurii sincere într-un alt joc pe care-l visezi. S-ar putea întâmpla ca și acela să ți se pară fără sfârșit și să te agaseze și să-ți dorești încheierea lui cât mai degrabă, indiferent de scorul final.
*
Nu vreau să vă dau detalii despre finalul căsniciei mele. Nu vreau să vă vorbesc despre bănuieli, certitudini, urme străine de ruj pe cămașă, mesaje telefonice codate, nopți de așteptare, reproșuri și vorbe înghițite odată cu lacrimile adunate în dimineți pustii. Nu vreau să vă fac părtași la zbuciumul și frământările mele, la anul degradant, de calvar, pe care l-am trăit înainte de divorț. Nu vreau decât să vă spun că am trecut prin iad și că foarte greu am găsit puterea de a lua decizia despărțirii. Dar mă respect pentru asta. Vreau să concentrez tot ceea ce am spus până acum pe ceea ce s-a întâmplat într-o dimineață de primăvară.
Poate că a fost de vină lumina care cădea suavă peste case și oameni, poate că cine știe ce zgomot sau o muzică binecunoscută mi-au adus în minte anii trecuți și întâmplări fericite, poate că ajunsesem până la ultimul grăunte de demnitate și rezistență, în lupta surdă ce apăruse între noi. Cert este că am știut brusc, ca și cum asta aș fi vrut dintotdeauna, am știut că dacă vreodată voi vrea să mă pot uita în oglindă fără să plec ochii rușinată, este clar că trebuie să-i redau libertatea omului de lângă mine. Nu mă pot eu transforma într-o instanță care să-l întemnițeze lângă mine. Dacă cineva nu se simte liber și degajat într-o relație, dacă are nevoie de înlocuitori și de surogate de conviețuire fericită, este clar că undeva a sărit un șurubel. Vina aparține întotdeauna, în mod egal, celor doi actori, dar aplauze nu va primi niciunul. Cât despre fericire... ea poate rămâne un vis de câțiva ani...
ANCA PRAIDA - Târgu Jiu