Frumoasă, elegantă și talentată, prințesa Martha Bibescu a stârnit pasiuni la tot pasul. Iubită de Kronprințul Germaniei, de regele Spaniei și de prințul de Beauvau, cultivată de mari oameni politici, precum Churchill sau De Gaulle, a câștigat admirația unui întreg continent, a cărui glorie de început de secol XX a personificat-o fără greș. Dar romanul vieții ei nu putea fi scris așa de strălucitor în afara cadrului în care s-a petrecut: palatul brâncovenesc de la Mogoșoaia, pe care gustul ei de mare rafinament l-a transformat într-un centru al lumii nobiliare, un loc de adunare a marilor spirite aristocratice ale începutului de secol european. Un spațiu de natură exuberantă, aflat la o palmă distanță de Capitală, în mijlocul unei păduri seculare, pe marginea unui lac plin de nuferi și trestie plutitoare, cu grădini cotropite de flori și păuni, un imperiu verde și parfumat, clădit de geniul celei rămase până azi în memoria colectivă drept "Castelana de la Mogoșoaia". Povești fermecate, dintr-un alt timp.
Spre Alger
Era tânără, frumoasă, deșteaptă, talentată, celebră și bogată. Dar obosise de prea multă viață. De iubire, de ură, de mondenități, de bârfă, de glorie, de etichetă. Obosise să mai creadă în George Bibescu, soțul ale cărui infidelități publice scandalizaseră întreg Bucureștiul. Dar obosise și de șantajul disperat al nobilului francez Charles-Louis, care, îndrăgostit de ea până peste cap, o amenința cu sinuciderea, dacă nu divorța pentru a se căsători cu el. Obosise să mai trăiască ruptă între promisiunea smulsă de mama-soacră, cum că nu-l va părăsi niciodată, orice ar fi, pe "Pufi" al ei, și între promisiunea, de-atâtea ori refuzată, a unei mari iubiri. Prințul Charles-Louis de Beauvau ținea la ea cu adevărat, știa asta, dar cum ar fi primit marea aristocrație franceză, cu ifosele și cu prejudecățile ei catolice, mariajul lui cu o femeie divorțată?
Își dorea sincer moartea și îi scria asta bunului ei văr și amic Emmanuel Bibescu, singurul, poate, care o putea înțelege cu adevărat. Îi scria de pe vasul pe care se îmbarcase cu destinația Algeria. "Celor care te vor întreba, spune-le că sunt în Algeria, pentru a-mi termina cartea în liniște. Trebuie să am grijă să îmi inventez viața pentru alții. În noaptea trecută, pe vas, un tânăr s-a sinucis într-o cabină de alături. «Un pasager de la clasa întâi», spuneau servitorii, consternați de acest amănunt. Trebuie să cred că viața e destul de rău făcută pentru că am fost doi, la clasa întâi, care au vrut să moară noaptea trecută". Prințesa Martha Bibescu alesese să se retragă în Alger, la o mănăstire de maici, departe de tumultul boemei bucureștene și al celei pariziene. Era atât de hotărâtă, încât știa că nimic n-o mai putea întoarce din drum. Și totuși, la doar câteva zile după ce ea plecase din București, George, soțul ei, jucase, în stilul său de aventurier grandios, o ultimă carte. Printr-o telegramă expediată din țară, George o anunța, solemn și sec, că îi cumpărase palatul brâncovenilor de la Mogoșoaia. Palatul pe care îl iubea atât de mult și la care nici măcar nu îndrăznise să viseze! Întorcea telegrama pe toate părțile, iar gândul revenirii cât mai grabnice la București începea să încolțească în inima înțelenită de suferință a Marthei Bibescu. George îi oferea o nouă viață. Celebrul palat brâncovenesc, frumos, dar vai!, dărăpănat, întocmai ca sufletul noii sale stăpâne, era - nu doar un simplu pretext, ci chiar rațiunea de a fi a unei noi vieți. A noii sale vieți.
