Poveşti cu prinţi şi prinţese - MARTHA BIBESCU

Castelana de la Mogoşoaia

Frumoasă, elegantă şi talentată, prin­­ţesa Martha Bibescu a stârnit pa­siuni la tot pasul. Iubită de Kron­prin­ţul Germaniei, de regele Spaniei şi de prin­ţul de Beauvau, cultivată de mari oameni politici, precum Churchill sau De Gaulle, a câş­tigat admiraţia unui întreg con­tinent, a cărui glorie de început de secol XX a personificat-o fără greş. Dar romanul vieţii ei nu putea fi scris aşa de stră­lu­citor în afara cadrului în care s-a petrecut: pala­tul brânco­ve­nesc de la Mogoşoaia, pe care gustul ei de mare rafinament l-a transformat într-un centru al lumii nobiliare, un loc de adu­nare a marilor spirite aristo­cra­tice ale începutului de secol eu­ropean. Un spaţiu de natură exu­berantă, aflat la o palmă dis­tanţă de Capitală, în mijlocul unei păduri seculare, pe marginea unui lac plin de nu­feri şi trestie plutitoare, cu grădini cotropite de flori şi păuni, un imperiu verde şi par­fumat, clădit de geniul celei rămase până azi în memoria colectivă drept "Castelana de la Mogo­şoaia". Poveşti fermecate, din­tr-un alt timp.

Spre Alger

Era tânără, frumoasă, deşteaptă, talentată, celebră şi bogată. Dar obo­sise de prea multă viaţă. De iubire, de ură, de mondenităţi, de bârfă, de glo­rie, de etichetă. Obosise să mai crea­dă în George Bibescu, soţul ale cărui infidelităţi publice scandali­zaseră întreg Bucureş­tiul. Dar obosise şi de şantajul disperat al nobilului francez Charles-Louis, care, îndrăgostit de ea până peste cap, o ameninţa cu sinuci­derea, dacă nu divorţa pentru a se căsători cu el. Obosise să mai trăiască ruptă între promisiunea smulsă de mama-soacră, cum că nu-l va părăsi niciodată, orice ar fi, pe "Pufi" al ei, şi între promisiunea, de-atâtea ori refuzată, a unei mari iubiri. Prinţul Charles-Louis de Beauvau ţinea la ea cu ade­vărat, ştia asta, dar cum ar fi primit marea aris­to­craţie franceză, cu ifosele şi cu preju­decă­ţile ei catolice, mariajul lui cu o femeie di­vorţată?
Îşi dorea sincer moartea şi îi scria asta bu­nului ei văr şi amic Emmanuel Bi­bescu, singurul, poate, care o putea înţelege cu ade­vărat. Îi scria de pe vasul pe care se îm­bar­ca­se cu destinaţia Algeria. "Celor care te vor întreba, spune-le că sunt în Algeria, pentru a-mi termina cartea în linişte. Tre­buie să am grijă să îmi inventez viaţa pen­tru alţii. În noaptea trecută, pe vas, un tâ­năr s-a sinucis într-o cabină de alături. «Un pasa­ger de la clasa întâi», spuneau ser­­vitorii, consternaţi de acest amănunt. Trebuie să cred că viaţa e destul de rău făcută pentru că am fost doi, la clasa întâi,care au vrut să moară noaptea trecută". Prinţesa Mar­tha Bibescu ale­sese să se retragă în Alger, la o mănăs­tire de maici, de­parte de tumultul boemei bucureştene şi al celei pari­ziene. Era atât de hotărâtă, încât ştia că nimic n-o mai putea întoarce din drum. Şi totuşi, la doar câteva zile după ce ea plecase din Bucureşti, Geor­ge, soţul ei, jucase, în stilul său de aventurier gran­dios, o ultimă carte. Printr-o telegramă expediată din ţară, George o anunţa, solemn şi sec, că îi cumpă­rase palatul brânco­venilor de la Mogoşoaia. Palatul pe care îl iubea atât de mult şi la care nici măcar nu în­drăz­nise să viseze! Întorcea telegrama pe toate părţile, iar gândul revenirii cât mai grabnice la Bucureşti înce­pea să încolţească în inima înţelenită de suferinţă a Mar­thei Bibescu. Geor­ge îi oferea o nouă viaţă. Cele­brul palat brâncovenesc, frumos, dar vai!, dărăpănat, întocmai ca sufletul noii sale stăpâne, era - nu doar un simplu pretext, ci chiar ra­ţiunea de a fi a unei noi vieţi. A noii sale vieţi.

