Primul monah al creştinătăţii - Sfântul Antonie cel Mare

A plecat în pustiu când avea doar 20 de ani şi a petrecut acolo, până la moartea sa, timp de 85 de ani. A fost supranumit "Cel Mare" pentru că a fost primul călugăr din istoria creştinismului şi este preţuit de toate bisericile ca întemeietor al monahismului. Peştera în care şi-a petrecut ultimii ani din viaţă există şi acum în Egipt, fiind vizitată de milioane de pelerini din întreaga lume

Sunt în Egipt, ţara faraonilor, dar şi cea a celor mai mari sfinţi ai creştinătăţii. Am ajuns de cu noaptea la Mânăstirea Sfântului Antonie cel Mare, cea mai veche aşezare monahală creştină din lume. Stau în faţa unui munte de bolovani. Uriaşi, arun­caţi de-a valma de o mână nevăzută, ei îmi stră­ju­iesc drumul spre vârf. În trecut, singura cale era să în­cerci să te strecori printre ei şi, unde nu izbuteai, să te urci pe crestele lor. Un drum de Si­sif, care îţi lua ceasuri întregi, sub văpaia soarelui de deşert.
Drumul acesta, greu de dus la ca­păt şi pentru un tânăr, a fost străbătut de Sfântul Antonie cel Mare pe când avea 61 de ani. Bătrânul era mis­tuit de setea aceea adâncă, greu de priceput pen­tru noi, a rugăciunii în sin­gurătate, departe de larma şi grijile pe care i le adu­seseră în ultimii ani pelerinii. Dar nu a fugit de ei, ci pentru ei, ca să-i poată cuprinde mai bine în rugăciune, să-i strângă în inimă cu dragoste şi să-i dea apoi în grija lui Dumnezeu. Nu le-a spus nimic, pentru că nu i-ar fi îngăduit să plece. A ieşit din mânăs­tirea lui pe ascuns, ca un fur, rugând o caravană de saracini să îl ia şi să îl ducă până în fundul pustiului, acolo unde nu ajungea picior de om. Ce va face acolo, cum va trăi, nu s-a grijit să afle. A socotit doar că trebuie să urmeze glasului de Sus, care-i spusese la rugăciune - "Dacă voieşti să te linişteşti cu adevărat, du-te în pus­tia cea mai dinăun­tru". Şi s-a dus. Saracinii l-au luat cu ei bucuroşi. Îi uimea năzuinţa moşneagului acestuia, tăcut ca un peşte şi blând ca un miel. Pe ei, corăbierii deşertului, che­marea nisipurilor şi a soarelui arzător îi ispitea mereu. Se avântau în adâncul dunelor zile, săp­tă­mâni, luni. Încercau drumuri neaflate de nimeni, ispi­teau cerul pentru a răzbi nevătămaţi şi se bucurau când, la sfârşit, aflau osteniţi vreo oază de care nu le vor­bise nimeni. Meşteşugul acesta, năpraznic, dar frumos, le răpea uneori viaţa, dar le-o înfiora mereu de o bucurie lim­pede. Pentru ei era de ajuns! Dar el? Un călugăr bătrân, slăbit de post şi nevoinţă, ce să caute acolo, în adâncul deşertului? Ce să afle? Dorinţele lui erau un mister, dar dorul său de pustiu se învecina cu al lor, aşa că l-au primit.
Zile întregi au mers pe drumuri doar de ei ştiute, cărări tainice, care nu se văd pe pământ, dar care sunt scrise în stele. Noaptea, mai ales noaptea, ştiau să privească în oglinda limpede de deasupra lor şi să se încredinţeze că nu rătăcesc. Într-un sfârşit, au ajuns la muntele Qolzum, o adunare înfricoşată de bolovani, cu un izvor rece şi lim­pede la poale. Aici a spus bătrânul Antonie că vrea să rămână. Uimiţi de curajul său, saracinii şi-au dez­legat desagii şi l-au miluit cu câte­va pâini. Apoi au plecat să frămân­te mai departe valurile de nisip, arşi de dorul depărtărilor. Pe Sfân­tul Antonie l-au lăsat singur. Cu desăvârşire singur, aşa cum îşi do­rise întreaga viaţă, dar nu apucase decât acum, la bătrâneţe. Bătrânul s-a odih­nit niţel, a gustat cu măsu­ră din apa străvezie a izvorului, a rupt o îmbucătură din pâinea us­ca­tă şi apoi a început să urce. Un dor nelămurit îl mistuia. Ar fi vrut să-şi facă sălaş în vârf, cât mai aproape de cer şi mai departe de cărările nevăzute ale deşertului. Pe ele, o dată la câteva luni, putea să treacă o caravană, să-i tulbure liniştea. Mai bine sus, ca păsările.