Pe șantier, cu principesa Maria, viitoarea regină a României
Intuiția de mare crai nu-l înșelase pe prințul George Valentin Bibescu: Martha nu rămâne în Alger decât o săptămână, după care se întoarce acasă, absorbită total de planul de restaurare a palatului. Ambiția de a înnobila Mogoșoaia, după 200 de ani de abandonare, cu eleganța și efervescența de pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, o readuce la viață. De fapt, anii de glorie ai palatului fuseseră puțini, până ca el să ajungă în proprietatea Marthei. Inaugurat la 1702, a găzduit, vreme de un deceniu, banchetele solemne de la curtea lui Constantin Brâncoveanu și nunțile boierești, unde, notează secretarul domnitorului, obiceiul era "să nu se ridice farfuriile de pe masă când se schimbau felurile de mâncare, ci să se pună una peste alta, cât era masa de lungă, încât se făcea un edificiu de farfurii așa de înalt, că boierii comeseni, chiar stând în picioare, nu se puteau vedea dintr-o parte în alta a mesei". Dar rafinamentul și eticheta cosmopolită a "Micului Paris" de început de secol XX cereau exigențe mai mari și mai rafinate, cu atât mai mult cu cât prințesa Bibescu era, la 1912, în ciuda tinereții sale, foarte bine anturată și foarte bine văzută. Familia regală a României, întreaga lume bună a Bucureștiului, oameni politici, artiști, oameni de cultură, diplomați de renume se bucurau de prezența sau de prietenia intimă a celei mai frumoase aristocrate a Europei acelor vremuri: ei urmau să fie oaspeții de seamă ai palatului pe care prințesa Bibescu îl stăpânea de câteva luni de zile!
Din primăvara lui 1912, Mogoșoaia devine pasiunea dominantă a Marthei. E atât de prinsă de noul proiect din viața ei, încât Ghislain de Diesbach, biograful său, notează, împrumutând stilul spiritual și tăios al eroinei sale, că dacă Martha "se mai poate considera logodită, atunci e cu Mogoșoaia, mai degrabă decât cu George sau cu Charles-Louis". Încearcă să uite de dramele vieții sale amoroase - căci George revine la vechile lui amante, considerând că și-a răscumpărat cu vârf și îndesat păcatele, cumpărându-i castelul! - îngropându-se în noul proiect. Își petrece tot timpul între proprietatea de la Posada și Mogoșoaia, unde începe lucrările de restaurare, efectuate de muncitori italieni, sub conducerea arhitectului Domenico Rupolo. La sfârșitul lui septembrie pleacă, de altfel, cu arhitectul la Veneția, pentru a alege personal materialele necesare decorării camerelor de locuit. La fel va face ulterior, când își va însoți grădinarul, pe Costică Zaman, în Olanda, pentru a alege cu mâna ei lalelele cele mai frumoase și mai parfumate. Deși aflată în mijlocul unui uriaș șantier, Mogoșoaia castelanei Bibescu devine, pe dată, un adevărat magnet pentru notabilitățile vremii. Emmanuel Bibescu lasă Parisul bunului său prieten Marcel Proust și îi ține companie Marthei la palat, unde, la fel, prințesa Maria, viitoarea regină a României, e un oaspete obișnuit. "Această iubire a frumosului, pe care o împărtășeam amândouă, ne-a făcut să fim ani îndelungați tovarășe strâns legate. Ne plăceau la amândouă grădinăritul, florile, ne plăcea să plănuim locuințe ciudate și originale, să colecționăm pietre antice sau să descoperim colțuri tainice neexplorate, biserici vechi, case părăsite și atâtea alte locuri pline de farmec, pentru care alții aproape n-au ochi. Ne plăceau cărțile și poezia, și culorile frumoase, și sunetele clopotelor în depărtări...", reconstituie, peste ani, Regina Maria, savoarea momentelor unice petrecute alături de prințesa Martha la Mogoșoaia.