Pe şantier, cu principesa Maria, viitoarea regină a României

Intuiţia de mare crai nu-l înşelase pe prinţul George Valentin Bibescu: Martha nu rămâne în Alger decât o săptămână, după care se întoarce acasă, absorbită total de planul de restaurare a palatului. Ambiţia de a înno­bila Mogoşoaia, după 200 de ani de abandonare, cu ele­ganţa şi efervescenţa de pe vremea lui Constantin Brân­coveanu, o readuce la viaţă. De fapt, anii de glorie ai palatului fuseseră puţini, până ca el să ajungă în pro­prietatea Marthei. Inaugurat la 1702, a găzduit, vreme de un deceniu, banchetele solemne de la curtea lui Con­stantin Brâncoveanu şi nunţile bo­iereşti, unde, notează secretarul dom­ni­torului, obiceiul era "să nu se ridice farfuriile de pe masă când se schim­bau felurile de mâncare, ci să se pună una peste alta, cât era masa de lungă, încât se făcea un edificiu de farfurii aşa de înalt, că boierii comeseni, chiar stând în picioare, nu se puteau vedea dintr-o parte în alta a mesei". Dar rafi­namen­tul şi eticheta cosmopolită a "Micului Paris" de început de secol XX cereau exigenţe mai mari şi mai rafinate, cu atât mai mult cu cât prin­ţesa Bibescu era, la 1912, în ciuda ti­ne­reţii sale, foar­te bine anturată şi foarte bine vă­zută. Familia regală a Ro­mâniei, în­treaga lume bună a Bucu­reştiului, oa­meni politici, artişti, oa­meni de cul­tură, diplomaţi de renume se bucurau de prezenţa sau de prie­te­nia intimă a celei mai frumoase aristocrate a Europei acelor vre­muri: ei urmau să fie oaspeţii de seamă ai palatului pe care prinţesa Bibescu îl stăpânea de câteva luni de zile!
Din primăvara lui 1912, Mogoşoaia devine pasiu­nea dominantă a Marthei. E atât de prinsă de noul pro­iect din viaţa ei, încât Ghislain de Diesbach, biograful său, notează, împrumutând stilul spi­ritual şi tăios al eroinei sale, că dacă Martha "se mai poate consi­dera logodită, atunci e cu Mogo­şoaia, mai degrabă decât cu George sau cu Charles-Louis". Încearcă să uite de dramele vieţii sale amoroase - căci George revine la vechile lui amante, considerând că şi-a răscum­părat cu vârf şi îndesat păcatele, cumpărându-i castelul! - îngropân­du-se în noul proiect. Îşi petrece tot timpul între proprietatea de la Po­sada şi Mogoşoaia, unde începe lu­crările de restaurare, efectuate de muncitori italieni, sub conducerea arhitectului Domenico Rupolo. La sfârşitul lui septembrie pleacă, de altfel, cu arhitectul la Veneţia, pen­tru a alege personal materialele ne­ce­sare decorării camerelor de locuit. La fel va face ulterior, când îşi va însoţi grădinarul, pe Costică Zaman, în Olanda, pentru a alege cu mâna ei lalelele cele mai frumoase şi mai parfumate. Deşi aflată în mijlocul unui uriaş şantier, Mogoşoaia caste­lanei Bibescu devine, pe dată, un adevărat magnet pen­tru notabilităţile vremii. Emmanuel Bibescu lasă Pari­sul bunului său prieten Marcel Proust şi îi ţine com­pa­nie Marthei la palat, unde, la fel, prinţesa Maria, viitoarea regină a României, e un oaspete obişnuit. "Această iubire a frumosului, pe care o împărtăşeam amândouă, ne-a făcut să fim ani îndelungaţi tovarăşe strâns legate. Ne plăceau la amândouă grădinăritul, florile, ne plăcea să plănuim locuinţe ciudate şi origi­nale, să colecţionăm pietre antice sau să desco­perim colţuri tainice neexplorate, biserici vechi, case pără­site şi atâtea alte locuri pline de farmec, pentru care alţii aproape n-au ochi. Ne plăceau cărţile şi poezia, şi culorile frumoase, şi sunetele clopo­telor în depăr­tări...", reconsti­tuie, peste ani, Regina Maria, savoarea momentelor unice petrecute alături de prinţesa Martha la Mogoşoaia.

