DRAGOSTE VIRTUALĂ

În dimineaţa aceea, am intrat în birou încruntat, fără să salut.

Mi-am turnat o cafea mare şi m-am prăbuşit în scaun dinaintea computerului. Pe cana albă scria cu litere mari, roşii: "Make love, not coffee". Mi-o dăruise Anca, încercând să-mi potolească nesaţul de cafea, care o să mă omoare până la urmă. De câte ori beam din ea, îmi stârnea un surâs. Nu şi în di­mineaţa aceea. Eram mohorât, poate din pricina moi­nei de afară, poate pentru că dormisem prost sau poate din cauza rutinei zilnice care mă aştepta. Am aruncat o privire spre strada întune­cată în miezul zilei, uşor in­­tri­gat, de parcă nu de aco­lo veneam, şi-apoi am întors-o spre cana din care se ridicau dansatoare de ceaţă aro­mată.
Ca în fiecare dimineaţă, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi verific e-mail-ul. La un moment dat, am deschis un mesaj sem­nat Ina T.: "Stimate domn, vă ur­măresc de mult timp scri­sul în ziar şi pe blogul per­sonal şi vreau să vă fe­licit...". Mda, mă rog... Am compus un răspuns de trei rânduri, în care am mul­ţumit politicos pentru apre­cieri şi mi-am exprimat spe­ranţa că nu o voi dezamăgi. Send. Se întâmplă destul de rar ca vreun cititor să-mi scrie pe adresa de e-mail, deşi aceasta este afişată în drep­tul numelui meu, în caseta re­dacţională. Cititorii îmi scriu mai ales la rubrica de co­men­tarii din subsolul artico­lelor postate pe pagina de in­ternet a gazetei sau a blo­gu­lui. Însă, nici mesajul acesta, care altădată m-ar fi înviorat niţel, nu m-a scos din amarul acelui început de zi.
Pe la prânz, am primit un nou mesaj de la Ina T., în care se arăta încântată că i-am răspuns personal, eu, zia­rist important, vezi bine, ei, o cititoare anonimă, şi îmi spunea că asta îi dovedeşte că nu s-a înşelat în pri­vinţa mea... Aşa a început un dia­log care mi-a alungat, încet, încet încrun­tarea. După câte­va zile de discuţii prin poşta electronică, nu mai aveam răbdare să aştep­tăm răspunsul celuilalt şi ne-am mutat pe messenger, unde comunicarea era în timp real.
Aveam multe în comun: aceeaşi părere, nu foarte bună, despre presa de azi şi despre politică, aceiaşi scri­itori favoriţi, acelaşi gust pentru jazz, teatru şi filme vechi. Cred că în mai puţin de o săptămână, vorbeam despre nevoia de afecţiune, fericire şi nefericire în dra­­goste, despre cum se prăbuşesc căs­niciile... Femeia aceea ştia să mă deschidă cu o blândeţe irezistibilă, cu umor şi em­patie. Devenisem atât de intimi, încât m-am speriat. Îi mărturisisem unei necunoscute lucruri pe care nu le-am spus nici celor mai buni prieteni ai mei. Toate frustrările unei căsnicii blocate în propriile au­to­matisme, toate dorurile surpate într-un mariaj fără ori­zont, toate regretele unui cuplu împotmolit în tăceri ca într-o mlaştină...
Am intrat în panică. Dacă era o pro­vocare a con­cu­renţei? Dacă era vreun amic care voia să-mi facă o glu­mă proastă? Cum am putut fi atât de lipsit de o minimă pre­cauţie? Ea, oricine va fi fost, îmi cunoştea acum şi faţa din spatele măştii publice, în timp ce eu nu-i ştiam decât numele şi fragmente dintr-o poveste care puteau fi inventate. Nu demult, presa publicase (în batjocură şi cu discursuri moralizatoare) dialogurile private, unele cu detalii ruşinoase, de pe messenger, dintre câţiva politicieni căsă­to­riţi şi unele aşa-zise admiratoare ale lor - în fapt, nişte ziarişti puşi pe farse.