Un bătrân şi un copil

Micul Antonie îl îndrăgise mult pe bătrân. Ştia să-i spună întâmplări cu haz care, mereu, aveau câte un tâlc. Părinţii se bucurau când îi vedeau împreună. Ştiau că ascetul are faimă de sfânt şi că Antonie va deprinde de la el bunele pur­tări şi, mai ales, credinţa în Hris­tos, care pentru ei era atât de pre­ţi­oasă. Viaţa nu le era uşoa­ră din pri­cina asta. Din când în când, nu ştiau nici ei de ce, stă­pânii de la Roma dădeau ordin ca toţi creştinii să fie prigoniţi. Uneori îi închideau, alteori le luau averile sau chiar îi ucideau. În public. Aşa că tră­iai mereu cu gân­dul la moarte, dar era un gând care te înălţa. Nu era puţin lucru să pieri pentru slava Răstig­nitului, deşi simţeau şi ei că pasul spre securea călăului era anevoie de făcut, iar ispita lepădării de credinţa creştină era mare. Dar nu atât de mare încât să-l crească pe Antonie departe de biserică. Aşa că l-au botezat încă de mic şi l-au încurajat să-l cerceteze pe ascetul care trăia în post şi rugăciune la marginea satului. Băieţelul a făcut-o bucuros, lipindu-se de acesta mai mult decât de bunicii lui. Uneori, băr­batul însingurat în tăcerile şi rugăciunile sale, îl lăsa să stea cu el în căsuţa umilă din lut, în timp ce-şi făcea ru­găciunile. Clipele acelea aveau să lase dâre adânci în amintirile micului Antonie. Era o desluşire a credin­ţei dincolo de cuvinte, care se vădea din gesturile asce­tu­lui, unele dintre ele foarte sim­ple. Felul în care înge­nun­chea sau în care-şi pleca frun­tea până la pământ când făcea metanii sau, mai ales, felul în care-şi făcea sem­nul crucii - încet, ca un ritual străvechi şi solemn, venit din adâncurile tim­pului. Pentru Antonie, omul acesta era altfel, nu neapă­rat mai bun decât ceilalţi creştini din sat, dar, hotărât lucru, mai tainic, mai tul­burător. Părea cufundat mai tot timpul într-o altă lume, una de care ei, ceilalţi, mu­ritorii de rând, nu aveau ha­bar. Peste ani, Antonie va afla că asta înseamnă să te rogi cu mintea curată. Şi să vezi lăun­tric. Mai ales să vezi.

1200 de trepte

În urma mea, soarele începe să scalde marea de nisip. Nu-i zăresc încă discul alb, dar lumina crestează deja vârful munte­lui, lingând coamele roşietice ale pe­retelui de bolovani. Văzduhul e încă albastru şi tainic, iar răcoarea nopţii ne mângâie faţa. Peste un ceas va să sim­ţim arşiţa. Şi nu vom avea adă­post. Nici­unde. Pornim, aşadar. În faţa noastră sunt 1200 de trepte care duc până la peştera Sfântului Anto­nie. Au fost săpate în zilele noastre, de călugării de la mânăstirea din vale, pentru ca pelerinii să ajungă mai les­ne în vârf. Odinioară nu erau. Deloc. Bătrânul Antonie se va fi abur­cat pe bolovanii uriaşi încet, apăsat de cei 61 de ani, însuliţat de soarele fierbin­te căruia încep şi eu să-i simt apă­sarea.Mângâi pietrele pe care şi el, întemeitorul monahismului creş­tin, le va fi atins. Ce dor năpraznic îl mâna în aceste pustie­tăţi? Încerc să mi-l închipui în timpul ur­cu­şului şi nu mă dumiresc de unde setea aceasta de a lăsa totul în urmă. Nu-l va fi înfricoşat singurătatea aridă a împre­juri­milor? După un ceas, soa­re­le se arată peste creste. Nu e un soare ca al nostru, blând, auriu, bucuros să ne crească holdele. E soarele alb al deşer­tului, necruţător şi aspru, ucigaş de oameni. În urma lui nu rămâne decât piatra seacă. Sau nisipul. Pa­şii mi se împleticesc şi fiecare treaptă se face bob de sudoare. Vârful se înde­părtează. Neîncetat. Te scurgi pe cale înspăimântat că vei rămâne aşa. Pe drum. Călătorind. Răpus de sete şi de arşiţă. Dar sfântul Antonie merge acum cu mine. Parcă-l văd potopit de căldură, dar feri­cit. Mulţumeşte! Neîncetat. Îşi miş­că buzele într-o litanie neîntre­ruptă. Un pas, o rugă. O spun şi eu, dar mintea, bicisnică, se în­toar­ce spre mine, năpăstuită şi în­setată. Vrea odihnă şi umbră, aşa cum găseşti la noi în munţi, la fie­ce pas. Dar nu aici. Nu în ţara lu­minii albe ca lama de cuţit. Depar­te, spre orizont, zăresc pata neagră a peşterii, locul de odihnă spre care sfântul aproape că aleargă. Va să se sălăşluiască acolo, cuibărit cu numele lui Iisus la piept, rostit tainic, lipit de bătăile inimii.