"Îngerul luminilor"

Martha impresionase de foarte tânără. Moştenise pe linie de familie ochii mari şi lan­guroşi, de o culoare incertă, tre­când de la cenuşiu la căprui, încon­juraţi de gene lungi şi negre, "ca nişte arbalete", cum avea să o com­plimenteze, într-un moment de inti­mitate, un admirator. Avea un ten curat, de englezoaică, atât de invidiat mai târziu de doam­nele din Bucureşti, pe care cea mai mică emoţie îl făcea să ro­şească. Era atât de frumoasă, încât regina-mamă Natalia a Serbiei, rudă cu Martha, o ducea peste tot cu ea prin vacan­ţe, afişând-o mul­ţimii perplexe, de la înălţimea caleştii sale somp­tu­oase. La rân­dul ei, regina Elisabeta a Româ­niei, co­ple­şită de imaginea ange­lică a micuţei Martha Laho­vari, insistă pe lângă mama aces­teia să o învoiască pentru a-i poza pentru unul dintre tablourile la care lu­cra. Nu mică le-a fost apoi mira­rea celor care aveau să o recu­noas­că pe micuţa Martha în chip de "Înger al luminilor", în tabloul sem­nat de regină.
"Martha mai poseda şi alt­ceva ce lipsea doamnelor din Bu­cureşti, o talie subţire, o siluetă flexibilă, o linie de corp făcută pentru marii desenatori de modă. Nu era nimic provincial sau de fată de pension la această tânără, despre care totul prevestea că va ocupa o po­ziţie importantă în lume", ne-o descrie, cu verb de în­drăgostit, Ghislain de Diesbach, pe Martha, la vremea când frumu­seţea ei l-a fermecat pe prinţul George Va­lentin Bibescu. "Nimic provincial" este mai mult decât o complezenţă de biograf, este însăşi marca Mart­hei Bibescu, deopotrivă în viaţa sa publică, în opera literară şi în gustul pe care îl cultivă şi pe care, cu generozitate de boieroaică, îl împarte cu cei din jur. Nimic provin­cial: totul la Mogoşoaia avea să fie, în curând, după chipul şi asemănarea ei, o îmbinare perfectă între rafinamentul cultural al Laho­varilor, familia tatălui, şi nobleţea Mavrocordaţilor, familia mamei, ră­dăcinile istorice ale Marthei Bibescu.
În vara lui 1913, ansamblul de la Mo­goşoaia e departe de a fi luat for­ma la care visa Martha Bibescu. Dar chiar şi aşa, devine deja un loc de re­fe­rinţă pentru potentaţii momen­tului, un loc în care se face şi se desface viitorul lumii, un loc în care - cum Martha însăşi exclama după ce prinţul moştenitor al Germaniei o trecuse cu maşina pe sub poarta Brandenburg - Istoria se scrie cu "I" mare. Nimic nu o fascinează mai mult pe această des­cendentă a vremelnicilor domnitori Mavrocordaţi decât intimitatea pute­rii. Iar Mogoşoaia ei dragă va fi, ani buni de zile, antecamera marilor deci­zii care aveau să tranşeze soarta Ro­mâniei şi a lumii, în timpul şi între cele două mari conflagraţii mondiale.
În august 1913, Martha îi primeşte la Mogoşoaia pe delegaţii greci la conferinţa de pace de la Bucu­reşti, care a urmat celui de-al doilea război balcanic. Descoperind rondurile de flori şi apele calme în care se oglindeşte palatul, unul dintre liderii greci îi de­clară galant: "Am venit să facem pace, dar, iată, gă­sim pacea în această frumoasă grădină...". Regele şi regina vin şi ei la Mogoşoaia, în seara semnării tratatului de pace, ca să scape de căldura Bucu­reş­tiului. "Regina Elisabeta, îmbrăcată în alb, înfă­şurată ca de un nor în voalurile ei de zână cu părul de nea, cu ochelari cu rame de aur, părea o nă­lucă protectoare, întovărăşind paşii prinţului venit din Germania, pentru a-i ferici pe români". E un mo­ment istoric. România câştigă Cadri­laterul, iar cerul înstelat al Mogoşoaiei împrumută, în acea seară de vară, ceva din strălucirea celebrelor coliere ale Marthei.
După doar câteva zile, prinţesa primeşte în se­cret, la Mogoşoaia, vizita veşnicului ei îndrăgostit, Charles-Louis de Beauvau. Descoperind şi el fru­mu­seţea Mogo­şoaiei, "un frag­ment din Veneţia rătăcit în Mun­tenia", Beauvau suspină: "Acum înţeleg de ce ezitaţi...". În fine, pe 11 octombrie, palatul e martorul unui nou eve­niment istoric. Prin­ţesa Maria lua dejunul la Mogo­şoaia, când Martha află despre moartea regelui Carol. Cu aer so­lemn, potrivit cu însemnătatea momentului, Martha o informează prima, de tragicul eveniment, pe prin­­ţesa Maria, numind-o "Majesta­tea Voastră!". Prietena sa intimă de­ve­nise regină...

