RĂZVAN POPOVICI - "Nimeni nu face o reclamă mai bună unei țări ca artiștii ei"

Avea ceea ce prea mulți tineri români își do­resc cu ardoare: o carieră de succes și o sluj­­bă bine plătită, pe viață, în vestul Euro­pei.

Dar Răzvan Popovici a decis să părăsească postul de violist în cadrul Orchestrei de cameră din München și s-a întors după 15 ani în România, pentru a o lua de la zero și a pune bazele unui festival de muzică de ca­meră. O idee nebunească pe atunci, însă după șapte edi­ții, "SoNoRo" a devenit unul dintre cele mai în vo­gă festivaluri muzicale din țară și, prin popasurile sale internaționale, face o reclamă de calitate României.
"Eram la vârsta la care simți că vrei să faci ceva marcant, ai energia și experiența necesară, știi ce-ți poate pielea. Aveam o slujbă fixă, dar îmi doream mult mai mult, voiam să mișc lucrurile, să las ceva impor­tant în urmă, și faptul că am reușit este satisfacția maximă pentru mine".

"Un om care merge cu o vioară în mână pe stradă trebuie să pășească mândru"

Răzvan s-a născut la București, într-o familie cât se poate de muzicală, cu ambii părinți profesori la Li­ceul "George Enescu".
"Sora mea, cu un an mai mică, Miruna, a studiat la Academia de film, acum scrie și predă lecții parti­culare de muzică în Berlin, iar eu, până la 17 ani, nu știam sigur dacă voi deveni muzician profesionist sau medic. Aveam mulți medici în familie, dar aversiunea mea față de sânge și-a spus cuvântul. Am început de mic cu pianul, apoi cu vioara, însă nu am fost un copil care studiază toată ziua și trage cu ochiul la cei ce joacă fotbal afară. Eu eram dintre cei ce alergau după minge. Părinții nu ne-au forțat, așa cum o fac mulți alții, să devenim muzicieni, ne-au îndrumat într-un mod discret. De altfel, nici nu ne-au dat la liceul de muzică, tocmai pentru a ne lărgi orizontul. Dacă aș fi rămas la pian sau vioară, n-aș fi putut recupera, n-aș fi putut face performanță, însă la violă am reușit. Mu­zică ascultam de mic, toată ziua, fie acasă, unde pă­rinții dădeau lecții particulare, fie la audițiile elevilor, la sala Dalles, fie la concerte, la Ateneu. Îmi amintesc că eram atât de mic la concertul marelui Viktor Tre­tiakov, că am adormit buștean, m-am trezit abia la apla­uzele de final. Îmi amintesc însă și de memo­rabilele concerte date de artiști ruși la Ateneu în anii 70-80. Mi-a plăcut întotdeauna muzica clasică, chiar și atunci când am devenit mare amator de disco și de rap. În adolescență, îmi tapetam camera cu afișe cu cântăreți la modă. Când am umplut pereții, am vrut să continui pe tavan, dar tata a zis: «Până aici!»".

- A fost bulversant pentru tine, proaspăt ado­lescent, să părăsești definitiv țara, alături de familie?

- Tata a plecat în '88, când se umpluse paharul, nu se mai putea, apoi ne-a adus și pe noi. Părinții au avut șansa de a putea profesa în continuare ceea ce știau cel mai bine, au fost foarte apreciați și au îndrumat mulți puști și tineri pe calea muzicii. Pentru că profesorii noș­tri români știau să fie mai mult de atât, erau totoda­tă confesori și mentori. Influența profesorilor mi-a lipsit cel mai mult, alături de prietenii din Bucu­rești, în anii de liceu din Germania, unde, cu mici ex­cepții, pro­fesorii îți predau ce aveau de predat și gata. Ne-am mu­tat într-o zonă rurală (doar cu numele) a landului Bavaria, într-o regiune prealpină, foarte tu­ristică, un­deva între München și Salzburg. Bineînțeles că mi-a luat ceva timp să mă acomodez, să înțeleg cum merg aco­lo lucrurile, orice străin este privit la început mai ciu­dat. Dar muzica a fost limba universală. După ce călătorești mult și vezi că fiecare din lumea mu­zicală e din alt loc, ajungi să fii mândru de limba și de ră­dă­cinile tale.