Despărţirea de lume

Nu împlinise încă 20 de ani, când părinţii s-au stins, pe rând, lăsându-i moştenire o mare avere şi o soră mai mică de care trebuia să se grijească. Atunci lumea a început să se stingă în sufletul lui. Toate grijile care-i frământă de obi­cei pe tineri alunecau pe deasupra inimii lui. Undeva, în străfunduri, încă din copilărie poate, se zămislise dorul după chipul vieţuirii ascetului de la marginea satului. I se lipiseră de suflet pacea în care-şi ducea zilele şi bucuria aceea continuă, în care părea că se scaldă. Şi-ar fi dorit-o şi pentru el. Nu aş­tep­ta nicio nevastă tânără şi niciun trai îmbelşugat. Îi era mai degrabă dor de sărăcie şi linişte. A petrecut mult timp aşa, pierdut în gânduri, tulburat că trebuia să vadă de argaţi şi de lucrarea multelor lui pământuri. S-ar fi vrut scăpat, dar nu ştia cum. Până într-o zi...
la biserică târziu, prins fiind de treburile zilnice, iar când a intrat, preotul satului citea din Evan­ghelie. I s-a părut că Mântuitorul îi vorbea chiar lui, direct, fără ocoliş - "De voieşti să fii desăvîrşit, du-te, vinde-ţi toate averile tale şi le dă săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie şi vei avea comoară în ceruri". Atunci cugetul i s-a limpezit. Ştia ce avea de făcut. A mers acasă şi a vândut toată averea. Tot. Pământuri, acareturi, vite. Tot. Apoi a încredinţat-o pe sora lui unei comunităţi de fecioare, iar el s-a mutat la marginea satului, într-o colibă sărăcăcioasă. Ascetul care îi mo­delase copilăria îi era acum vecin şi părinte duhov­ni­cesc. Aşa cum îşi dorise.
Zilele i se scurgeau de acum egale, aidoma una cu cealaltă. În afară nu se întâmpla nimic. Din ramuri de finic, muiate în apă, împletea coşuri. Apoi, când se strân­geau mai multe, le dădeau cuiva să le vândă la târg. Cu banii, îşi cumpăra puţină pâine, iar restul îm­părţea săracilor.Nopţile nu dormea. Niciodată. Petre­cea ore întregi la rugăciune. Cu mâinile ridicate, cu faţa la răsărit, aşteptând ivirea Soarelui Dreptăţii. Când obosea, se aşeza pe micuţul său scaun şi începea iar să împletească. Dimineaţa aţipea puţin, rezemat de pere­tele colibei. Alteori începea să lucreze şi apoi să se roage, din nou, mistuit de dorul care nu-i dădea pace. Dorea să-şi cufunde mintea în limpezimea de lumină a lui Hristos, dar gândurile pătimaşe îl rodeau şi-i tul­burau nevoinţa. Cu ele avea să se lupte întreaga via­ţă, dar pentru meşteşugul acesta avea nevoie de mai multă linişte, unită cu o însingurare şi mai mare.
I-a vorbit de toate acestea asce­tu­lui cu care se împrietenise în copilă­rie. Acesta era de acum bătrân, cu barba albă şi mădularele istovite de nevoinţă şi de ani. Dar, deşi trupul i se topea văzând cu ochii, o vioiciune lăuntrică izbucnea când te aşteptai mai puţin. Antonie era bucuros să-l aibă de părinte duhovnicesc. Ar fi vrut să plece amândoi în pustiu, dar bă­trânul nu-l putea urma. Se obişnui­se aici, la marginea satului, binecu­vân­tându-i pe rarii trecători, spunând co­pilaşilor un cuvânt de învăţătură, slu­jind Domnului ca un cioban de oa­meni. Aşa trăise şi aşa urma să şi moa­ră. L-a binecuvântat pentru a se nevoi mai aspru, iar Antonie a plecat.

