Mi-am turnat o cafea mare și m-am prăbușit în scaun dinaintea computerului. Pe cana albă scria cu litere mari, roșii: "Make love, not coffee". Mi-o dăruise Anca, încercând să-mi potolească nesațul de cafea, care o să mă omoare până la urmă. De câte ori beam din ea, îmi stârnea un surâs. Nu și în dimineața aceea. Eram mohorât, poate din pricina moinei de afară, poate pentru că dormisem prost sau poate din cauza rutinei zilnice care mă aștepta. Am aruncat o privire spre strada întunecată în miezul zilei, ușor intrigat, de parcă nu de acolo veneam, și-apoi am întors-o spre cana din care se ridicau dansatoare de ceață aromată.
Ca în fiecare dimineață, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi verific e-mail-ul. La un moment dat, am deschis un mesaj semnat Ina T.: "Stimate domn, vă urmăresc de mult timp scrisul în ziar și pe blogul personal și vreau să vă felicit...". Mda, mă rog... Am compus un răspuns de trei rânduri, în care am mulțumit politicos pentru aprecieri și mi-am exprimat speranța că nu o voi dezamăgi. Send. Se întâmplă destul de rar ca vreun cititor să-mi scrie pe adresa de e-mail, deși aceasta este afișată în dreptul numelui meu, în caseta redacțională. Cititorii îmi scriu mai ales la rubrica de comentarii din subsolul articolelor postate pe pagina de internet a gazetei sau a blogului. Însă, nici mesajul acesta, care altădată m-ar fi înviorat nițel, nu m-a scos din amarul acelui început de zi.
Pe la prânz, am primit un nou mesaj de la Ina T., în care se arăta încântată că i-am răspuns personal, eu, ziarist important, vezi bine, ei, o cititoare anonimă, și îmi spunea că asta îi dovedește că nu s-a înșelat în privința mea... Așa a început un dialog care mi-a alungat, încet, încet încruntarea. După câteva zile de discuții prin poșta electronică, nu mai aveam răbdare să așteptăm răspunsul celuilalt și ne-am mutat pe messenger, unde comunicarea era în timp real.
Aveam multe în comun: aceeași părere, nu foarte bună, despre presa de azi și despre politică, aceiași scriitori favoriți, același gust pentru jazz, teatru și filme vechi. Cred că în mai puțin de o săptămână, vorbeam despre nevoia de afecțiune, fericire și nefericire în dragoste, despre cum se prăbușesc căsniciile... Femeia aceea știa să mă deschidă cu o blândețe irezistibilă, cu umor și empatie. Devenisem atât de intimi, încât m-am speriat. Îi mărturisisem unei necunoscute lucruri pe care nu le-am spus nici celor mai buni prieteni ai mei. Toate frustrările unei căsnicii blocate în propriile automatisme, toate dorurile surpate într-un mariaj fără orizont, toate regretele unui cuplu împotmolit în tăceri ca într-o mlaștină...
Am intrat în panică. Dacă era o provocare a concurenței? Dacă era vreun amic care voia să-mi facă o glumă proastă? Cum am putut fi atât de lipsit de o minimă precauție? Ea, oricine va fi fost, îmi cunoștea acum și fața din spatele măștii publice, în timp ce eu nu-i știam decât numele și fragmente dintr-o poveste care puteau fi inventate. Nu demult, presa publicase (în batjocură și cu discursuri moralizatoare) dialogurile private, unele cu detalii rușinoase, de pe messenger, dintre câțiva politicieni căsătoriți și unele așa-zise admiratoare ale lor - în fapt, niște ziariști puși pe farse.
