În urmă cu mai bine de 20 de ani, când am citit în manuscris primul lui roman, "Sonata pentru acordeon", am fost uluită de forţa, autenticitatea şi originalitatea lui Radu Aldulescu. Avea atunci vreo 38 de ani şi un parcurs diferit de scriitorii optzecişti, în general absolvenţi de Litere cu mentori prestigioşi ce-i sprijineau. Spre deosebire de ei, Radu trăise din proprie alegere printre marginali, îşi câştigase existenţa la limită, muncind ca zilier pe şantiere, în hale industriale, în agricultură, făcuse şi box, schimbase locuri şi peisaje, cunoscuse dinăuntru o lume dură şi periculoasă. Rebelul acesta avea însă patima literaturii şi convingerea că doar scrisul îi poate da un sens vieţii. Ştia că numai asta îi place să facă. Primul roman l-a scris pe la mijlocul anilor '80, când nu era nicio speranţă de publicare pentru un debutant cu o tematică socială atât de şocant-adevărată, un limbaj frust şi o totală libertate de spirit. Radu Aldulescu ficţionaliza ceea ce ştia din experienţă, scria despre "umiliţii şi obidiţii" vremurilor şi mediilor în care trăise, despre rătăcirile, iubirile, dramele şi cruzimile lor, despre binele şi răul care se înfruntă în om, disputându-i sufletul, despre damnare şi redempţiune, despre lupta pentru supravieţuire, dar şi despre lumina rară a râsului şi fraternităţii într-o lume mizerabilă, mustind de poveşti. Abia în 1993 a putut apărea "Sonata pentru acordeon", primită cu entuziasm de critică, premiată şi recomandată prin telefonul fără fir al marilor cititori (pe atunci nu exista internetul). Faptul că talentul excepţional i-a fost recunoscut nu i-a schimbat romancierului existenţa precară, căci şi în România de după 1989 un artist care se dedică numai vocaţiei sale, fără alte slujbe mâncătoare de timp şi energie, e sortit sărăciei lucii. Deşi nu e drept, Radu Aldulescu şi-a sacrificat o viaţă cât de cât normală, trăind nu din scris, ci pentru scris. Cu orice preţ, fiindcă el crede că "îşi salvează viaţa scriind". Cele opt romane publicate până acum îi confirmă credinţa: ele îi vor păstra numele în istoria literaturii române peste mode şi timp, după cât mă pricep eu la evaluare. Cu atât mai mult cu cât, păstrându-şi aria tematică şi stilul care l-au consacrat, şi-a rafinat de la un roman la altul tehnica narativă, sporindu-le puterea de a capta şi menţine curiozitatea şi emoţia cititorului.
Cel mai nou roman al lui, apărut în seria de autor de la Cartea Românească în care i s-au reeditat şi toate celelalte, reia personajul principal, Robert Stan zis şi Diavolul, din "Îngerul încălecat" (1997) la 30 de ani după peripeţiile povestite acolo, şi în alte vremuri decât "epoca de aur", cele ale zilelor noastre. Nici ele uşor de suportat, cu marasmul economic şi moral, pe care bine-l ştim. Dezagregată din sistem de închiderea mastodonţilor industriali, "plebea proletară" adusă de la ţară la bloc trăieşte de pe o zi pe alta, decuplată de la încălzire şi fără bani de mâncare, după ce salariile compensatorii s-au irosit pe băutură. Robert, "îngeraşul de la oraş" din urmă cu trei decenii, încălecat de femeie, "care l-a încălecat pe Dracu şi Dracu a încălecat lumea" are acum 58 de ani (dintre care mulţi a fost gropar în cimitirele bucureştene) şi stă împreună cu tinerica Andreea şi copilul lor preşcolar în garsoniera acesteia din Dristor. N-o mai iubeşte pe Andreuţa lui, care s-a dovedit dezechilibrată mental şi se sinucide periodic din gelozie şi nesiguranţă, dar se simte oarecum răspunzător de viaţa ei şi a băiatului, altfel şi-ar lua iar lumea în cap. Ameninţaţi cu evacuarea din cauza datoriei enorme la întreţinere, Robert îşi duce familia la Frăsineni, fostul sat de lângă Piteşti al aventurilor lui din tinereţe, ajuns un orăşel de blocuri mizere, cu oameni veniţi de la ţară pentru o leafă la Combinatul înfiinţat acolo şi "disponibilizaţi" după închiderea postdecembristă a fabricii. Orăşelul este, ca atmosferă şi tipologii, un concentrat al României din noul mileniu, cu toate toxinele ce otrăvesc existenţa omului de rând, ajuns în mizerie. Preluând felul de a gândi şi vorbi al acestor lumpeni, fiecare dereglat în felul lui, pradă viciilor ce le amorţesc dezorientarea, deznădejdea, Radu Aldulescu reuşeşte să dea o impresie copleşitoare de autentic, deşi tribulaţiile lor cu manifestări patologice sunt greu de acceptat de morala comună. Dar amoralitatea, violenţa, cinismul, ticăloşia, nebunia, abrutizarea declasaţilor şi profitorilor de azi sunt dublate de un fel de dostoievskianism, de o nostalgie a bunătăţii şi frumuseţii, de demnitate în umilinţă şi credinţă în ispăşire, care ridică romanul spre o zonă inefabilă, la care numai Radu Aldulescu are cheia de acces.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