"Îngerul luminilor"
Martha impresionase de foarte tânără. Moștenise pe linie de familie ochii mari și languroși, de o culoare incertă, trecând de la cenușiu la căprui, înconjurați de gene lungi și negre, "ca niște arbalete", cum avea să o complimenteze, într-un moment de intimitate, un admirator. Avea un ten curat, de englezoaică, atât de invidiat mai târziu de doamnele din București, pe care cea mai mică emoție îl făcea să roșească. Era atât de frumoasă, încât regina-mamă Natalia a Serbiei, rudă cu Martha, o ducea peste tot cu ea prin vacanțe, afișând-o mulțimii perplexe, de la înălțimea caleștii sale somptuoase. La rândul ei, regina Elisabeta a României, copleșită de imaginea angelică a micuței Martha Lahovari, insistă pe lângă mama acesteia să o învoiască pentru a-i poza pentru unul dintre tablourile la care lucra. Nu mică le-a fost apoi mirarea celor care aveau să o recunoască pe micuța Martha în chip de "Înger al luminilor", în tabloul semnat de regină.
"Martha mai poseda și altceva ce lipsea doamnelor din București, o talie subțire, o siluetă flexibilă, o linie de corp făcută pentru marii desenatori de modă. Nu era nimic provincial sau de fată de pension la această tânără, despre care totul prevestea că va ocupa o poziție importantă în lume", ne-o descrie, cu verb de îndrăgostit, Ghislain de Diesbach, pe Martha, la vremea când frumusețea ei l-a fermecat pe prințul George Valentin Bibescu. "Nimic provincial" este mai mult decât o complezență de biograf, este însăși marca Marthei Bibescu, deopotrivă în viața sa publică, în opera literară și în gustul pe care îl cultivă și pe care, cu generozitate de boieroaică, îl împarte cu cei din jur. Nimic provincial: totul la Mogoșoaia avea să fie, în curând, după chipul și asemănarea ei, o îmbinare perfectă între rafinamentul cultural al Lahovarilor, familia tatălui, și noblețea Mavrocordaților, familia mamei, rădăcinile istorice ale Marthei Bibescu.
În vara lui 1913, ansamblul de la Mogoșoaia e departe de a fi luat forma la care visa Martha Bibescu. Dar chiar și așa, devine deja un loc de referință pentru potentații momentului, un loc în care se face și se desface viitorul lumii, un loc în care - cum Martha însăși exclama după ce prințul moștenitor al Germaniei o trecuse cu mașina pe sub poarta Brandenburg - Istoria se scrie cu "I" mare. Nimic nu o fascinează mai mult pe această descendentă a vremelnicilor domnitori Mavrocordați decât intimitatea puterii. Iar Mogoșoaia ei dragă va fi, ani buni de zile, antecamera marilor decizii care aveau să tranșeze soarta României și a lumii, în timpul și între cele două mari conflagrații mondiale.
În august 1913, Martha îi primește la Mogoșoaia pe delegații greci la conferința de pace de la București, care a urmat celui de-al doilea război balcanic. Descoperind rondurile de flori și apele calme în care se oglindește palatul, unul dintre liderii greci îi declară galant: "Am venit să facem pace, dar, iată, găsim pacea în această frumoasă grădină...". Regele și regina vin și ei la Mogoșoaia, în seara semnării tratatului de pace, ca să scape de căldura Bucureștiului. "Regina Elisabeta, îmbrăcată în alb, înfășurată ca de un nor în voalurile ei de zână cu părul de nea, cu ochelari cu rame de aur, părea o nălucă protectoare, întovărășind pașii prințului venit din Germania, pentru a-i ferici pe români". E un moment istoric. România câștigă Cadrilaterul, iar cerul înstelat al Mogoșoaiei împrumută, în acea seară de vară, ceva din strălucirea celebrelor coliere ale Marthei.
După doar câteva zile, prințesa primește în secret, la Mogoșoaia, vizita veșnicului ei îndrăgostit, Charles-Louis de Beauvau. Descoperind și el frumusețea Mogoșoaiei, "un fragment din Veneția rătăcit în Muntenia", Beauvau suspină: "Acum înțeleg de ce ezitați...". În fine, pe 11 octombrie, palatul e martorul unui nou eveniment istoric. Prințesa Maria lua dejunul la Mogoșoaia, când Martha află despre moartea regelui Carol. Cu aer solemn, potrivit cu însemnătatea momentului, Martha o informează prima, de tragicul eveniment, pe prințesa Maria, numind-o "Majestatea Voastră!". Prietena sa intimă devenise regină...