Blestemul războiului

În anii tulburi de dinaintea intră­rii României în Primul Război Mon­dial, cercul de influenţe al Marthei Bibescu de la Mogoşoaia devine un veritabil punct strategic pentru tabe­rele care încearcă, fiecare, atragerea Bucureştiului neutru în conflagraţie. Intimă a prinţului moştenitor Wil­helm al Germaniei, în relaţii bune cu ambasadorul Austro-Ungariei la Bu­cureşti, şi, între timp, marea pasiune a maiorului Christopher Thomson, trimis de Marea Britanie cu misiunea specială de a convinge România să intre de partea Antantei, prinţesa Bi­bescu e în plin apogeu al faimei şi puterii sale. Nu o dată se întâmplă ca Martha să aibă satisfacţia de a le da în exclusivitate informaţii dintre cele mai preţioase regelui şi generalului Averescu, în timpul dineurilor pe ca­re le găzduia la Mogoşoaia. Răz­bo­iul e, însă, iminent, şi în incertitudinea generală din viaţa ei socială şi sentimentală, prinţesa Bibescu nu are decât o certitudine: nu va părăsi Mogoşoaia, orice ar fi!
După ce ofensiva germană se apropie tot mai pre­sant de Bucureşti, Martha se remarcă prin devota­men­tul şi curajul cu care conduce spitalul 118 din Capitală, în care erau aduşi răniţi de pe front. În vreme ce toţi cavalerii care o înconjoară pleacă, rând pe rând, fie pe front, fie în pribegie, la Iaşi, unde autorităţile române sunt forţate să se refugieze, pentru Martha Bibescu a rămâne la post e, pur şi simplu, o problemă de demni­tate. Nu-şi poate abandona oamenii de pe moşie şi, cu atât mai puţin, nu-i poate lăsa nimănui pe răniţii care văd în nobleţea şi în energia ei singura alinare. Nici­când sufletul Marthei n-a fost într-o mai mare răscruce ca atunci când, pe 3 decembrie 1916, căpitanul George Bibescu, soţul ei, unul dintre marii eroi ai aerului pe care i-a dat România, şi colonelul Thomson, englezul care făcuse o pasiune pentru ea, primesc ordin să acţio­neze împreună, în operaţiunea kamikaze de distrugere a puţurilor de petrol de la Ploieşti, înainte ca acestea să încapă pe mâna invadatorilor! Pe 8 decembrie, nemţii sunt deja în Bucureşti, iar Martha, aflată la Posada, primeşte vestea că scumpul ei palat a fost jefuit. Pagu­bele sunt foarte mari: mobilierul e distrus, perdelele smulse, vesela furată, iar bisericuţa ortodoxă din curtea palatului e transformată în grajd. Proiectul grandios al renaşterii Mogoşoaiei se amână după război.

