Recital de gravură la Mogoşoaia

Artă plastică

De două luni, gravura românească şi interna­ţională a invadat pereţii palatului Mogo­şoaia. Închipuiri îndrăzneţe ori sublimi­nale, închinate toate unui frumos neţărmurit, migrează, într-un cor polifonic, prin lucrări, dintr-o cameră în alta a castelului. Lucrările sunt făcute în toate meşteşu­gurile gravurii: de la serigrafii şi inkjeturi, până la aqua­forte, xilogravuri şi litogravuri. Început în decem­brie 2012, evenimentul de la Mogoşoaia face parte dintr-o manifestare bucureşteană mai amplă şi deja cu o prestigioasă tradiţie interna­ţională: Bienala Interna­ţio­nală de Gravură Experi­mentală, ajunsă, prin osâr­dia tânărului ei director, Ciprian Ciuclea, la ediţia a V-a. Anul acesta, bienala a mai inclus o expoziţie internaţională, dar şi un palpi­tant show de print experi­mental, susţinut de românii Jan Eugen, Nicu Ilfoveanu şi Michele Bressan (evenimentul este încă în derulare la Atelier 030202, lângă Piaţa Unirii). Cât despre reci­ta­lul de gravură de la Mogoşoaia, i-am remarcat pe polonezul Ksawery Kalinski şi, nu întâmplător, pe ro­mânul Valeriu Şchiau. Alături, strălucesc alte trei ex­po­ziţii personale ale unor artişti români. Prima este a unui grafician mai tânăr, Vlad Nancă. Ceilalţi sunt două nume de forţă ale artei noastre: Christian Paras­chiv şi Ion Grigorescu. Şi dacă strălucirea Giganţilor lui Paraschiv mi-a întărit bucuria reîntâlnirii cu opera lui, litogravurile lui Ion Grigorescu m-au luat complet prin surprindere. Poate şi pentru că, deşi făcute la înce­pu­tul anilor '70, n-au fost expuse în România. Am stat apoi de vorbă cu artistul. Mai întâi, m-a iniţiat cu pa­siu­ne, cu vorba lui concentrată şi domoală, în arta com­pli­cată şi dură a litografiei. Apoi, Ion Grigorescu mi-a vorbit despre arta lui şi despre "Generaţia dispărută".

Ion Grigorescu
"Eu aştept, nu mă silesc să fac artă"

- Domnule Ion Grigorescu, sunteţi considerat un pionier al experimentalismului românesc al anilor '60-'70, unul dintre punctele de reper ale deceniului zece şi un reprezentant de vârf al neoavangardei din Europa Centrală şi de Est. Cum vă împăcaţi cu aceste prestigioase etichete?

- Vreau să vă spun că eu n-am fost singurul! Şi asta a dovedit-o şi uriaşa retro­spectivă de pictură a anilor 1950 - 1990, din toamna lui 2012, de la Biblioteca Naţională (despre care re­vis­ta noastră a scris pe larg, n.n.). În toată expo­zi­ţia asta s-a văzut că majo­ritatea ar­tiş­tilor noştri erau de fapt nişte modernişti. Din cauza parantezei pro­let­cultiste a anilor '50, mai târziu, când cultura româ­neas­că a în­ce­put să se eli­be­reze (la fel ca şi în cele­lalte ţări socia­lis­te) de rea­lis­mul dog­ma­tic, au fost pro­mo­vate iarăşi, trep­tat şi cu întârziere, toate cu­ren­­tele artei moderne. Până s-a ajuns, la sfâr­şitul anilor '60, la o li­bertate aproape tota­lă. Aproape toţi artiştii ro­mâni de­veniseră avan­gar­dişti. Toţi erau mo­derni şi se prezen­tau ca oameni ai ulti­mei ore. Ţineau să fie la ora Eu­ro­pei. Mai toţi trecuseră la expre­sionism, supra­realism şi abstrac­ţio­nism sau la combinaţii de figurativ cu ab­stract şi-un pic de pop-art. Cam asta era atmosfera în toa­te ate­lie­rele de pictură la în­ce­putul anilor '70. Apoi, cu noua revoluţie culturală începută în 1971, au reapă­rut treptat ba­rierele, dar şi fes­tivalul Cântarea Româ­niei, amestecul cu artiştii ne­pro­fe­sio­nişti. Şi moder­nitatea şi avansul nostru au căzut.

- Tendinţa ge­nerală era pentru transfigurarea poe­tică. Dvs. aţi ales do­cumentul. De ce?

- Prin anii '70, când făceam eu gra­vurile astea şi pictură şi fotografii, am ob­servat, împreună cu alţi co­legi, ceva interesant. Se simţea nevoia documentului, a unui anume fel de obiectivitate. Pe noi ne deranja cursul general al artei româneşti, care se îndrepta spre poetizare, spre transfigurarea realităţii. Iar asta era exact ce cerea partidul: să se vadă intervenţia artistului în realitate, realitatea să fie schimbată. Pe când noi eram pentru documentul brut, pentru imaginea care dovedea că realitatea era cum era ea atunci, neobnubi­lată. Şi foloseam acest tip de activism fotografic. Era ochiul neînşelător care nu-ţi cerea să înfrumuseţezi excesiv lumea din jur.

- Aţi fost printre primii de la noi care au făcut fotografii cu inter­venţii pictate.

- Dacă aş fi avut hârtie pentru fotografie mare în culori, probabil că n-aş mai fi inter­venit pe ea. Dar asta a fost ma­rea greutate, n-am găsit hâr­tie să fac macro-fotografii. Şi atunci, ca pictor, am simţit nevoia să pun ce­va culoare. Şi nu trebuia multă pen­tru ca griurile, prin contrast simultan, să prindă o nuanţă pe care nu o au.