Blestemul războiului
În anii tulburi de dinaintea intrării României în Primul Război Mondial, cercul de influențe al Marthei Bibescu de la Mogoșoaia devine un veritabil punct strategic pentru taberele care încearcă, fiecare, atragerea Bucureștiului neutru în conflagrație. Intimă a prințului moștenitor Wilhelm al Germaniei, în relații bune cu ambasadorul Austro-Ungariei la București, și, între timp, marea pasiune a maiorului Christopher Thomson, trimis de Marea Britanie cu misiunea specială de a convinge România să intre de partea Antantei, prințesa Bibescu e în plin apogeu al faimei și puterii sale. Nu o dată se întâmplă ca Martha să aibă satisfacția de a le da în exclusivitate informații dintre cele mai prețioase regelui și generalului Averescu, în timpul dineurilor pe care le găzduia la Mogoșoaia. Războiul e, însă, iminent, și în incertitudinea generală din viața ei socială și sentimentală, prințesa Bibescu nu are decât o certitudine: nu va părăsi Mogoșoaia, orice ar fi!
După ce ofensiva germană se apropie tot mai presant de București, Martha se remarcă prin devotamentul și curajul cu care conduce spitalul 118 din Capitală, în care erau aduși răniți de pe front. În vreme ce toți cavalerii care o înconjoară pleacă, rând pe rând, fie pe front, fie în pribegie, la Iași, unde autoritățile române sunt forțate să se refugieze, pentru Martha Bibescu a rămâne la post e, pur și simplu, o problemă de demnitate. Nu-și poate abandona oamenii de pe moșie și, cu atât mai puțin, nu-i poate lăsa nimănui pe răniții care văd în noblețea și în energia ei singura alinare. Nicicând sufletul Marthei n-a fost într-o mai mare răscruce ca atunci când, pe 3 decembrie 1916, căpitanul George Bibescu, soțul ei, unul dintre marii eroi ai aerului pe care i-a dat România, și colonelul Thomson, englezul care făcuse o pasiune pentru ea, primesc ordin să acționeze împreună, în operațiunea kamikaze de distrugere a puțurilor de petrol de la Ploiești, înainte ca acestea să încapă pe mâna invadatorilor! Pe 8 decembrie, nemții sunt deja în București, iar Martha, aflată la Posada, primește vestea că scumpul ei palat a fost jefuit. Pagubele sunt foarte mari: mobilierul e distrus, perdelele smulse, vesela furată, iar bisericuța ortodoxă din curtea palatului e transformată în grajd. Proiectul grandios al renașterii Mogoșoaiei se amână după război.
"Scumpa Mogoșoaia"
Sfârșitul luptelor și bucuria reîntregirii României sunt umbrite de acuzele de colaboraționism cu Germania, cărora Martha trebuie să le facă față. E apărată energic de ofițerii și de soldații cărora le-a stat la căpătâi pe timpul ocupației germane, iar regele însuși îi mulțumește pentru serviciile aduse țării. Și tot Ferdinand e cel care, în climatul tulbure al anilor '20, ia de nenumărate ori drumul "scumpei Mogoșoaia, un nume care trezește în inima mea doar amintiri plăcute, comunități de gânduri, sentimente de afecțiune și, îndrăznesc să cred, de cea mai adâncă înțelegere și dragoste...". "Scumpa Mogoșoaia" evocată de Ferdinand își merită din plin apelativul, și la figurat, dar și la propriu. După 1925, restaurarea, care a costat deja o avere, cere noi sacrificii. "Mogoșoaia e pentru tine ceea ce este pentru un bărbat o femeie întreținută somptuos. Cu cât o întreține mai scump, cu atât o vede mai frumoasă...", avea să-i spună, la un moment dat Marthei, unul dintre prieteni. Dorind să o motiveze și mai mult în ambiția ei, dar și pentru a-și mai spăla din păcatele matrimoniale, George îi cedează palatul și moșia ca proprietate personală, în prezența unui notar parizian. Succesele fulminante de public și de critică, în Franța, ale romanelor "Isvor, țara sălciilor" și "Catherine-Paris" îi permit Marthei să completeze sumele, încă insuficiente, chiar și după vânzarea unor moșii ale familiei Lahovari.