Mormântul

Îl găsise într-una din peregrinările sale prin deşert. Pleca uneori cu zilele, petrecând în rugăciune şi post, departe de sat. Ţăranii spuneau că locul e bân­tuit, şi nu se apropiau de el, dar lui i-a plăcut, aşa înfri­coşător cum se arăta - o bortă neagră, tăiată în piatră în vremuri de demult, atunci când egiptenii se închinau doar idolilor. Aici îşi duceau morţii, înfăşaţi şi îmbăl­sămaţi, pregătiţi să se mute în cealaltă lume. Antonie avea să-şi facă mormântul sălaş pentru rugăciune, aşezând pentru prima oară crucea în locul zeilor. Chi­purile lor grave îl aţinteau cu ochi imenşi şi trişti. Ho­tărât lucru, nu le plăcea. Nici el şi nici Hristos. Dar asta nu l-a împiedicat. Şi-a făcut cruce şi a început să se roage, aşa cum făcea de ani de zile. Doar că acum era într-un mormânt, unul pecetluit cu magie străveche, de care se fereau chiar şi creştinii. "Nu fug eu de farme­cele voastre", s-a gândit Antonie. "Cine mă poate despărţi de dragostea lui Hristos?"

Prima moarte

Se strânsese tot satul. La început nu le-a venit să crea­dă, apoi vestea s-a împrăştiat cu repeziciune. Mu­rise Antonie! Fusese adus la biserică de un prieten, un creştin de nădejde care-l vizita în mormânt, ducându-i din când în când câte o pâine. De obicei nu-l tulbura. Ştia că se roagă, aşa că-şi lăsa coşuleţul chiar la intrarea întunecoasă. Îl asculta câteva clipe cum cântă sau şopteşte rugăciuni şi apoi pleca. De data aceasta nu a auzit nimic. S-a gândit la început că doarme, dar soa­rele era sus pe cer şi ştiacă Antonie nu pune geană pe geană nici măcar noaptea. Aşa că şi-a luat inima în dinţi şi.... a intrat. Pe jos, întins pe lespezile de piatră, zăcea nemişcat trupul lui Antonie. Faţa îi era acoperită de răni, mâinile-i fuseseră răsucite de o forţă teribilă, iar pe pereţi se zăreau broboane de sânge. O bătălie cumplită se dăduse în timpul nopţii, iar acum, omul aces­ta, atât de curat şi sfios, care-i îmbogăţise pe săra­cii, satului dăruindu-le pământurile sale, zăcea mort. S-au strâns repede la biserică să-l plângă. Venise în­trea­ga suflare, chiar şi copiii care-şi aminteau de snoa­vele sale pline de tâlc. Bătrânele cârcoteau acoperin­du-şi gura cu bas­malele negre - "S-a încrezut prea mult în el, iar de­monii, mânaţi de bleste­me­le stră­vechi, l-au răpus. De mor­mintele străbu­nilor nu e bine să te apropii!" Preo­tul le privea cu tea­mă şi mânie. Ştia că în cârcoteala lor e un sâmbure de adevăr, dar nu-şi închipuia cum de Hristos nu-l ocro­tise pe Antonie. Pe el, cel mai bun om din sat, care-şi dă­ruise toată viaţa Mân­tuitorului!
Minunea s-a în­tâmplat chiar la mie­zul nopţii, atunci când se spune că puterea demonilor e de neoprit. I-a tre­sărit întâi o pleoa­pă, apoi a miş­cat mâna dreap­tă, mâna cu care se închina. Puţinii săteni care mai rămăseseră picoteau rezemaţi de pereţii bisericii. Doar prietenul său prive­ghea. A fost singurul martor al trezirii lui Antonie. A trebuit să-l rezeme pentru a putea sta în picioare. Anevoie, aproape şuierând cuvintele, i-a spus să-l ducă înapoi, în mormânt. Avea de împlinit o lucrare. Deşi tânăr, Antonie cunoştea deja meşteşugul demonilor. Ştia că-ţi atacă trupul doar atunci când nu se mai pot atinge de suflet. Izbânda era, aşadar, aproape. Nu de loviturile lor năpraznice îi era frică, ci de păcatele în care îl puteau târî. Până acum ridicaseră în faţa lui un munte de ispite. Nu spusese nimănui, dar i se arătaseră în fel şi chip. Veneau în miez de noapte, ca tâlharii, luând forma unor fecioare, ispitindu-l cu goliciunea lor. Apoi i se arătau ca fiare care se repezeau să-l sfâ­şie, risipindu-se ca fumul când le însemna cu semnul crucii. Dar, mai presus de toate, îi aduceau gânduri de mărire şi de tristeţe. Lupta asta îl istovea peste măsură. Simţea uneori, din adâncul rărunchilor, că tot ce face e zadarnic, că ar trebui să lase traiul acesta bicisnic şi aparte, să-şi ia înapoi pământurile şi acareturile, să se însoare şi să trăiască aşa cum trăiseră şi părinţii săi, oameni cu frică de Dumnezeu. De ce nu putea să fie şi el ca toţi ceilalţi creştini? După poruncile Evangheliei, după pilda atâtor drepţi! Dar tot în adâncul sufletului, ştia că nu avea cum. Cale de întoar­cere nu mai era. Îl sfredeliseră pentru totdeauna cuvintele acelea de foc pe care Iisus le-a spus tâ­nărului bogat - "Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vin­de averea ta, dă-o să­racilor şi vei avea comoară în cer". Şi el simţea, undeva, în adâncul inimii, că, de fapt, el era tânărul bo­gat. Lui îi vor­bise Hristos. Şi mai ştia că împlinirea acestui cu­vânt nu-i va aduce doar co­moară în ceruri, ci-i va da o fărâmă din ele chiar aici, pe pământ. Setea asta după o brumă de har îl mistuia neîncetat. Aşa că nu lua seama la toate meşteşugurile celui rău şi la gândurile pe care i le stre­cura în minte. Va rămâne aici. În mor­mânt. Măcar de ar muri, în încleştarea cu demonii.