- Ce înseamnă "acasă" pentru tine?

- Acasă este locul în care sunt părinții mei. Fiind în familie, nu pot spune că am resimțit un dor de țară. Du­pă 1990, ne-am putut recupera lucrurile din Ro­mâ­nia, am adus în casă pendula, oglinda străbunicii și asta a dat o consistență în plus ideii de acasă. Am un acasă în casa părinților din Germania și un acasă în Bucu­rești, acolo unde locuiesc o perioadă de timp destul de lungă, solicitată de organizarea festivalului. Mă adap­tez ușor. Am studiat o vreme la Paris, la Salzburg, am locuit cinci ani la Londra, unde este pro­fesoară iubita mea. Important e să știi că ai un loc unde se găsesc tablourile, cărțile tale, ceașca favorită de cafea.

- Ești un iubitor de frumos, apreciezi artele, arhi­tectura. Așa sunt cei mai mulți muzicieni tineri de astăzi sau, în goana lor în jurul lumii, se concen­trează numai la muzică?

- Cei mai mulți muzicieni au interese și în alte domenii, pentru simplul fapt că dacă-ți place muzica bună, e imposibil să nu admiri și o grădină frumoasă, o casă, un tablou, să nu-ți placă să bei un vin bun. Asta vrem noi să facem prin programul "Interferențe" din cadrul Festi­va­lu­lui "SoNoRo", să deschidem ochii co­piilor spre alte domenii ale ar­telor. Unii fac sport cu ar­cușul pe instru­ment, vor doar per­fecționarea și sunt cum­va în ne­gură, nu au ba­gajul cul­tural necesar, le lip­sește cu­riozitatea. Avem copii foarte ta­len­tați, dar în afa­ra muzicii sunt apa­tici, nu au curiozitate, nu por­nește de la ei să afle mai multe, trebuie împinși de la spate. În cei șapte ani de "Inter­fe­ren­țe", cred că am schim­bat soarta unor tineri, am deschis niște uși, unii din­tre ei au câștigat competiții majore, au intrat la uni­versități importante din Viena, Londra, Zürich, au creat la rândul lor an­sambluri de muzică, concur­suri internaționale.

- Cât de mult te-a cizelat, te-a ajutat să te formezi ca muzician și ca om faptul că ai călătorit și continui să călătorești constant în jurul lumii?

- Enorm. M-a ajutat să progresez în studenție și mă ajută mai departe să evoluez ca om. Ți se deschide ori­zontul, începi să înțelegi cum stau lucrurile și, totoda­tă, înveți să nu te iei prea tare în serios. Și e haios apoi să vin la București și să văd câți oameni "importanți" tră­iesc aici, mai ceva ca la Roma sau la München. Avem un mod teribil de provincial de a ne lua în serios. Peste tot dai de oameni lipsiți de con­sistență, cu orizontul limitat, cărora societatea le-a creat impresia falsă că sunt im­portanți și se fălesc pe unde pot cu asta. Ce este foarte trist este că văd oameni de o calitate excep­țio­nală, care se lasă intimidați de aceștia, de personaje de joasă factură ce se laudă cu mașinile lor de lux. Tre­buie să se așeze lu­­crurile, să se înțeleagă că important este ce ai în suflet și în cap, nu ce cifre ai în contul bancar. Un om care merge cu vioara pe stradă trebuie să meargă mân­dru, pe când la noi el pășește cumva ru­șinat că, după o viață de studiu, abia are cu ce să tră­iască. De aceea e im­portant să existe cât mai multe festivaluri, eveni­mente muzicale, oportunități, pentru ca acești oameni să își arate talentul.

- Cum s-au pus bazele festivalului "SoNoRo"?