M-am repliat brusc, precum un melc care simte pericolul. Ba nu, ca un arici, ghem de ace. Am devenit rece și suspicios. I-am cerut o fotografie. Mi-a trimis imediat. Ochi verzi imenși, așezați puțin oblic, și un păr lung, roșcat și foarte creț, cred că imposibil de pieptănat. De ajuns ca să-ți rețină atenția. Am căutat pe internet, să văd dacă nu cumva mi-a expediat fotografia altcuiva. Am găsit-o pe rețele de socializare și în câteva pagini legate de Universitatea din Iași, cu numele și fotografia ei. Am început să mă relaxez. Am rugat-o să-mi mai dea și alte fotografii și le-am primit în aceeași zi. Ea pe un vârf munte, sărind să atingă cerul, ea cu picioare lungi, lungi, pedalând pe o bicicletă mare, roșie, ea alături de o grupă de studenți cărora le era profesor, ea în Copoul Iașului, cel atât de drag mie, ea cu câțiva prieteni la masă, într-o grădină de vară. Lumina toate imaginile cu zâmbetul ei. Ar fi fost mai simplu să ne conectăm webcam-urile, dar nu puteam să fac asta nici la birou, nici acasă, căci nu voiam să fiu surprins de cineva și să trebuiască să dau explicații. La insistențele ei, am găsit tot felul de pretexte ca să nu deschid video-camera computerului. Se năștea în mine un sentiment de vinovăție oarecum straniu, pentru că nu greșisem cu nimic, cel puțin nu încă. Dar fata începea să-mi placă și asta mă apăsa, căci doar eram însurat. M-am convins repede că nu e nimic rău în a avea o prietenă virtuală, mai ales la o asemenea distanță de București și am continuat, pentru că demult nu mă mai simțisem așa. Poate de când o cunoscusem pe Anca. O umbră de neliniște creștea în mine, acoperind, unul după altul, toate ungherele trupului, în același timp cu bucuria care o preceda. Tremurul fiecărei celule era pricinuit în parte de mister, în parte de dorință. Fiecare cuvânt al Inei era un culoar dintr-un nesfârșit labirint prin care alergam din ce în ce mai tare, intuind că oricare alee mă va duce tot în centru, la ea, dar voind să le parcurg pe toate. Simțurile mi s-au concentrat în vârfurile degetelor. Apăsând tastele computerului, pentru a aduna literele în cuvinte, vedeam cu degetele, miroseam cu degetele, auzeam cu degetele, gustam cu degetele și pipăiam cu degetele. Zâmbetul ei, exprimat pe ecran printr-un emoticon, îmi intra prin buricele degetelor, ca o lumină care devenea tot mai puternică, pe măsură ce urca pe brațe, pe umeri, pe gât, pe cap și se cuibărea în globii mei oculari - care erau orbi pentru în afară, însă fără îndoială strălucitori. Când îmi spunea că e în pat, în cămașă de noapte, cu laptopul pe genunchi, îmi stârnea în sânge aprinderi de mătase și vârtejuri de iasomie.
Și nu doar eu trăiam ca și cum aș fi fost legat la un aparat de visare.
La rândul său, Ina îmi mărturisea că se îmbăta la propriu, cu descrierea pe care i-o făceam vinului din care luam câte o gură, la răstimpuri. Atunci devenea euforică și dezinhibată și jura că simte aievea parfumul părului meu, de parcă s-ar fi aflat lângă mine, sprijinită de spătarul scaunului și uitându-mi-se peste umăr la ce-i scriu.
Fiecare nouă trăire chema una și mai puternică. Pas cu pas, dansul nostru creștea ritmul și pasiunea, prevestind apogeul. Și când ajungeam pe culmea acelei zile, ne impregnam de aceeași voluptate pe care ți-o dă finalul unei iubiri carnale. Astfel, dialogurile noastre pe messenger nu se încheiau decât pentru a fi reluate mai târziu, mai înflăcărate. Eram dependenți de starea pe care ne-o dădeau cuvintele celuilalt.
Orice episod ne povesteam, oricât de banal, ni se proiecta în ochii interiori deformat, ca sub o lupă specială, care făcea decorul minuscul și numai chipurile noastre clare și adânci, precum porțile dintre două lumi. Tentația de a trece prin aceste porți era tot mai mare. Să rămânem pentru totdeauna în lumea de pixeli, unde răsfățul n-avea sfârșit. Să ne înveșnicim în fantezie ca personajele unei povestiri niciodată terminată de autorul ei. Să nu mai mâncăm, să nu mai dormim, să nu mai mergem la serviciu, să nu îmbătrânim, să nu ne cunoaștem niciodată în lumea reală. Dar, oarecum paradoxal, la fel de mare era dorința de a ne întâlni, de a ne atinge, de a ne auzi glasurile... Ca atunci când visezi frumos și îți dorești atât de mult să fie adevărat, încât te trezești să verifici. Un timp, ne-au fost de ajuns cuvintele scrise, pe urmă am vrut să verificăm. I-am propus să vorbim prin Skype, care are un sistem audio-video mai bun decât al messenger-ului. Și zeii au ținut cu noi. A ne vedea și auzi au dat o mai mare forță visului.
De-acum, nici nu concepeam să nu ne conectăm pe Skype, măcar o dată pe zi, de obicei seara, când ajungeam și eu acasă, dar cu destul timp înainte să vină Anca. Lucra până târziu pentru firma ei de publicitate, așa încât devenise un fel de musafir permanent și din ce în ce mai incomod.