"Scumpa Mogoşoaia"

Sfârşitul luptelor şi bucuria reîntregirii României sunt umbrite de acuzele de colabo­raţionism cu Germa­nia, cărora Martha trebuie să le facă faţă. E apărată energic de ofiţerii şi de soldaţii cărora le-a stat la căpă­tâi pe timpul ocupaţiei germane, iar regele însuşi îi mul­ţumeşte pentru serviciile aduse ţării. Şi tot Ferdi­nand e cel care, în climatul tulbure al anilor '20, ia de nenumărate ori drumul "scumpei Mogoşoaia, un nume care trezeşte în inima mea doar amintiri plăcute, co­mu­nităţi de gânduri, sentimente de afecţiune şi, îndrăz­nesc să cred, de cea mai adâncă înţele­gere şi dragoste...". "Scumpa Mogo­şoaia" evocată de Ferdi­nand îşi merită din plin apelativul, şi la figurat, dar şi la propriu. După 1925, restaurarea, care a costat deja o avere, cere noi sacrificii. "Mogoşoaia e pentru tine ceea ce este pentru un bărbat o femeie întreţinută somp­tuos. Cu cât o întreţine mai scump, cu atât o vede mai frumoasă...", avea să-i spună, la un moment dat Marthei, unul dintre prieteni. Dorind să o moti­veze şi mai mult în ambiţia ei, dar şi pen­tru a-şi mai spăla din păcatele matri­moniale, George îi cedează palatul şi mo­şia ca proprietate personală, în pre­zenţa unui notar parizian. Succesele ful­minante de public şi de critică, în Franţa, ale romanelor "Isvor, ţara sălciilor" şi "Catherine-Paris" îi permit Marthei să completeze sumele, încă insuficiente, chiar şi după vânzarea unor moşii ale familiei Lahovari.
În fine, după 15 ani de visare şi trudă, Mogoşoaia arată ca în poveşti. Inaugurarea are loc la sfâr­şitul lui iunie 1927, avându-i ca invitaţi de onoare pe George, donatorul, şi pe Rupolo, arhitectul. Vizi­te­le urmează pe bandă ru­lantă. "Minune pe dina­fară, minune pe dină­un­tru, minune de jur-îm­pre­jur - minune de la tainica grădiniţă floren­tină, în care merişorul creşte printre lespezi de piatră alături de tran­dafirul frumos şi până la terasele înflorite, ce îşi scaldă treptele în apa la­cului, pe oglinda căruia se lăfăie foile largi de nufăr. Totul e armonie în această operă. Prinţesa Martha, în sufletul că­reia răsună atâtea coar­de şi se zbat atâtea pa­timi şi tradiţii, a ştiut să adune şi să împace a­min­tirea mai multor lumi şi să le aşeze în măreţia încăperilor atât de în­gă­duitoare", se minunează Constantin Argetoianu, unul dintre oaspeţii de vază ai Mogoşoaiei.