- În expoziţia de la Mogo­şoaia, m-a atras în mod special o lucrare uriaşă a dvs., o foto­grafie pictată. Un colţ de Bu­cu­reşti din 1974, scăl­dat în griuri, sub un cer generos şi al­bastru. De unde aţi privit ora­şul, domnule Ion Grigo­rescu?

- De pe dealul de lângă li­ceul Şin­cai. Era un cartier negli­jat, la ieşi­rea Căii Văcăreşti şi a Dâm­boviţei, la marginea oraşu­lui. L-am ales pen­tru că acolo era, înainte de a fi pus la pă­mânt, o parte din Bucureştiul tra­di­ţional. Bucureştiul copilă­riei mele. Eu m-am născut şi am copilărit în mahalaua Visarionului, lângă Piaţa Romană, unde s-a născut şi Nicolae Bălcescu. Dar din primii ani, călare pe o trotinetă, cobo­ram până dincolo de Piaţa Unirii, să explorez oraşul.

- Cum au fost primite în anii de atunci lucrările dvs.?

- Scopul meu în acei ani era să pun un fel de semn de egali­tate între fotografie şi pânza pictată. Asta îmi doream eu atunci. Nu­mai că pictorii, co­legii mei, au reacţionat prinşi între uimire şi dis­preţ. Aveau impresia că pic­tu­ra cea preţioasă era batjocorită. Fiind posi­bilă multi­plicarea, nu mai avea preţ. Picturile erau un apanaj al no­bleţei, obiecte preţioase. Eu le priveam altfel. Pentru mine erau la fel ca zidurile pentru cei care vin şi de­senează pe ele în mod anonim: un mesaj pe o supra­faţă. Sunt un om al conţi­nutului, nu al formelor. Dacă îmi ating scopul, nu văd de ce aş mai re­peta opera­ţiunea. Mă plic­tiseşte. Chiar filmele şi fotografiile mele, la un moment dat, plictisesc. Eu aştept, nu mă silesc să fac artă.

- Când aţi exersat aşteptarea?

- Eram tânăr, eram navetist, aveam foarte puţin timp liber. Dar eram extraor­dinar de încăpă­ţânat şi de muncitor. Mă sileam, îmi scriam în caiet. Ştiam că n-am timp de lucru, dar vedeam ce va trebui în continuare făcut, şi-mi notam. Când ajungeam acasă, nu mai stăteam pe gânduri. Executam ceea ce aveam în program. Folo­seam timpul la maximum. După asta, prin 1978, mi-am dat demisia. N-am mai avut slujbă, au început şi con­flictele cu Uniunea. Şi m-am dus la bise­rici, pe şantierele de restau­rare. Timpul curgea acum altfel pen­tru mine. Pe şan­tiere era muncă grea, schele, ridicat de găleţi. Şi eu am trudit la vreo 20 de bise­rici. Şi azi mai lucrez la biserici. Aşa că, până în 1990, aproape că n-am mai făcut nimic pentru mine: nici desen, nici pic­tură, nici nimica.

- Dar după '90 aţi izbucnit ca o fuzee. Aţi expus în cele mai pres­tigioase galerii din lume. Libertatea v-a picat bine.

- Asta s-a întâmplat mai mult după 2000! Până atunci, am trăit din şantiere de restaurare. Pentru că pia­ţa de artă s-a mişcat puţin şi foarte greu. Din cauza mi­­ne­riadelor, au zis unii, investitorii străini în artă s-au speriat. Şi mereu au fost conflicte la noi, care au făcut ca, de unde ime­diat după '90 interesul pentru artiştii români părea să dea în clocot, aceş­­tia să fie repede părăsiţi. Iar în anii '90, au fost nişte evoluţii sinuoase foarte ciudate ale pieţei noastre de artă: cobo­rau, urcau, iar coborau. Abia după 2000 au început să se îndrepte puţin lu­cru­rile şi la noi. Cred că din cauza ce­lorlalte ţări din Răsărit. Eforturile criticilor şi isto­ricilor de artă din Polonia, din Cehia, combinate cu ale celor din Austria, au dez­gropat arta anilor '70. Au fost dezgropaţi artişti cva­sinecunoscuţi din fosta Iugo­slavie, Polonia şi Un­garia. Şi foarte, foarte puţini din România.Mie mi-e ruşine că sunt printre aceşti puţini, pentru că ştiu mult mai mulţi care ar fi meritat-o. De exemplu, în 2010, la Cen­trul Pompidou din Paris, la expoziţia Les Pro­messes du Passé (Promisiu­nile tre­cutului), expoziţie care a cuprins arta românească din­tre 1950 şi 2010, am fost eu singur şi nişte tineri. Sigur că ei meritau să fie în acel loc prestigios, dar dintre cei din trecut, eu eram singur. Ceea ce nu e prea frumos. Dar nu e în puterea mea să mă lupt pentru această ge­ne­raţie. Alţii au capa­citatea s-o facă. Nu sunt specialist în istoria artei. Eu doar am trăit-o. Atât am încercat. Prin 1999-2000, la ultimele respirări ale Galeriei Cata­comba, am făcut un simpozion, Generaţia dispărută: Bernea, Octav Gri­go­rescu, Vasile Kazar şi alţi artişti extraordinari, abia plecaţi dintre noi. Nu se mai vede din ei nici o urmă, nici o expoziţie.