M-am repliat brusc, precum un melc ca­re simte pericolul. Ba nu, ca un arici, ghem de ace. Am devenit rece şi suspicios. I-am cerut o fotografie. Mi-a trimis imediat. Ochi verzi imenşi, aşezaţi puţin oblic, şi un păr lung, roşcat şi foarte creţ, cred că imposibil de pieptănat. De ajuns ca să-ţi reţină atenţia. Am căutat pe internet, să văd dacă nu cumva mi-a expediat fo­to­­grafia altcuiva. Am gă­sit-o pe reţele de socia­lizare şi în câteva pa­gini legate de Universitatea din Iaşi, cu nu­mele şi fo­tografia ei. Am început să mă rela­xez. Am ru­gat-o să-mi mai dea şi al­te foto­grafii şi le-am primit în aceeaşi zi. Ea pe un vârf munte, sărind să atingă cerul, ea cu pi­cioare lungi, lungi, pe­da­lând pe o bicicletă ma­re, roşie, ea alături de o grupă de studenţi cărora le era profesor, ea în Copoul Iaşului, cel atât de drag mie, ea cu câţiva prieteni la masă, într-o grădină de vară. Lumina toate imaginile cu zâmbetul ei. Ar fi fost mai simplu să ne conectăm webcam-urile, dar nu puteam să fac asta nici la birou, nici acasă, căci nu voiam să fiu surprins de cineva şi să trebuiască să dau explicaţii. La insistenţele ei, am găsit tot felul de pre­texte ca să nu deschid video-camera computerului. Se năştea în mine un sentiment de vinovăţie oarecum straniu, pentru că nu greşisem cu nimic, cel puţin nu încă. Dar fata începea să-mi placă şi asta mă apăsa, căci doar eram în­surat. M-am convins repede că nu e nimic rău în a avea o prietenă virtuală, mai ales la o asemenea dis­tanţă de Bucureşti şi am continuat, pentru că demult nu mă mai simţisem aşa. Poate de când o cunoscusem pe Anca. O umbră de nelinişte creştea înmine, aco­pe­rind, unul după altul, toate ungherele trupului, în ace­laşi timp cu bucuria care o preceda. Tremurul fiecărei ce­lule era pricinuit în parte de mister, în parte de do­rinţă. Fiecare cuvânt al Inei era un culoar dintr-un ne­sfâr­şit labirint prin care alergam din ce în ce mai tare, intuind că oricare alee mă va duce tot în centru, la ea, dar voind să le parcurg pe toate. Simţurile mi s-au con­centrat în vârfurile degetelor. Apăsând tastele compu­terului, pentru a aduna literele în cuvinte, vedeam cu degetele, miroseam cu degetele, auzeam cu degetele, gustam cu degetele şi pipăiam cu degetele. Zâm­betul ei, exprimat pe ecran printr-un emoticon, îmi intra prin buricele degetelor, ca o lumină care devenea tot mai puternică, pe măsură ce urca pe braţe, pe umeri, pe gât, pe cap şi se cuibărea în globii mei oculari - care erau orbi pentru în afară, însă fără îndoială strălucitori. Când îmi spunea că e în pat, în cămaşă de noapte, cu laptopul pe ge­nunchi, îmi stârnea în sânge aprinderi de mătase şi vâr­tejuri de iasomie.
Şi nu doar eu trăiam ca şi cum aş fi fost legat la un aparat de visare.
La rândul său, Ina îmi mărturisea că se îmbăta la pro­­priu, cu descrierea pe care i-o făceam vinului din care luam câte o gură, la răstimpuri. Atunci devenea euforică şi dezinhibată şi jura că simte aievea parfumul părului meu, de parcă s-ar fi aflat lângă mine, sprijinită de spătarul scaunului şi uitându-mi-se peste umăr la ce-i scriu.