- M-am întors în România la 29 de ani, fără să știu exact în ce mă bag, cum funcționează lucrurile aici, cu o doză serioasă de inconștiență. Am intrat în tot soiul de capcane, am bătut la uși greșite, dar în cele din urmă a ieșit bine. Mi-am dorit de la bun început să planific lucrurile pe termen lung și să le fac așa cum se fac afară, cu mare seriozitate și cu ștacheta ridicată sus. Știam că în țară există un singur festival cu tradiție, de muzică clasică, "George Enescu", și cum cu o floare nu se face primăvară, m-am gândit la un festival de muzică de cameră. Aveam experiența organizării unui astfel de eveniment din Germania, acolo unde festi­va­lul pe care l-am pornit în Traunstein ajunge la a zecea ediție. Am avut șansa de a întâlni în București oamenii potriviți pentru a forma o echipă mică, dar excelentă, pentru organizare. Am reluat contactele cu prieteni din copilărie, cu care mergeam la ceaiuri, la petreceri, cu care nu mă mai văzusem de 15 ani și au fost întâlniri emoționante. Mulți mi-au spus că nu voi reuși, cui îi tre­buie muzică de cameră? N-a fost deloc ușor, dar aven­tura de a face ceva de la zero m-a stârnit, m-a mo­tivat foarte tare. Publicul era letargic, l-am convins de la an la an, iar acum sunt mii și mii de oameni ce vin la festival. Și în țară a fost greu la început să motivăm oa­menii să iasă din case, dar acum aveam săli pline la Cluj, Timi­șoa­ra, Iași. Ne-am dorit să du­cem concertele în cât mai multe orașe pentru a valo­ri­fica săli foar­te frumoase și prea puțin fo­lo­site, pentru a oferi pu­blicului din provincie șansa unor spec­ta­cole de calitate și pentru a arăta România artiș­tilor străini ce vin aici.

- Mulți dintre ei se întorc an de an la festival...

- Muzica de cameră este cel mai personal mod de a cânta, de a împărtăși muzica. De aceea nu am vrut să aduc la festival sta­ruri, artiști care ar vinde mai mul­te bilete, dar poate ar veni aici cu al­tă atitudine sau epui­zați după in­fi­nite turnee. Nu cred că festivalul s-ar fi ridicat la stan­dar­dele de astăzi, dacă nu aș fi venit de afară. Asta mi-a dat o perspectivă, dar și contactele de care aveam ne­voie. Artiștii au venit mai întâi pentru că mă cu­noșteau, apoi au revenit pen­tru că s-au îndră­gostit de Bucu­­­rești și de România. E im­por­tant că festivalul a devenit cu­noscut în cercurile muzicienilor de calitate. Dacă sun pe cineva și îl întreb dacă vrea să vină, îmi spune "da, sigur, am auzit lucruri frumoase despre festival", ceea ce îmi dă un sentiment foarte bun.

- Tu cum ai redescoperit Bucu­­reștiul și Româ­nia?

- Sunt foarte atașat de centrul Bucureștiului, unde am copilărit, plimbându-mă toată ziua cu sora mea, între liceul de muzică, casa din piața Amzei și aparta­mentul bunicilor din Piața Lahovari. Când m-am în­tors, în 2006, am resimțit o uria­șă schimbare, orașul era luminos, plin de locuri în ca­re să ieși, restaurante bune, o at­mos­feră efervescen­tă. Bucureștiul este in­te­resant pentru că el cuprinde mai multe lumi pa­ralele, fiecare cu regulile ei. Lumile în care mă învârt eu sunt lumi pri­vate, în care lucrurile funcționează, în care oamenii pun la punct lucruri interesante și fru­moase, dar depar­te de sistem, fie că-i vorba de artă sau de alte domenii. De asta, poate, am o imagine idea­li­zată, dacă aș intra în contact cu alte lumi ale ora­șului, aș fi mai sceptic. Dar cred că oriunde ai fi, dacă ai o idee fru­moasă, o ur­mă­rești asiduu, treci peste greută­ți­le ine­rente, poți fa­ce lucruri bune. România am cu­nos­cut-o și am în­dră­git-o cu ade­­vărat prin drumurile fă­cute cu "SoNoRo". La tot pasul găsești lucruri su­perbe, încon­jurate însă de o gră­madă de oribilități. În mij­locul Ardealului, dai de un castel incredibil de fru­mos, în coasta căruia, la cinci metri, s-a construit un bloc urât de lo­cuințe. Sunt șocat de câte co­nace și case mi­nunate, ade­vă­rate biju­te­rii, am întâlnit lăsate în pa­ra­gină. Casa mamei lui George Enes­cu stă să cadă și s-au gândit să o demoleze! Oare cu câți ro­mâni ne putem mândri în în­treaga lume? În loc să apre­ciem finețea ve­chiu­lui, noi ne fă­lim cu plas­ticul și cu porto­caliul. Oa­menii care au ajuns la bani nu au nivelul inte­lec­tual de a distinge valoarea, nici dacă locuiesc într-un pa­lat brân­covenesc. Poate așa-i nor­mal la schimbarea siste­mului, poate așa s-a în­tâmplat peste tot. În Franța anilor 70, a fost moda schimbării ușilor de lemn, iar după mai mulți ani și-au dat seama de gre­șeală și au ajuns să proiecteze o casă întreagă după o ușă găsită in­tac­tă într-un depozit. Și în Bucu­rești am văzut mul­te case vechi și frumoase ne­lo­cuite, lăsate în paragină. Avem mai multe cafenele wireless ca în München, dar nu cred că am văzut ni­căieri atâtea case vechi nelocuite. Îmi vine să le iau pe toate acasă.

