SELECŢIA "FORMULA AS"

Monica Pillat şi Barbu Cioculescu, "Po­ves­tind despre atunci", editura Humanitas (tel. 0372/743.382), 232 pag.

Al treilea volum din seria ”Portrete în dialog" de la Humanitas diferă ca modalitate de alcătuire de cele anterioare. Dacă Radu Paraschivescu şi Gabriel Lii­ceanu au conturat personalităţile Antoanetei Ra­lian şi a lui Mircea Ivănescu prin convorbiri directe, înre­gistrate şi transcrise de pe reportofon, cu oralitatea şi spontaineitatea lor firească, Monica Pillat a folosit pentru portretul lui Barbu Cioculescu (plus, în planul II, o schiţă de autoportret) un procedeu mai artificial, de colaj, sugerat parţial de "model”. Care nu voia să repete ceea ce mai povestise în texte publicate după 1989 în revista târgovişteană "Litere" şi în "România literară", strânse şi ele recent într-n volum cu titlul "Amintirile unui uituc. Exerciţii de memorialistică”, apărut la o mică editură din Târgovişte, Bibliotheca. Dar, fiindcă acele scrieri poartă marca stilului calofil, jocului inteligent de registre livreşti, cred că o con­vorbire liberă între cei doi prieteni ar fi dat un câştig de naturaleţe evocărilor. De la început, Monica Pillat ne dezvăluie ce soluţie a preferat Barbu Cioculescu propunerii de a-i răspunde la întrebări legate de oa­meni şi întâmplări din via­ţa lui: "Eu îţi dau din când în când câte un capitol scris de mână pe o temă asupra căreia con­venim dinainte, şi, când se adună destule pagini, eşti liberă să le înşiri în ce or­dine vrei tu şi să le pui în scenă, imaginându-ţi în­­tre­bările la care ţi-am răs­puns deja”. Ceea ce a şi făcut, adăugând însă şi proprii amintiri, precum şi pasaje memorialistice şi confensive din articole, interviuri şi cărţi ale lui Bar­bu, apoi a cusut totul cu întrebări potrivite falselor răs­punsuri. Mai mult, a folosit uneori şi acel perfect simplu demodat al dia­logurilor din proza stângace: spusei eu, râse el, întrebai etc. Dincolo de acest arti­ficiu, cartea e intere­santă şi plăcută şi ca infor­maţie, şi ca posibilitate de a cunoaşte două personalităţi ata­şante, doi scriitori buni, copii de scriitori şi oameni de caracter, care şi-au păstrat credinţa în valorile morale şi culturale trans­mise de părinţi, în vremuri când aces­tea erau bla­mate, vânate şi înlocuite agresiv cu falsuri. Pentru cei care nu ştiu, Barbu Cioculescu (n. 1927), el însuşi poet, prozator, traducător şi excelent publicist, este fiul marelui critic şi istoric literar, mult iubit de ge­neraţii de studenţi filologi, Şerban Cio­culescu (1902-1988). Iar Monica Pillat, mai tânără cu 20 de ani, poetă, prozatoare şi anglistă, e fiica lui Dinu Pillat şi nepoata lui Ion Pillat. Ce-i leagă pe cei doi e mai mult decât o amiciţie: "Încă de la începu­turile împrie­te­nirii noastre, Barbu mi-a inspirat încrederea că alături de el eram ferită de primejdiile acelor timpuri de restrişte, căci atât firea sa, de o limpezime solară, ca şi subiectele încântătoarelor evo­cări păreau a ridica un scut de apărare în jurul nostru, protejându-ne de răul de afară (...) Certi­tudinea venea şi din faptul că aparţineam aceleiaşi lumi: tatăl lui Barbu fusese prieten cu bunicul meu patern, apoi cu părinţii mei, ca şi fiul lui mai târziu, iar eu moşteneam afinităţile şi legăturile afective ca­re ne uniseră de atâta vreme familiile". Despre acest trecut parţial comun povestesc "Dialogurile" cărţii. Amân­doi au avut norocul să se nască în armonia unei familii care a rezistat timpurilor grele graţie iubirii. Părinţii lui Barbu s-au îndrăgostit în timpul studenţiei (mama lui, Mioara, după cum se vede şi din pozele anexate volumului, era foarte frumoasă). După căsă­torie, au ple­cat la Paris pentru doctorat şi acolo s-a năs­cut Barbu. La întoarcere, soţii Cioculescu au fost un timp profesori la Găieşti, iar din 1936, când au re­ve­nit în Capitală, familia s-a stabilit în Cotroceni, în­tr-o casă în care Barbu locuieşte neîntrerupt de 76 de ani! Evo­carea cartierului său şi a Bucureştiului, aşa cum l-a cunoscut pe parcursul atâtor ani, îi prilejuieş­te mi­nunate pagini de atmosferă şi amare constatări com­pa­rative. Extrem de sugestive sunt şi povestirile des­pre unchiul lui, Radu Cioculescu, un fin cărturar şi un caracter impecabil, mort în închisoare, dar şi des­­pre numeroasele personalităţi ce frecventau casa Cioculescu, reînviate acum prin întâmplări şi discuţii po­vestite cu har şi care ne umplu mintea de acel "atunci”, neştiut de mulţi dintre noi.