Elogiu castelanei

"Martha avea o pa­siu­ne pentru această fru­moasă reşedinţă, o tan­dreţe care eclipsa, fără îndoială, sentimentele pen­tru orice fiinţă ome­nească. Acolo se simţea în culmea gloriei ei, mes­tecând distrată o tuberoză şi dând ordine unui grădinar scoţian. Seara, castelana, îmbră­cată ca o «prima-donna», povestea, interpela, inven­ta, se lansa în lungi digresiuni cu vocea ei foarte adâncă şi care trebuie să fi fost chiar vocea Şehe­re­zadei. Poseda un fond inepuizabil de cunoştinţe, o memorie de o precizie extraordinară, un vocabular ornat şi simetric, ca o grădină în stil francez", com­ple­tează tabloul impresionant al castelanei Mo­go­şoaiei, Violet Trefusis.
Dacă nu aveai acces la Mogoşoaia, nu contai în Bucureştiul interbelic! Toată lumea bună se adună în saloanele şi la dineurile date de prinţesa Bibescu. Aleile parcului care duceau la Palat nu conteneau să răsune de uruitul caleştilor şi de claxoanele cu pompă ale primelor automobile ce ajunseseră în România. Ţăranii din împrejurimi se uitau cu mâna la gură, crezând că trăiesc în poveşti. Aici, la palatul Mogo­şoaia, se face marea politică a ţării, aici se comentează ultimele apariţii literare, aici îşi prezintă operele încă inedite mari poeţi şi scriitori de talie europeană, aici se ascultă concertele cele mai rafinate, date de Cella Delavrancea sau Dinu Lipatti, aici se leagă amoruri de neuitat. Martha e omniprezentă, surprinde şi pro­voa­că la tot pasul. E sufletul Mogoşoaiei! De îndată ce pătrundea într-un salon, farmecul pătrundea înăun­tru odată cu ea. "Trăsăturile ei pure, regulate, ţinuta admirabilă a capului păreau scăldate în sclipirea aurită a unui reflex de lumină ce emana din blănurile ei. Hieratică şi superbă, îmbrăcată în negru şi cu o eşarfă argintie alunecând până la pământ, traversa pe atunci Europa, părând o preţioasă întruchipare a continentului, împodobită cu trei daruri esenţiale: talentul, eleganţa şi frumuseţea", şi-o aminteşte un cronicar al vremii. Perfect conştientă de farmecul său, Marthei îi plăcea să contrarieze, spunând că are "ochi pentru a fi văzută, nu pentru a vedea". Ochii aceia care i-au fermecat pe Proust, pe Saint-Exupery, auto­rul "Micului Prinţ", în onoarea căruia Martha a dat un ban­chet fabulos la Mogoşoaia, pe Churchill, pe MacDo­nald, pe Charles de Gaulle, pe Alfons al XIII-lea al Spaniei, care nu rata nici un prilej de a o revedea, pe Kronprinţul Germaniei, întreaga pleiadă de personalităţi publice româneşti, de la regii Carol şi Ferdinand, până la Gheorghe Tătărăscu, Constantin Argetoianu, Pamfil Şeicaru, Nicolae Iorga, Grigore Gafencu sau Mihail Sebastian. Farmecul prinţesei şi sclipirile acestor mari nume au redat, finalmente, Mo­goşoaiei farmecul boieresc pe care Martha scria - şi chiar simţea asta! - că i-l datora, ca un tainic le­gământ peste veacuri, marelui martir Con­stan­tin Brâncoveanu.