În fine, după 15 ani de visare și trudă, Mogoșoaia arată ca în povești. Inaugurarea are loc la sfârșitul lui iunie 1927, avându-i ca invitați de onoare pe George, donatorul, și pe Rupolo, arhitectul. Vizitele urmează pe bandă rulantă. "Minune pe dinafară, minune pe dinăuntru, minune de jur-împrejur - minune de la tainica grădiniță florentină, în care merișorul crește printre lespezi de piatră alături de trandafirul frumos și până la terasele înflorite, ce își scaldă treptele în apa lacului, pe oglinda căruia se lăfăie foile largi de nufăr. Totul e armonie în această operă. Prințesa Martha, în sufletul căreia răsună atâtea coarde și se zbat atâtea patimi și tradiții, a știut să adune și să împace amintirea mai multor lumi și să le așeze în măreția încăperilor atât de îngăduitoare", se minunează Constantin Argetoianu, unul dintre oaspeții de vază ai Mogoșoaiei.
Elogiu castelanei
"Martha avea o pasiune pentru această frumoasă reședință, o tandrețe care eclipsa, fără îndoială, sentimentele pentru orice ființă omenească. Acolo se simțea în culmea gloriei ei, mestecând distrată o tuberoză și dând ordine unui grădinar scoțian. Seara, castelana, îmbrăcată ca o «prima-donna», povestea, interpela, inventa, se lansa în lungi digresiuni cu vocea ei foarte adâncă și care trebuie să fi fost chiar vocea Șeherezadei. Poseda un fond inepuizabil de cunoștințe, o memorie de o precizie extraordinară, un vocabular ornat și simetric, ca o grădină în stil francez", completează tabloul impresionant al castelanei Mogoșoaiei, Violet Trefusis.
Dacă nu aveai acces la Mogoșoaia, nu contai în Bucureștiul interbelic! Toată lumea bună se adună în saloanele și la dineurile date de prințesa Bibescu. Aleile parcului care duceau la Palat nu conteneau să răsune de uruitul caleștilor și de claxoanele cu pompă ale primelor automobile ce ajunseseră în România. Țăranii din împrejurimi se uitau cu mâna la gură, crezând că trăiesc în povești. Aici, la palatul Mogoșoaia, se face marea politică a țării, aici se comentează ultimele apariții literare, aici își prezintă operele încă inedite mari poeți și scriitori de talie europeană, aici se ascultă concertele cele mai rafinate, date de Cella Delavrancea sau Dinu Lipatti, aici se leagă amoruri de neuitat. Martha e omniprezentă, surprinde și provoacă la tot pasul. E sufletul Mogoșoaiei! De îndată ce pătrundea într-un salon, farmecul pătrundea înăuntru odată cu ea. "Trăsăturile ei pure, regulate, ținuta admirabilă a capului păreau scăldate în sclipirea aurită a unui reflex de lumină ce emana din blănurile ei. Hieratică și superbă, îmbrăcată în negru și cu o eșarfă argintie alunecând până la pământ, traversa pe atunci Europa, părând o prețioasă întruchipare a continentului, împodobită cu trei daruri esențiale: talentul, eleganța și frumusețea", și-o amintește un cronicar al vremii. Perfect conștientă de farmecul său, Marthei îi plăcea să contrarieze, spunând că are "ochi pentru a fi văzută, nu pentru a vedea". Ochii aceia care i-au fermecat pe Proust, pe Saint-Exupery, autorul "Micului Prinț", în onoarea căruia Martha a dat un banchet fabulos la Mogoșoaia, pe Churchill, pe MacDonald, pe Charles de Gaulle, pe Alfons al XIII-lea al Spaniei, care nu rata nici un prilej de a o revedea, pe Kronprințul Germaniei, întreaga pleiadă de personalități publice românești, de la regii Carol și Ferdinand, până la Gheorghe Tătărăscu, Constantin Argetoianu, Pamfil Șeicaru, Nicolae Iorga, Grigore Gafencu sau Mihail Sebastian. Farmecul prințesei și sclipirile acestor mari nume au redat, finalmente, Mogoșoaiei farmecul boieresc pe care Martha scria - și chiar simțea asta! - că i-l datora, ca un tainic legământ peste veacuri, marelui martir Constantin Brâncoveanu.
