Dar Răzvan Popovici a decis să părăsească postul de violist în cadrul Orchestrei de cameră din München şi s-a întors după 15 ani în România, pentru a o lua de la zero şi a pune bazele unui festival de muzică de cameră. O idee nebunească pe atunci, însă după şapte ediţii, "SoNoRo" a devenit unul dintre cele mai în vogă festivaluri muzicale din ţară şi, prin popasurile sale internaţionale, face o reclamă de calitate României.
"Eram la vârsta la care simţi că vrei să faci ceva marcant, ai energia şi experienţa necesară, ştii ce-ţi poate pielea. Aveam o slujbă fixă, dar îmi doream mult mai mult, voiam să mişc lucrurile, să las ceva important în urmă, şi faptul că am reuşit este satisfacţia maximă pentru mine".
"Un om care merge cu o vioară în mână pe stradă trebuie să păşească mândru"
Răzvan s-a născut la Bucureşti, într-o familie cât se poate de muzicală, cu ambii părinţi profesori la Liceul "George Enescu".
"Sora mea, cu un an mai mică, Miruna, a studiat la Academia de film, acum scrie şi predă lecţii particulare de muzică în Berlin, iar eu, până la 17 ani, nu ştiam sigur dacă voi deveni muzician profesionist sau medic. Aveam mulţi medici în familie, dar aversiunea mea faţă de sânge şi-a spus cuvântul. Am început de mic cu pianul, apoi cu vioara, însă nu am fost un copil care studiază toată ziua şi trage cu ochiul la cei ce joacă fotbal afară. Eu eram dintre cei ce alergau după minge. Părinţii nu ne-au forţat, aşa cum o fac mulţi alţii, să devenim muzicieni, ne-au îndrumat într-un mod discret. De altfel, nici nu ne-au dat la liceul de muzică, tocmai pentru a ne lărgi orizontul. Dacă aş fi rămas la pian sau vioară, n-aş fi putut recupera, n-aş fi putut face performanţă, însă la violă am reuşit. Muzică ascultam de mic, toată ziua, fie acasă, unde părinţii dădeau lecţii particulare, fie la audiţiile elevilor, la sala Dalles, fie la concerte, la Ateneu. Îmi amintesc că eram atât de mic la concertul marelui Viktor Tretiakov, că am adormit buştean, m-am trezit abia la aplauzele de final. Îmi amintesc însă şi de memorabilele concerte date de artişti ruşi la Ateneu în anii 70-80. Mi-a plăcut întotdeauna muzica clasică, chiar şi atunci când am devenit mare amator de disco şi de rap. În adolescenţă, îmi tapetam camera cu afişe cu cântăreţi la modă. Când am umplut pereţii, am vrut să continui pe tavan, dar tata a zis: «Până aici!»".
- A fost bulversant pentru tine, proaspăt adolescent, să părăseşti definitiv ţara, alături de familie?
- Ce înseamnă "acasă" pentru tine?
- Acasă este locul în care sunt părinţii mei. Fiind în familie, nu pot spune că am resimţit un dor de ţară. După 1990, ne-am putut recupera lucrurile din România, am adus în casă pendula, oglinda străbunicii şi asta a dat o consistenţă în plus ideii de acasă. Am un acasă în casa părinţilor din Germania şi un acasă în Bucureşti, acolo unde locuiesc o perioadă de timp destul de lungă, solicitată de organizarea festivalului. Mă adaptez uşor. Am studiat o vreme la Paris, la Salzburg, am locuit cinci ani la Londra, unde este profesoară iubita mea. Important e să ştii că ai un loc unde se găsesc tablourile, cărţile tale, ceaşca favorită de cafea.
- Eşti un iubitor de frumos, apreciezi artele, arhitectura. Aşa sunt cei mai mulţi muzicieni tineri de astăzi sau, în goana lor în jurul lumii, se concentrează numai la muzică?
- Cei mai mulţi muzicieni au interese şi în alte domenii, pentru simplul fapt că dacă-ţi place muzica bună, e imposibil să nu admiri şi o grădină frumoasă, o casă, un tablou, să nu-ţi placă să bei un vin bun. Asta vrem noi să facem prin programul "Interferenţe" din cadrul Festivalului "SoNoRo", să deschidem ochii copiilor spre alte domenii ale artelor. Unii fac sport cu arcuşul pe instrument, vor doar perfecţionarea şi sunt cumva în negură, nu au bagajul cultural necesar, le lipseşte curiozitatea. Avem copii foarte talentaţi, dar în afara muzicii sunt apatici, nu au curiozitate, nu porneşte de la ei să afle mai multe, trebuie împinşi de la spate. În cei şapte ani de "Interferenţe", cred că am schimbat soarta unor tineri, am deschis nişte uşi, unii dintre ei au câştigat competiţii majore, au intrat la universităţi importante din Viena, Londra, Zürich, au creat la rândul lor ansambluri de muzică, concursuri internaţionale.