Final pe muzică de Bach

Anii din urmă ai perioadei interbelice în­cearcă amarnic sufletul sensibil al Marthei. Mulţi dintre apropiaţii ei mor sau se sinucid, în­cepe războiul, palatul ca­de victimă perche­zi­ţiilor legionare, iar Geor­ge, soţul pe care con­tinuă să-l iubească, în ciuda extravaganţelor sale mondene, e foarte bolnav. Îl smulge din ghearele amantei sale şi îl veghează personal, cu un devotament de care puţini o credeau capabi­lă, în ultimele luni ale vieţii, alături de fiica sa, Valentina. Moartea lui George Valentin Bibes­cu, pionierul aviaţiei ro­mâneşti şi eroul de pe fronturile Primului Răz­boi Mondial, aduce din nou lumea bună la Mo­goşoaia. Prinţul Bibescu e înmormântat în bise­ricuţa ctitorită de Brân­co­veanu, a cărui siluetă veghează, din tabloul votiv, somnul celui care i-a dăruit Marthei Mo­go­şoaia ei scumpă.
Urmează luni infernale pen­tru prinţesă, care intră într-un lung doliu. Dar suferinţa măr­turisită confeso­rului ei, abatele Mugnier, nu o scuteşte de datoria de gazdă la care ţine atât de mult. Mogoşoaia rămâne acelaşi loc luminos, în care până şi regii îşi căutau liniştea, plimbându-se pe sub castanii seculari, prin pajiş­tea plină de flori sălbatice, cutre­ie­rată de căprioare şi de fazani, ori pe malul lacului, aşteptând ca din apele verzi şi adânci să răsa­ră ştiuca uriaşă, căreia Martha, spu­ne legenda, îi fixase un cercel de aur în bot. În sânul acestei oaze încă intacte, Martha îi primeşte pe fugarii din Polonia, pe prinţesa Lubomirska, pe contele Po­tocki, pe prinţul Radziwli, scăpaţi de sub tirul avioa­nelor de vânătoare germane. Se străduieşte să-l ajute pe fiecare cu ce poate, dar mai ales cu optimism şi încre­dere. Ală­turi de doamna Thierry, soţia ambasadorului fran­cez, des­chide un atelier muzical. În timp ce doamnele mane­vrează andrelele, tânărul pianist Dinu Lipatti le încân­tă, în decorul Mogoşoaiei, interpretând Mozart, De­bussy şi Bach. Flacăra spiritului nu avea să pără­seas­că Mogoşoaia nici sub teroarea bombarda­men­telor. Dar cas­­tela­na pre­sim­te sfâr­şitul. Îl presimte împă­cată cu des­tinul ce-o aştep­ta.
Martha îşi vede senină viito­rul. Fără teamă şi fără speranţă! "Mă simt ciudat de detaşată, li­beră şi puter­ni­că, luându-mi adio de la tot ce am iubit pe acest pă­mânt amenin­ţat: cele două case, cele două grădini ale mele, câmpiile şi pă­du­rile moştenite de la tatăl meu, care ţinea la ele. Secretul celor ca­re sunt legaţi de pământ, ca noi, e că moşiile noastre sunt în interiorul nos­tru. Chiar dacă le pierdem, ele ne rămân. Am în inimă balta mea, cu apele ei ador­mite, fagii şi mun­ţii mei nu mă vor părăsi ni­cio­dată...".

*

Prinţesa Mar­tha Bibescu pă­răseşte România în sep­tembrie 1945, după ce se asigură că Pa­la­tul Mogoşoaia, care urma să fie confiscat, este trecut pe lista monu­mentelor is­torice. Rămâ­ne, până la moar­te, în inimă cu apele molcome ale Mo­goşoaiei, cu răcoarea sa­loa­ne­lor şi cu asfinţitul soarelui pe lacul scânteietor. În 1973, cu puţin înainte de a muri, îl roagă, la Paris, pe Romulus Dianu, să-i îndeplinească o dorinţă de su­flet. Să meargă la mormântul bunului ei prieten, sa­vantul Vasile Pârvan, şi să depună un buchet de flori frumoase. Neapărat culese din grădina ei de la Mo­go­şoaia!