Final pe muzică de Bach
Anii din urmă ai perioadei interbelice încearcă amarnic sufletul sensibil al Marthei. Mulți dintre apropiații ei mor sau se sinucid, începe războiul, palatul cade victimă perchezițiilor legionare, iar George, soțul pe care continuă să-l iubească, în ciuda extravaganțelor sale mondene, e foarte bolnav. Îl smulge din ghearele amantei sale și îl veghează personal, cu un devotament de care puțini o credeau capabilă, în ultimele luni ale vieții, alături de fiica sa, Valentina. Moartea lui George Valentin Bibescu, pionierul aviației românești și eroul de pe fronturile Primului Război Mondial, aduce din nou lumea bună la Mogoșoaia. Prințul Bibescu e înmormântat în bisericuța ctitorită de Brâncoveanu, a cărui siluetă veghează, din tabloul votiv, somnul celui care i-a dăruit Marthei Mogoșoaia ei scumpă.
Urmează luni infernale pentru prințesă, care intră într-un lung doliu. Dar suferința mărturisită confesorului ei, abatele Mugnier, nu o scutește de datoria de gazdă la care ține atât de mult. Mogoșoaia rămâne același loc luminos, în care până și regii își căutau liniștea, plimbându-se pe sub castanii seculari, prin pajiștea plină de flori sălbatice, cutreierată de căprioare și de fazani, ori pe malul lacului, așteptând ca din apele verzi și adânci să răsară știuca uriașă, căreia Martha, spune legenda, îi fixase un cercel de aur în bot. În sânul acestei oaze încă intacte, Martha îi primește pe fugarii din Polonia, pe prințesa Lubomirska, pe contele Potocki, pe prințul Radziwli, scăpați de sub tirul avioanelor de vânătoare germane. Se străduiește să-l ajute pe fiecare cu ce poate, dar mai ales cu optimism și încredere. Alături de doamna Thierry, soția ambasadorului francez, deschide un atelier muzical. În timp ce doamnele manevrează andrelele, tânărul pianist Dinu Lipatti le încântă, în decorul Mogoșoaiei, interpretând Mozart, Debussy și Bach. Flacăra spiritului nu avea să părăsească Mogoșoaia nici sub teroarea bombardamentelor. Dar castelana presimte sfârșitul. Îl presimte împăcată cu destinul ce-o aștepta.
Martha își vede senină viitorul. Fără teamă și fără speranță! "Mă simt ciudat de detașată, liberă și puternică, luându-mi adio de la tot ce am iubit pe acest pământ amenințat: cele două case, cele două grădini ale mele, câmpiile și pădurile moștenite de la tatăl meu, care ținea la ele. Secretul celor care sunt legați de pământ, ca noi, e că moșiile noastre sunt în interiorul nostru. Chiar dacă le pierdem, ele ne rămân. Am în inimă balta mea, cu apele ei adormite, fagii și munții mei nu mă vor părăsi niciodată...".
*
Prințesa Martha Bibescu părăsește România în septembrie 1945, după ce se asigură că Palatul Mogoșoaia, care urma să fie confiscat, este trecut pe lista monumentelor istorice. Rămâne, până la moarte, în inimă cu apele molcome ale Mogoșoaiei, cu răcoarea saloanelor și cu asfințitul soarelui pe lacul scânteietor. În 1973, cu puțin înainte de a muri, îl roagă, la Paris, pe Romulus Dianu, să-i îndeplinească o dorință de suflet. Să meargă la mormântul bunului ei prieten, savantul Vasile Pârvan, și să depună un buchet de flori frumoase. Neapărat culese din grădina ei de la Mogoșoaia!