Biruinţa

Când au venit, era gătit de luptă. Îşi luase crucea în mână şi rostea încetişor numele lui Iisus. În noaptea aceea nu au mai încercat să-l ispitească. Deloc. Tot iadul simţise focul rugăciunii sale şi de­monii care-i încercaseră virtutea fugiseră ruşinaţi. Atunci, de ură că nu-i pot stăvili drumul spre cer, l-au lovit. Cu patimă, mai tare decât noaptea trecută, lăsân­du-l aproape mort, sorbindu-i vlaga, chinuindu-i car­nea, mistuindu-i inima. S-a simţit străpuns de mii de lănci, ars de focul a sute de sori, aruncat în văzduh şi apoi izbit de stânci, mutilat, torturat, aproape ucis. Suferinţele erau atât de mari, încât i-a venit să fugă. De nenumărate ori. Satul era aproape, cale de câteva ceasuri de mers, iar foştii săi vecini l-ar fi primit bucuros. Ştia, însă, că abia făcând asta ar fi murit. Pe deplin. Sufletul i s-ar fi uscat de timpuriu şi nu i-ar mai fi rămas decât să contemple şirul searbăd al zilelor rămase până la ultima suflare. Aşa că a răbdat.
Au trecut parcă zile, ani, sute de ani. Se simţea prins într-o încleştare cosmică, luând parte la uriaşa bătălie dusă împotriva Luminii de viclenii îngeri că­zuţi. Un singur fir de deznădejde mai avea de biruit, când, în sfârşit, a înţeles. A priceput de ce suferă şi cum trebuia să lupte de acum încolo. Că nu el, ci Domnul Însuşi trebuia lăsat să iasă victorios. Trebuia doar să se smerească. Să se dea la o parte. Mai mult, pe deplin. Când acest gând i-a licărit în minte, întunericul care-l împresurase a slăbit. Treptat, ca şi cum s-ar fi arătat zorile din stâncă, tavanul de piatră al mormântului s-a făcut străveziu şi o lumină nepământeană s-a ivit dintr-însul. O boare de har i-a mângâiat inima, iar întune­ricul s-a risipit ca şi cum nu fusese niciodată. Se simţea întremat ca prin minune, odihnit şi bucuros, iar rănile îi dispăruseră. A strigat atunci din străfunduri - "Unde ai fost, Iisuse? Pentru ce nu te-ai arătat de la început să-mi uşurezi chinul?". Răspunsul i-a venit lin, mai mult simţire decât grai - "Aici eram, Antonie, aşteptând să-ţi văd biruinţa, luptând alături de tine!" Din clipa aceea nu s-a mai simţit singur, niciodată. Aşa că a plecat în adân­cul deşertului, chiar de la prima gea­nă a zorilor. Avea doar 35 de ani.
Primii ucenici
Douăzeci de ani a frământat pustiul, ascunzându-se pentru a se împărtăşi de Hristos. A stat într-o cetate pă­răsită, primind mâncare doar o dată la şase luni, a locuit în peşteri şi în deşert, încercând să păzească lumina duhului primită de la Hristos însuşi. Treptat, oamenii au aflat de el. Se răspândise vestea unui creştin care locuieşte în adâncul pustiului, care nu are nevoie de nimic de la nimeni şi care e plin de înţelepciune şi dragoste. Aşa a ajuns căutat. Mulţi doreau să-i calce pe urme, să trăiască la fel ca şi el. Până să fugă el în pus­tiu, asceţii lui Hristos vieţuiau la marginea satelor sau chiar în marile oraşe, în mici comunităţi închinate rugăciunii. El a fost primul care a fugit desăvârşit de vecinătatea oamenilor pentru a o căuta pe cea a lui Dumnezeu. De aceea era privit cu sfială şi curiozitate. Era omul care tră­ieş­te acolo unde pier până şi fia­rele. Omul lui Dumnezeu, care făcea minuni, tămăduind bol­navii, alungând demonii din cei îndrăciţi. Încet, şi-a făcut uce­nici şi numărul lor s-a înmulţit din ce în ce mai repede. I-a sfă­tuit să-şi dureze chilii şi să tră­iască asemenea lui. Nu-i plăcea să dea sfaturi. Obişnuia să gră­iască prin fapte. Şi tinerii l-au urmat. Au întemeiat o mânăstire în apropierea lui, apoi, pentru că nu mai încăpeau în ea, au făcut o alta şi apoi încă una. Toate sub ascultarea lui Antonie. Sute, apoi mii de oameni care priveau doar la el, aşteptând un semn, un cuvânt, pentru a-l preface în faptă. Dar Antonie nu-şi dorea asta. Era bucuros să-i ajute, dar ştia că miezul acestor sfaturi, puterea sa lăuntrică, nu venea din povăţuirea celorlalţi, ci din rugăciune. Avea de acum 60 de ani, iar inima îi tânjea din nou după adâncul pustiului. Să plece, să fugă, departe, undeva unde să nu-l mai afle nimeni. Şi acolo să petreacă în pace, până la ieşirea din urmă a sufle­tului. Aşa ar fi vrut să-L întâlnească pe Domnul. Sin­gur. Ca la început.