Fiecare nouă trăire chema una şi mai puternică. Pas cu pas, dansul nostru creştea ritmul şi pasiunea, pre­ves­tind apogeul. Şi când ajungeam pe culmea acelei zile, ne impregnam de aceeaşi voluptate pe care ţi-o dă finalul unei iubiri carnale. Astfel, dialogurile noas­tre pe messenger nu se încheiau decât pentru a fi relua­te mai târziu, mai înflăcărate. Eram dependenţi de sta­rea pe care ne-o dădeau cuvintele celuilalt.
Orice episod ne povesteam, oricât de banal, ni se pro­­­iecta în ochii interiori deformat, ca sub o lupă spe­cia­lă, care făcea decorul minuscul şi numai chipurile noastre clare şi adânci, precum porţile dintre două lumi. Tentaţia de a trece prin aceste porţi era tot mai mare. Să rămânem pentru totdeauna în lumea de pixeli, unde răsfăţul n-avea sfârşit. Să ne înveşnicim în fan­tezie ca personajele unei povestiri niciodată terminată de autorul ei. Să nu mai mâncăm, să nu mai dormim, să nu mai mergem la serviciu, să nu îmbătrânim, să nu ne cu­noaştem niciodată în lumea reală. Dar, oarecum parado­xal, la fel de mare era dorinţa de a ne întâlni, de a ne atinge, de a ne auzi glasurile... Ca atunci când vi­sezi frumos şi îţi doreşti atât de mult să fie adevărat, în­cât te trezeşti să verifici. Un timp, ne-au fost de ajuns cu­vintele scrise, pe urmă am vrut să verificăm. I-am propus să vorbim prin Skype, care are un sistem au­dio-video mai bun decât al messenger-ului. Şi zeii au ţinut cu noi. A ne vedea şi auzi au dat o mai mare forţă visu­lui.
De-acum, nici nu con­ce­peam să nu ne conectăm pe Skype, măcar o dată pe zi, de obicei seara, când ajun­geam şi eu acasă, dar cu destul timp înainte să vină An­ca. Lucra până târziu pentru firma ei de publicitate, aşa încât devenise un fel de musafir permanent şi din ce în ce mai incomod.
După ce am cunoscut-o pe Ina, m-am înstrăinat şi mai mult de Anca. Nu eram atent când venea de la bi­rou, iar vocea ei îmi suna ca prin pâslă. Îmi povestea di­­­verse lucruri de la serviciu, dar nu percepeam decât un şir de sunete fără noimă. O priveam fără s-o văd. În­­­să încercam să mimez interesul. Zâmbeam când zâm­bea şi încuviinţam sau exclamam când înţelegeam vreo frân­tură de frază. Cred că nu am păcălit-o prea mult, pentru că a început să-mi vorbească tot mai puţin, să-şi găsească de treabă prin casă, să întârzie ceasuri în­tregi în baie şi să se culce cu mult înaintea mea.
Totuşi, mergeam uneori împreună în vizite la prie­teni, la câte o piesă de teatru, la cumpărături. Din afară, probabil că păream un cuplu solid şi, dacă nu fericit, mă­car mulţumit. Nu ne contraziceam în public, nu ne mărturiseam prietenilor neîmplinirile, eram po­li­ticoşi unul cu celălalt, jucam rolul de persoane destin­se şi pe­trecăreţe.
Inei i-am spus că sunt însurat formal, dar că relaţia mea cu Anca s-a încheiat demult şi că locuim separat, despărţirea oficială fiind chestiune de săptămâni, până parcurgem procedurile legale. Era adevărată numai prima parte a frazei, căci nu mă gândeam să divorţez de Anca. Poate din încăpă­ţâ­nare, poate din ruşine faţă de pă­rinţii mei - care se opuse­seră căsătoriei noastre -, poa­te pentru că mai speram într-o şansă de salvare a căs­­­niciei... Am minţit-o pe Ina, de teamă că am s-o pierd.