După ce am cunoscut-o pe Ina, m-am înstrăinat și mai mult de Anca. Nu eram atent când venea de la birou, iar vocea ei îmi suna ca prin pâslă. Îmi povestea diverse lucruri de la serviciu, dar nu percepeam decât un șir de sunete fără noimă. O priveam fără s-o văd. Însă încercam să mimez interesul. Zâmbeam când zâmbea și încuviințam sau exclamam când înțelegeam vreo frântură de frază. Cred că nu am păcălit-o prea mult, pentru că a început să-mi vorbească tot mai puțin, să-și găsească de treabă prin casă, să întârzie ceasuri întregi în baie și să se culce cu mult înaintea mea.
Totuși, mergeam uneori împreună în vizite la prieteni, la câte o piesă de teatru, la cumpărături. Din afară, probabil că păream un cuplu solid și, dacă nu fericit, măcar mulțumit. Nu ne contraziceam în public, nu ne mărturiseam prietenilor neîmplinirile, eram politicoși unul cu celălalt, jucam rolul de persoane destinse și petrecărețe.
Inei i-am spus că sunt însurat formal, dar că relația mea cu Anca s-a încheiat demult și că locuim separat, despărțirea oficială fiind chestiune de săptămâni, până parcurgem procedurile legale. Era adevărată numai prima parte a frazei, căci nu mă gândeam să divorțez de Anca. Poate din încăpățânare, poate din rușine față de părinții mei - care se opuseseră căsătoriei noastre -, poate pentru că mai speram într-o șansă de salvare a căsniciei... Am mințit-o pe Ina, de teamă că am s-o pierd.
Însă, într-o seară, pe când eram pe Skype și ea îmi dezmierda părul cu gesturi leneșe, de pixeli, iar eu alunecam virtual cu buzele, dinspre șold spre genunchi, pe coapsa ei dreaptă, ușa s-a deschis brusc și am văzut-o pe Anca ridicând din sprâncene: "Cu cine vorbești?". Aproape că am sărit din scaun, închizând brusc Skype-ul. "Cu un prieten. Dar întrerup, dacă ai nevoie de ceva" - i-am zis, încercând să-mi ascund tulburarea. "Nu știam de ce nu răspunzi, că am intrat în casă și te-am strigat. Voiam să mă ajuți cu sacoșele." "A, păi, aveam căștile pe urechi și eram prins în discuție..."
Între timp, messenger-ul mă avertiza că îmi scrie Ina. "Ce s-a întâmplat? Ai închis? A cui era vocea aceea? Ești cu cineva?" - se rostogoleau întrebările. Anca a ieșit și, până s-o urmez, am apucat să răspund: "E complicat. Îți explic mai târziu". Și am închis și messenger-ul, pentru orice eventualitate.
A doua și a treia zi, Ina nu s-a arătat online pe messenger, nu mi-a scris pe e-mail, nu m-a sunat pe Skype. Am tăcut și eu. Nu știam ce să-i spun. Nu mai știam ce vreau. Visul plesnise ca un balon de săpun. Iar realitatea era prea încurcată. Abia a patra zi i-am scris Inei, cu rugămintea să mă ierte pentru tăcere și mințind-o din nou pe jumătate.
"Anca a păstrat cheile de la mine, pentru că are încă lucruri aici. A venit pe nepusă masă, era deprimată și avea nevoie să stăm de vorbă. M-a înduioșat și am vorbit cu ea mai multe ore. La sfârșit, mi-a propus să ne împăcăm. Până azi n-am putut să-ți scriu, pentru că nu-mi limpezisem gândurile și sentimentele. E vorba totuși de o căsnicie de zece ani. Eu și Anca avem multe care ne leagă și destule care ne despart. Dar am conștientizat că mai important decât orice este că te iubesc!" Singurul adevăr era acesta: o iubeam.
Ina m-a crezut. Și am reluat plonjările noastre în lumea virtuală. La început mai prudenți, tatonându-ne, ca pentru a ne recunoaște, apoi, din ce în ce mai avântați.
N-am știut cum au trecut șase luni. Pentru mine n-a fost toamnă - de care mă bucur atât de mult, altfel -, n-a fost nici iarnă, deși ziarul meu a relatat pe pagini întregi despre dezlănțuirea naturii, care a izolat săptămâni la rând nenumărate sate și orașe, a ucis oameni și a stricat case. Pentru mine a fost numai o continuă primăvară. "...Mugur alb, și roz și pur,/ Vis de-albastru și de-azur", vorba poetului. Îmi recăpătasem tonusul și eficiența, eram entuziast și îndrăzneț, îmi făceam cât mai repede și mai bine treaba la ziar, pentru a mă dedica apoi exclusiv iubirii mele virtuale. Așa a venit o altă dimineață, în care, privind mai atent pe fereastră, am văzut că era primăvară și în realitate. Și n-am mai știut care era realitatea. Dar nici nu-mi păsa.