Muntele Qolzum

Când saracinii l-au lăsat la poalele muntelui Qol­zum, a ştiut în adâncul sufletului că ajunsese la capătul drumului. De aici, din singurătatea asta sălbatică, avea să-şi dea sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Când a zărit peştera aninată sub creasta muntelui, inima i-a tresăltat de bucurie. Domnul îi sărise în ajutor, trimiţându-i un sălaş pe potrivă.
Când am intrat înăuntru, în grotă era cald, cald ca în pântecele leviathanului ce-l înghiţise odinioară pe Iona, proorocul iudeu. Sălaşul lui Antonie e o bortă mică. Pă­trunzi în ea printr-un gâtlej de piatră, iar în capăt e o grotă care te înghite pe loc. Nu ştiu dacă e întâmplare sau rânduială, dar stăm cu toţii pe întuneric. Locul te îmbie la rugăciune. Aşa că tăcem. E o pace adâncă, ne­clin­tită, o linişte făurită parcă înainte de a fi lumea. Nu se aude niciun sunet, doar răsuflarea care curge lin, amintindu-ţi că eşti viu încă şi te afli în inima muntelui. În suflet se strecoară o boare de lumină. O urmăreşti sfios, mirat de ivirea ei în bezna peşterii. Este rugăciu­nea bătrânului. A imprimat-o în piatra pe care s-au scurs sudorile bătrâneţelor lui, a amestecat-o în pămân­tul pe care calc. Antonie nu a fost niciodată singur. Mai cu seamă aici, în ultimul lui sălaş, Hristos i-a vegheat privegherile şi s-a amestecat cu el într-o asemenea măsură încât, atunci când priveai la faţa bătrânului, ştiai că vezi şi faţa Domnului. De aceea ucenicii l-au urmat chiar şi aici, dincolo de marea de nisip. Veneau câte doi, trei, unii aproape pierind pe cale. Bătrânul îi vedea cu duhul când rătăcesc şi le sărea în ajutor. Aşa a salvat mulţi monahi rătăciţi prin deşert în căutarea lui. Cu anii, i-a lăsat să stea lângă el, dar nu aici, sus, la peşteră, ci în vale, la poalele muntelui, acolo unde aveau şi apă, iar pământul putea rodi. Lui i-a plăcut să privegheze singur sub creasta muntelui, în borta aceas­ta de stâncă, în care stau şi eu acum, chircit şi bucuros. Simt, ca şi Antonie, că, pentru a fi fericit, omului nu-i trebuie în viaţă nimic. O umbră de har îi ajunge.