Însă, într-o seară, pe când eram pe Skype şi ea îmi dez­mierda părul cu gesturi le­ne­şe, de pixeli, iar eu alu­necam vir­tual cu buzele, dinspre şold spre genunchi, pe coapsa ei dreap­­tă, uşa s-a deschis brusc şi am vă­zut-o pe Anca ridi­când din sprâncene: "Cu cine vor­beşti?". Aproape că am să­rit din sca­un, în­chizând brusc Skype-ul. "Cu un pri­eten. Dar în­tre­rup, dacă ai ne­voie de ceva" - i-am zis, încercând să-mi ascund tulbu­rarea. "Nu ştiam de ce nu răs­punzi, că am intrat în casă şi te-am strigat. Voiam să mă ajuţi cu sa­co­şele." "A, păi, aveam căştile pe urechi şi eram prins în dis­cuţie..."
Între timp, messenger-ul mă avertiza că îmi scrie Ina. "Ce s-a întâmplat? Ai închis? A cui era vocea aceea? Eşti cu cineva?" - se rosto­go­leau în­tre­bările. An­ca a ieşit şi, până s-o urmez, am apu­cat să răspund: "E complicat. Îţi explic mai târ­ziu". Şi am închis şi messenger-ul, pentru orice eventualitate.
A doua şi a treia zi, Ina nu s-a arătat online pe messen­ger, nu mi-a scris pe e-mail, nu m-a sunat pe Skype. Am tăcut şi eu. Nu ştiam ce să-i spun. Nu mai ştiam ce vreau. Visul plesnise ca un balon de săpun. Iar realitatea era prea încurcată. Abia a patra zi i-am scris Inei, cu rugămintea să mă ierte pentru tăcere şi min­ţind-o din nou pe jumătate.
"Anca a păstrat cheile de la mine, pentru că are în­că lucruri aici. A venit pe nepusă masă, era depri­mată şi avea nevoie să stăm de vorbă. M-a înduioşat şi am vor­bit cu ea mai multe ore. La sfârşit, mi-a pro­pus să ne împăcăm. Până azi n-am putut să-ţi scriu, pentru că nu-mi limpezisem gândurile şi sentimentele. E vorba totuşi de o căsnicie de zece ani. Eu şi Anca avem multe care ne leagă şi destule care ne despart. Dar am con­ştientizat că mai important decât orice este că te iu­besc!" Singurul adevăr era acesta: o iubeam.
Ina m-a crezut. Şi am reluat plonjările noastre în lu­mea virtuală. La început mai prudenţi, tatonându-ne, ca pentru a ne recunoaşte, apoi, din ce în ce mai avân­taţi.
N-am ştiut cum au trecut şase luni. Pentru mine n-a fost toamnă - de care mă bucur atât de mult, altfel -, n-a fost nici iarnă, deşi ziarul meu a relatat pe pagini în­tregi despre dezlănţuirea naturii, care a izolat săptă­mâni la rând nenumărate sate şi oraşe, a ucis oameni şi a stricat case. Pentru mine a fost numai o continuă pri­măvară. "...Mugur alb, şi roz şi pur,/ Vis de-albastru şi de-azur", vorba poetului. Îmi recăpă­tasem tonusul şi efi­cienţa, eram entuziast şi îndrăzneţ, îmi făceam cât mai repede şi mai bine treaba la ziar, pentru a mă de­di­ca apoi exclusiv iubirii mele virtuale. Aşa a venit o al­tă dimineaţă, în care, privind mai atent pe fereastră, am văzut că era primăvară şi în realitate. Şi n-am mai ştiut care era realitatea. Dar nici nu-mi păsa.
Chiar în acea zi, am cerut şefilor ziarului să merg în delegaţie la Iaşi, pentru un subiect pescuit cu agili­tate din surse vechi. Am spus că aveam să stau două, trei zile, dacă se confirmă povestea de care am aflat. Am sunat-o şi pe Anca. M-a ascultat în tăcere şi, când am terminat, m-a întrebat: "Te mai întorci?". Am tăcut în­delung. Înţelegeam care era sensul întrebării. Nu dacă mă întorc de la Iaşi voia să ştie, căci asta era de la sine înţeles. Am răspuns într-un târziu: "Sigur că da. Ce vrei să spui?" "Te aştept", a zis şi a închis.