O permanentă stare de trezie

- Cum îți găsești ritmul, cum împarți timpul, așa încât să împaci traseele internaționale de muzician de concert, cu responsabilitățile de director a două festivaluri?

- Acum vin după o vacanță de o lună, în care am pus viola deoparte și am stat cu părinții, am citit mult, mi-am încărcat bateriile. Sincer, aș fi putut sta și mai mult, după un an foarte agitat. Îți dau un exemplu din toamnă: venisem de două zile din Japonia, am repetat cu Răzvan Suma, a doua zi a fost concertul său de la Sala Radio și a treia a început Festivalul "SoNoRo". Tre­bu­ie să mă concentrez, mai ales în timpul festiva­lurilor, dacă am de studiat trei sferturi de oră, apoi e studiu de cea mai bună calitate și nu-mi stă gân­dul la nimic altceva. Fiecare zi e diferită și asta îmi dă o stare permanentă de trezie mentală, mă face să văd tot felul de lucruri, să fiu mereu atent. Merg pe stradă și mă uit în jur, văd oameni, case, nu mă uit în jos, așa cum fac mulți bucureșteni.

- Părinții tăi au venit la "SoNoRo"?

- Au fost sceptici la în­ceput, când m-am întors în țară să organizez festivalul, dar au venit de fiecare dată să mă încurajeze și se simt foarte bine aici. La fel cum au venit să mă vadă cântând la Londra, la Paris, sau la Carnegie Hall din New York. Părinții mei sunt peda­gogi înnăscuți, muncesc și acum, la o vârstă înaintată, se lasă antrenați de tineri și asta-i ține în formă. Sunt mereu cu zâmbetul pe buze și îmi place să-i văd așa.

- Cum ești privit ca ro­mân în lume, s-au mai es­tompat ideile preconcepute?

- Între noi, muzicienii, nu există asemenea men­talități, fiecare vine din altă zonă și ne respectăm unii pe alții. Însă ajungem uneori să cântăm în cercuri foarte restrânse, acolo unde există și o doză serioasă de snobism. Și, da, acolo poți fi pri­vit la început de sus, ca român. Dar la sfârșitul con­cer­tului, când oamenii sunt entuziaști și vin să te felicite, simți că a trecut orice prejudecată și că ai avut și tu un mic aport personal la îmbunătățirea imaginii românilor în lume. De aceea cred că nimeni nu face o reclamă mai bună țării ca artiștii. Pentru că oriunde ai merge în lume, în cele mai rarefiate cercuri, între aristocrați, po­liticieni, în case regale, cea mai apreciată calitate este talentul. Faptul că oa­meni cu adevărat im­por­tanți își schimbă părerea des­pre Ro­mâ­nia e de bine. Atunci când ne cunosc ar­tiș­tii, ideile preconcepute dis­­par, iar străinii în­țeleg, dacă mai era ca­zul, că nu suntem o națiune îna­po­iată. De aceea mi-am dorit foarte mult să duc "SoNoRo" în cât mai mul­te orașe europene. Este im­pre­sionant, de pildă, felul în care este primit fes­tivalul, an de an, la Arezzo, Italia, cât de mult a ajuns să în­sem­ne pentru comunitatea locală.