Un curelar

Antonie nu a murit curând. Domnul i-a dat ani mulţi în peştera din muntele Qolzum. Ani, zeci de ani. Învăţase tot meşteşugul desăvârşirii omului, toată zdroaba care-l preface în Dumnezeu, după har. Nu era ascet în Egipt pe care să nu-l fi cercetat, a cărui nevoin­ţă să nu o fi depăşit cu asupra de măsură. Râvna asta îi strecurase în inimă un şarpe. Se gândea că ajunsese la capăt. Privea şi acum, aşa cum îi sfătuia pe ucenici, la fiecare zi ca la ultima. Dar nu ştia ce să mai adauge, nu pricepea cum şi-ar mai fi putut înmulţi nevoinţa. Ajunsese oare la desăvârşire? Când cugeta aşa îşi pier­dea pacea, iar luptele porneau din nou, ca în tinereţe. Undeva, în adânc, greşea. Aşa că s-a rugat Domnului, iar acesta i-a spus să cerceteze un curelar din Alexan­dria, care-l va povăţui ce să facă. A plecat. Şi-a părăsit peştera şi deşertul pentru pestriţul şi tu­multuosul oraş de la marginea mării. Nu înţelegea cum se putea desă­vârşi cineva aici, cum de-şi putea păzi mintea curată între toate fărădelegile şi ispitele care-ţi săreau spre inimă la tot pasul. Dar s-a supus cuvântului Domnului. El, cel mai mare monah al Egip­tului, s-a coborât în babilonia Alexandriei să-şi afle mântuirea!
Pe curelar l-a găsit la prăvălie. O încăpere micuţă, cu puţin mai mare decât peştera lui, plină de muşterii. Meşterul era foarte căutat. Îi mersese vestea că e om blând şi îngăduitor, că lucrează pe datorie şi iartă de multe ori pe clienţii sărmani. Oraşul îl ştia şi de creştin evlavios, aşa că unii fraţi îl cercetau şi pentru sfat. Se zvonea că dacă ai un copil bolnav, rugăciunea curela­rului poate face minuni. Când Antonie l-a zărit, inima lui a tresărit şi s-a umplut de har. Acolo, în dugheana aceea strâmtă şi urât mirositoare, printre oamenii gu­ralivi şi plin de cusururi, curelarul lucra liniştit, adâncit în rugăciune. O lumină deli­cată îl învăluia, o lumină pe care ochii plebei nu o pu­teau zări. Dar An­tonie a ştiut că e harul dumne­ze­iesc, iar sufletul i s-a umplut de bucurie. Omul la care-l trimisese Dom­nul avea o tai­­nă. Una înfricoşată, pe care se cuvenea să o afle. Aşa că l-a ispitit. Îndelung. Cum şi cât doar­me, ce şi cât mă­nân­că, ce nevoinţă zdro­bitoare de trup face în as­cuns. Dar curelarul nu făcea nimic aparte! Trăia ca orice creş­tin. Se trezea dimineaţa din zori ca să lucreze până noaptea târziu, rugându-se în taină. Din banii primiţi îşi hrănea copiii, iar restul îi dă­dea la sărmani. Pe muşte­riii săraci îi ierta. Atât? Da!
Antonie venise din mun­te ca să afle cum trăieşte un creştin obişnuit. Domnul îi şoptise că, după toată viaţa petrecută în deşert, nu ajun­sese încă la măsura curela­rului. Era tulburat. Bătuse tot drumul de pomană. Îşi lăsase liniştea pentru tulburare. Mersese zile întregi, iar călătoria îl zdrobise. Avea deja mai bine de 90 de ani. Şi aflase, ce? Că tot ceea ce făcea curelarul împli­nise şi el, cu mult timp în urmă. Cu asupră de măsură! De postit, postea mai mult, de rugat, se ruga mai mult, iar somnul mai că-l fura doar o dată pe săptămână. Milostenie nu făcea, pentru că nu avea să mai dea. Cu haina făcută zdrenţe, peticită în fiece loc, plecase din casa părinţilor săi acum 70 de ani. Şi atunci?
L-a iscodit mai adânc pe curelar. Ce gândeşte atunci când se roagă, ce-i spune Domnului? "Mai nimic. Ce poţi să-i spui când prăvălia e plină de muşterii?" Dar, i-a mărturisit curelarul, un singur gând îi acoperă inima şi-l frământă şi în somn - că e un om păcătos, tare păcătos, mai păcătos decât clienţii săi, mai păcătos de­cât prostituatele oraşului, că nu s-a ridicat nici măcar la treapta vameşului din Evanghelie, pentru că nu-şi iu­beşte aproapele până la capăt. "Hotărât lucru", a în­che­iat curelarul, "toţi oamenii aceştia cu care mă văd în fiecare zi se vor mântui, pentru că în fiecare văd o fă­râmă de fapte bune, un strop de iubire, numai în mine, nu."
Cuvântul acesta i-a străpuns inima lui Antonie. Vor­ba l-a răscolit până în rărunchi. Cine putea purta ase­menea gând, o aşa prăpastie a smereniei şi să nu cadă în deznădejde, să nu-şi piardă minţile? Dar cure­larul era teafăr şi foarte bucuros! Să-i vezi pe ceilalţi mai buni ca tine, mai frumoşi la suflet, mai plini de har! Să crezi că se vor mântui toţi, numai tu, nu...
În lunga sa viaţa petrecută în singurătate, nu-şi coborâse mintea atât de jos. Niciodată! Tot timpul so­co­­tise că e ceva, cineva, o treaptă mai sus decât nimi­cul. Se cuvenea să renunţe acum şi la această ultimă coajă de mândrie, lepădându-se desăvârşit de el, pentru ca Domnul să-l ia în stăpânire. A simţit că pentru a se uni desăvârşit cu El, trebuie să renunţe desăvârşit la sine. Chiar şi la ideea că ar fi ceva. Orice, oricine, cât de mic.
Mulţumi curelarului şi plecă. Deşi trăise o viaţă de nevoinţă, de abia acum vedea limpede drumul pe care trebuia să meargă. Şi mai avea de mers. O veşnicie.