Chiar în acea zi, am cerut șefilor ziarului să merg în delegație la Iași, pentru un subiect pescuit cu agilitate din surse vechi. Am spus că aveam să stau două, trei zile, dacă se confirmă povestea de care am aflat. Am sunat-o și pe Anca. M-a ascultat în tăcere și, când am terminat, m-a întrebat: "Te mai întorci?". Am tăcut îndelung. Înțelegeam care era sensul întrebării. Nu dacă mă întorc de la Iași voia să știe, căci asta era de la sine înțeles. Am răspuns într-un târziu: "Sigur că da. Ce vrei să spui?" "Te aștept", a zis și a închis.
Ce m-a trădat? Știuse tot timpul? Și nu a spus nimic, nu a făcut nimic? Cu toate astea mă așteaptă înapoi? De ce?
Zâmbetul de învingător mi-a pălit. Dezinvoltura m-a lăsat baltă. Exaltarea mi-a dispărut. M-au cuprins îndoielile. Aveam nevoie de timp să cercetez o iubire pe care o credeam trecută, dar care se dovedea a fi numai uitată. "Te aștept" - era un legământ nou, pe care nu l-am dorit, nu l-am cerut, dar care a înviat în mine bucurii, tandrețuri, vise pe care le-am trăit și le-am îngropat împreună cu Anca. Peste așa ceva nu poți trece într-o clipă. Aveam nevoie de timp, dar deja o anunțasem pe Ina că vin și ea era în culmea fericirii.
Am plecat la aeroport și acolo m-am îmbarcat spre Iași, gândindu-mă că voi ajunge prea repede, că mai bine aș fi plecat cu mașina sau cu trenul. Am fixat întâlnirea cu Ina pe terasa unui restaurant din Copou. Parcul înverzise peste noapte, iar cârciumarii deschiseseră terasele, mulțumiți că a venit vara în aprilie și își vor dubla numărul de clienți. În după amiaza aceea, aleile erau pline de tineri care se țineau de mână. Terasa pe care am ales-o era tixită și ea. Oamenii erau într-o frenezie gureșă, precum un ciopor de vrăbii care se scaldă la soare.
La o masă, Ina singură, liniștită, privind spre grădină, cu ochii pe jumătate închiși și zâmbind numai ea știe cărei vedenii. Sătea picior peste picior, legănându-și-l lent pe cel de deasupra. Corpul ei suplu și arcuit, pe care i-l cunoșteam atât de bine din iubirile noastre virtuale, era dezvăluit numai cât să te incite, de deux-piece-ul gri-fer pe care îl purta. Costumul era destul de sobru pentru o întâlnire de amor, dar probabil că Ina venise direct de la Universitate.
A luat o gură de cafea și și-a verificat telefonul, fără grabă. Apoi a lăsat moale aparatul pe masă și și-a înfundat din nou ochii, în grădină, ca pentru a-și feri privirea de lumina prea tare. Dacă m-ar fi zărit, cred că i-aș fi părut destul de ciudat, cum rămăsesem încremenit sub portalul terasei, fără să mă hotărăsc dacă să intru sau să ies. Dar ea se uita exact în partea opusă. "Ce fac? Câtă realitate voi descoperi dacă mă așez la acea masă? Și unde vom ajunge? Și dacă va fi dragoste adevărată între noi, nu risc, ca peste o vreme, să mă trezesc lângă Ina, ca acum lângă Anca? Și Anca mă așteaptă... Totuși, poate iubirea va trăi și în realitate. Cu Ina sau cu Anca? Ce realitate? Am nevoie de timp...".
Gândurile mi se năpusteau în urechi, ca vocile altor oameni, cu tonuri diferite, unele agitate, altele mai calme, suprapunându-se parțial unele peste altele. Fiecare voce avea altă rezonanță în mine, așa cum fricile răsună altfel, izbindu-se de pereții noștri interiori. M-am întors pe călcâie și am plecat.
***
Rostind ultima frază, Cristi și-a lăsat capul în jos. A mai tras o dată din țigară, absent, și a strivit-o în scrumieră. Nu avea nevoie de un sfat sau de o confirmare, ci numai să-și spună taina cuiva. Ne cunoșteam de-o viață, atâta vreme ne împărtășisem aproape totul, dar abia acum, după câțiva ani de la întâmplare, se hotărâse să-mi spună povestea asta. Când întrebările din mintea sa au încetat.