Ce m-a trădat? Ştiuse tot timpul? Şi nu a spus ni­mic, nu a făcut nimic? Cu toate astea mă aşteaptă îna­poi? De ce?
Zâmbetul de învingător mi-a pălit. Dezinvoltura m-a lăsat baltă. Exaltarea mi-a dispărut. M-au cuprins în­­doielile. Aveam nevoie de timp să cercetez o iubire pe care o credeam trecută, dar care se dovedea a fi nu­mai uitată. "Te aştept" - era un legământ nou, pe care nu l-am dorit, nu l-am cerut, dar care a înviat în mine bucu­rii, tandreţuri, vise pe care le-am trăit şi le-am îngropat împreună cu Anca. Peste aşa ceva nu poţi tre­ce într-o clipă. Aveam nevoie de timp, dar deja o anun­ţasem pe Ina că vin şi ea era în culmea fericirii.
Am plecat la aeroport şi acolo m-am îmbarcat spre Iaşi, gândindu-mă că voi ajunge prea repede, că mai bine aş fi plecat cu maşina sau cu trenul. Am fixat în­tâl­nirea cu Ina pe terasa unui restaurant din Copou. Par­cul înverzise peste noap­te, iar cârciumarii deschi­se­se­ră te­ra­sele, mulţumiţi că a venit vara în aprilie şi îşi vor dubla numărul de cli­enţi. În după amiaza aceea, ale­ile erau pline de tineri care se ţineau de mână. Te­ra­sa pe care am ales-o era tixită şi ea. Oa­me­nii erau în­tr-o frenezie gu­re­şă, precum un ciopor de vrăbii care se scaldă la soare.
La o masă, Ina singură, li­niştită, privind spre gră­dină, cu ochii pe jumătate închişi şi zâmbind numai ea ştie cărei vedenii. Sătea pi­cior peste picior, legănân­du-şi-l lent pe cel de deasupra. Corpul ei suplu şi ar­cuit, pe care i-l cunoşteam atât de bine din iubirile noas­­­tre vir­tua­le, era dezvăluit numai cât să te incite, de deux-piece-ul gri-fer pe care îl purta. Costumul era des­tul de sobru pentru o întâlnire de amor, dar probabil că Ina venise direct de la Universitate.
A luat o gură de cafea şi şi-a verificat telefonul, fără grabă. Apoi a lăsat moale aparatul pe masă şi şi-a în­fun­dat din nou ochii, în grădină, ca pentru a-şi feri pri­virea de lumina prea tare. Dacă m-ar fi zărit, cred că i-aş fi părut destul de ciudat, cum rămăsesem încre­me­nit sub portalul terasei, fără să mă hotărăsc dacă să in­tru sau să ies. Dar ea se uita exact în partea opusă. "Ce fac? Câtă realitate voi descoperi dacă mă aşez la acea masă? Şi unde vom ajunge? Şi dacă va fi dragoste ade­­vărată între noi, nu risc, ca peste o vreme, să mă tre­­­zesc lângă Ina, ca acum lângă Anca? Şi Anca mă aş­­teaptă... Totuşi, poate iubirea va trăi şi în realitate. Cu Ina sau cu Anca? Ce realitate? Am nevoie de timp...".
Gândurile mi se năpusteau în urechi, ca vocile altor oameni, cu tonuri diferite, unele agitate, altele mai cal­me, suprapunându-se parţial unele peste altele. Fiecare voce avea altă rezonanţă în mine, aşa cum fricile ră­su­nă altfel, izbindu-se de pereţii noştri interiori. M-am întors pe călcâie şi am plecat.

***

Rostind ultima frază, Cristi şi-a lăsat capul în jos. A mai tras o dată din ţigară, absent, şi a strivit-o în scru­­mieră. Nu avea nevoie de un sfat sau de o con­fir­mare, ci numai să-şi spună taina cuiva. Ne cunoşteam de-o viaţă, atâta vreme ne împărtăşisem aproape totul, dar abia acum, după câţiva ani de la întâmplare, se ho­tărâse să-mi spună povestea asta. Când întrebările din mintea sa au încetat.