Sfârşitul

Antonie a frământat spusele curelarului până la sfârşitul vieţii. S-a apropiat prin ele de Iisus, aşa cum nu o făcuse niciodată. Înţelesese că Dum­nezeu însuşi nu e numai iubitor, ci şi foarte smerit. Şi ca să te uneşti cu El trebuie să I te asemeni. În anii care i-au mai rămas, a revărsat peste ucenici toată duioşia strânsă în anii de singurătate. Jos, la picioarele muntelui, se du­rase deja o mare lavră, cu chilii şi acareturi, în care roboteau sute de fraţi. Urmaşii lui. Nu s-a mutat nicio­dată din peşteră, dar a îngăduit ca doi ucenici apropiaţi, Macarie şi Plotin, să vină lângă el spre a-l ajuta. Cu ei şi-a petrecut ultimii ani, ani de lumină şi har.
Puterile nu l-au părăsit nici în ultima clipă. Urca sprinten coasta năpraznică a muntelui, ori de câte ori se întorcea de la mânăstirea din vale. Când era aproape să împlinească 105 ani, Domnul i-a dat de ştire că avea să-l mute în lăcaşurile veşnice. Macarie şi Plotin nu-l văzuseră niciodată atât de vesel. Radia bucurie! I-a sfătuit să-l îngroape în mare taină şi să nu spună nimănui locul mormântului. Să ştie doar ei doi şi nimeni altcineva din obşte. Se temea să fie cinstit. Do­rea să se păzească de mândrie, chiar şi după moarte.
Apoi i-a sărutat cu drag ca pe nişte vechi prieteni şi s-a întins pe pământul gol - "Antonie se mută acum şi nu mai este împreună cu voi!" Doi tineri sfioşi s-au ară­tat lângă el. Păreau îmbrăcaţi în lumină. Când bă­trânul i-a zărit a zâmbit, şi-a încrucişat mâinile pe piept, a aruncat o ultimă privire spre ucenici şi a murit. S-a stins în plină putere, fără să fi fost niciodată bolnav, conştient până în ultima clipă. Moarte de sfânt. Sfântul care a în­te­meiat monahismul creş­tin. După trecerea lui la cer, deşertul s-a umplut de monahi. Au vrut să-l imi­te, să-i urmeze nevoinţele. De acolo, din pustiul ars de soare, călugării s-au răs­pândit mai apoi în în­treaga lu­me, încercând să-i urmeze felul de a fi, să se roage ca el, să pos­tească aşa cum el postea, să privegheze nop­ţile, să se însingureze pentru a se apropia de Dumnezeu şi, mai ales, să deprindă dra­gostea şi smerenia.

Foto: Ciprian şi Cristina Răglean, Anamaria Pop