Copil, cu sora şi părinţii lui
Răzvan şi Miruna, sora lui
- Enorm. M-a ajutat să progresez în studenţie şi mă ajută mai departe să evoluez ca om. Ţi se deschide orizontul, începi să înţelegi cum stau lucrurile şi, totodată, înveţi să nu te iei prea tare în serios. Şi e haios apoi să vin la Bucureşti şi să văd câţi oameni "importanţi" trăiesc aici, mai ceva ca la Roma sau la München. Avem un mod teribil de provincial de a ne lua în serios. Peste tot dai de oameni lipsiţi de consistenţă, cu orizontul limitat, cărora societatea le-a creat impresia falsă că sunt importanţi şi se fălesc pe unde pot cu asta. Ce este foarte trist este că văd oameni de o calitate excepţională, care se lasă intimidaţi de aceştia, de personaje de joasă factură ce se laudă cu maşinile lor de lux. Trebuie să se aşeze lucrurile, să se înţeleagă că important este ce ai în suflet şi în cap, nu ce cifre ai în contul bancar. Un om care merge cu vioara pe stradă trebuie să meargă mândru, pe când la noi el păşeşte cumva ruşinat că, după o viaţă de studiu, abia are cu ce să trăiască. De aceea e important să existe cât mai multe festivaluri, evenimente muzicale, oportunităţi, pentru ca aceşti oameni să îşi arate talentul.
- Cum s-au pus bazele festivalului "SoNoRo"?
- M-am întors în România la 29 de ani, fără să ştiu exact în ce mă bag, cum funcţionează lucrurile aici, cu o doză serioasă de inconştienţă. Am intrat în tot soiul de capcane, am bătut la uşi greşite, dar în cele din urmă a ieşit bine. Mi-am dorit de la bun început să planific lucrurile pe termen lung şi să le fac aşa cum se fac afară, cu mare seriozitate şi cu ştacheta ridicată sus. Ştiam că în ţară există un singur festival cu tradiţie, de muzică clasică, "George Enescu", şi cum cu o floare nu se face primăvară, m-am gândit la un festival de muzică de cameră. Aveam experienţa organizării unui astfel de eveniment din Germania, acolo unde festivalul pe care l-am pornit în Traunstein ajunge la a zecea ediţie. Am avut şansa de a întâlni în Bucureşti oamenii potriviţi pentru a forma o echipă mică, dar excelentă, pentru organizare. Am reluat contactele cu prieteni din copilărie, cu care mergeam la ceaiuri, la petreceri, cu care nu mă mai văzusem de 15 ani şi au fost întâlniri emoţionante. Mulţi mi-au spus că nu voi reuşi, cui îi trebuie muzică de cameră? N-a fost deloc uşor, dar aventura de a face ceva de la zero m-a stârnit, m-a motivat foarte tare. Publicul era letargic, l-am convins de la an la an, iar acum sunt mii şi mii de oameni ce vin la festival. Şi în ţară a fost greu la început să motivăm oamenii să iasă din case, dar acum aveam săli pline la Cluj, Timişoara, Iaşi. Ne-am dorit să ducem concertele în cât mai multe oraşe pentru a valorifica săli foarte frumoase şi prea puţin folosite, pentru a oferi publicului din provincie şansa unor spectacole de calitate şi pentru a arăta România artiştilor străini ce vin aici.
- Mulţi dintre ei se întorc an de an la festival...
Maeştrii şi bursierii SoNoRo la Montepulciano
- Tu cum ai redescoperit Bucureştiul şi România?
- Sunt foarte ataşat de centrul Bucureştiului, unde am copilărit, plimbându-mă toată ziua cu sora mea, între liceul de muzică, casa din piaţa Amzei şi apartamentul bunicilor din Piaţa Lahovari. Când m-am întors, în 2006, am resimţit o uriaşă schimbare, oraşul era luminos, plin de locuri în care să ieşi, restaurante bune, o atmosferă efervescentă. Bucureştiul este interesant pentru că el cuprinde mai multe lumi paralele, fiecare cu regulile ei. Lumile în care mă învârt eu sunt lumi private, în care lucrurile funcţionează, în care oamenii pun la punct lucruri interesante şi frumoase, dar departe de sistem, fie că-i vorba de artă sau de alte domenii. De asta, poate, am o imagine idealizată, dacă aş intra în contact cu alte lumi ale oraşului, aş fi mai sceptic. Dar cred că oriunde ai fi, dacă ai o idee frumoasă, o urmăreşti asiduu, treci peste greutăţile inerente, poţi face lucruri bune. România am cunoscut-o şi am îndrăgit-o cu adevărat prin drumurile făcute cu "SoNoRo". La tot pasul găseşti lucruri superbe, înconjurate însă de o grămadă de oribilităţi. În mijlocul Ardealului, dai de un castel incredibil de frumos, în coasta căruia, la cinci metri, s-a construit un bloc urât de locuinţe. Sunt şocat de câte conace şi case minunate, adevărate bijuterii, am întâlnit lăsate în paragină. Casa mamei lui George Enescu stă să cadă şi s-au gândit să o demoleze! Oare cu câţi români ne putem mândri în întreaga lume? În loc să apreciem fineţea vechiului, noi ne fălim cu plasticul şi cu portocaliul. Oamenii care au ajuns la bani nu au nivelul intelectual de a distinge valoarea, nici dacă locuiesc într-un palat brâncovenesc. Poate aşa-i normal la schimbarea sistemului, poate aşa s-a întâmplat peste tot. În Franţa anilor 70, a fost moda schimbării uşilor de lemn, iar după mai mulţi ani şi-au dat seama de greşeală şi au ajuns să proiecteze o casă întreagă după o uşă găsită intactă într-un depozit. Şi în Bucureşti am văzut multe case vechi şi frumoase nelocuite, lăsate în paragină. Avem mai multe cafenele wireless ca în München, dar nu cred că am văzut nicăieri atâtea case vechi nelocuite. Îmi vine să le iau pe toate acasă.
O permanentă stare de trezie
Pe aripile muzicii
- Acum vin după o vacanţă de o lună, în care am pus viola deoparte şi am stat cu părinţii, am citit mult, mi-am încărcat bateriile. Sincer, aş fi putut sta şi mai mult, după un an foarte agitat. Îţi dau un exemplu din toamnă: venisem de două zile din Japonia, am repetat cu Răzvan Suma, a doua zi a fost concertul său de la Sala Radio şi a treia a început Festivalul "SoNoRo". Trebuie să mă concentrez, mai ales în timpul festivalurilor, dacă am de studiat trei sferturi de oră, apoi e studiu de cea mai bună calitate şi nu-mi stă gândul la nimic altceva. Fiecare zi e diferită şi asta îmi dă o stare permanentă de trezie mentală, mă face să văd tot felul de lucruri, să fiu mereu atent. Merg pe stradă şi mă uit în jur, văd oameni, case, nu mă uit în jos, aşa cum fac mulţi bucureşteni.
- Părinţii tăi au venit la "SoNoRo"?
- Au fost sceptici la început, când m-am întors în ţară să organizez festivalul, dar au venit de fiecare dată să mă încurajeze şi se simt foarte bine aici. La fel cum au venit să mă vadă cântând la Londra, la Paris, sau la Carnegie Hall din New York. Părinţii mei sunt pedagogi înnăscuţi, muncesc şi acum, la o vârstă înaintată, se lasă antrenaţi de tineri şi asta-i ţine în formă. Sunt mereu cu zâmbetul pe buze şi îmi place să-i văd aşa.
- Cum eşti privit ca român în lume, s-au mai estompat ideile preconcepute?
- Între noi, muzicienii, nu există asemenea mentalităţi, fiecare vine din altă zonă şi ne respectăm unii pe alţii. Însă ajungem uneori să cântăm în cercuri foarte restrânse, acolo unde există şi o doză serioasă de snobism. Şi, da, acolo poţi fi privit la început de sus, ca român. Dar la sfârşitul concertului, când oamenii sunt entuziaşti şi vin să te felicite, simţi că a trecut orice prejudecată şi că ai avut şi tu un mic aport personal la îmbunătăţirea imaginii românilor în lume. De aceea cred că nimeni nu face o reclamă mai bună ţării ca artiştii. Pentru că oriunde ai merge în lume, în cele mai rarefiate cercuri, între aristocraţi, politicieni, în case regale, cea mai apreciată calitate este talentul.
În Italia
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
