L-am avut ca interlocutor pe Excelenţa Sa dl ambasador Ion Jinga, la sfârşitul anului trecut, imediat după ce a primit, în cadrul unui eveniment ce a încheiat ciclul de manifestări dedicate sărbătoririi a 150 de ani de Diplomaţie Românească, distincţia de "Diplomatul Anului 2012". Aceasta i-a fost conferită, în faţa a peste 250 de înalţi diplomaţi prezenţi, de dl Titus Corlăţean, ministrul Afacerilor Externe ale României, "pentru abilităţile în promovarea relaţiilor bilaterale în plan politic, economic şi cultural cu principalii parteneri externi ai României, precum şi a intereselor comunităţilor româneşti din străinătate"! În fapt, aprecierea din partea României vine după ce, în luna aprilie a anului trecut, d-l ambasador Ion Jinga a primit premiul de excelenţă şi titlul de "Diplomatul european al anului în Marea Britanie", care se acordă în fiecare an de către revista internaţională "Diplomat", câte unui singur ambasador acreditat la Londra, de pe fiecare continent. Directorul revistei "Diplomat", Hugo de Blocq van Kuffeler, a precizat în discursul său motivul desemnării ambasadorului României drept câştigător al premiului: "Acest premiu se acordă unuia dintre cei mai activi ambasadori din Londra. Abordarea lui carismatică a făcut posibile vizite din partea guvernului său în Marea Britanie şi viceversa. Datorită rolului său, schimburile comerciale dintre Marea Britanie şi ţara sa au crescut cu peste 50 de procente, România figurând în prezent printre cele mai dinamice relaţii bilaterale pe care Regatul Unit le are în Europa!" Dar cine este omul de dincolo de aceste titluri de excelenţă? Să aflăm povestea sa de viaţă şi de succes!
Din Muscel, la Londra, via Bruxelles
- Excelenţa Voastră, spuneţi-mi, vă rog, ce se vede pe fereastra cabinetului dvs. din "4, Palace Green", unde reprezentaţi interesele României în Marea Britanie?
- E o privelişte plăcută: Kensington Palace, reşedinţa ducelui şi ducesei de Cambridge, William şi Kate, proaspăt viitori părinţi, la a căror splendidă nuntă am avut onoarea să fiu invitat, fosta reşedinţă a prinţesei Diana, locuinţa Şefului Statului Major al armatei britanice, cu care am o relaţie amicală, plus o vedere generoasă a unui parc superb. Suntem absolut privilegiaţi să avem sediul ambasadei în "inima" Londrei, pe Palace Green, o stradă faimoasă şi privată, ce aparţine Domeniului Coroanei şi, spun unii, cea mai scumpă stradă din Londra. Dacă aş avea mai mult timp de privit pe fereastră, cred că nu m-aş plictisi. Din păcate sau din fericire, nu prea e vreme pentru asta!...
- Vă gândeaţi, pe când eraţi un elev premiant şi olimpic, şef de promoţie la Liceul de matematică-fizică din Câmpulung Muscel, că veţi ajunge atât de departe de locul natal?
Frumoasa Maria Jinga, bunica din partea tatălui
Chirică Grigore, bunicul din partea mamei
- Ce aţi luat în bagajul sentimental, de la muscelenii dvs. dragi, atunci când aţi plecat în lumea mare?
- Prima mea plecare de acasă a fost la Bucureşti, ca student la Facultatea de Fizică. Am luat cu mine atunci, în 1980, toată dragostea şi ataşamentul pentru plaiurile mele muscelene. Vorbind de "ce se vede de la fereastră", îmi aduc aminte că în primele două-trei luni petrecute în căminul studenţesc de pe platforma Măgurele, după ce făcusem cele nouă luni de armată obligatorie la termen redus, mă tot trezeam dimineaţa, uitându-mă pe geam la câmpul care se deschidea în faţă şi gândindu-mă cu dor cum acolo, undeva, la vreo două sute de kilometri, la poalele sudice ale Făgăraşilor, rămăsese universul meu de până atunci. De altfel, acelaşi sentiment l-am descoperit oarecum cu surprindere, peste ani, în diferite ipostaze: când am plecat, în 1991, la Bruges, la Colegiul Europei, la un master în Integrare Europeană. Stăteam într-un cămin al colegiului, dar şi acolo mă trezeam uitându-mă pe fereastră şi gândindu-mă cât de departe este Muscelul meu şi ţara mea. Încercam o strângere de inimă, pentru că voiam să fiu acasă, cu ai mei. Un bărbat nu are voie să aibă astfel de trăiri sau, oricum, nu să le facă publice. Dar eu sunt un sentimental şi, mai ales, îmi iubesc ţara până la ultima mea fibră. Şi cred că am conştientizat pe deplin această legătură incredibil de puternică pe care o am cu locurile de obârşie când am ajuns în Statele Unite ale Americii, în 1994, unde am stat pentru o lună de zile, la New York, pentru a participa la Sesiunea Adunării Generale a Naţiunilor Unite. A fost o experienţă copleşitoare. Am urcat pe Twins, pe Turnurile Gemene, în faţă se vedea Golful Hudson, statuia Libertăţii şi apoi întinderea Atlanticului, şi am privit de acolo îndelung pe direcţia în care ştiam eu că este Europa, România, Muscelul. Era septembrie, frumos, cald afară, nu bătea vântul, puteai privi de sus elicopterele zburând pe la jumătatea înălţimii clădirii. Te puteai simţi stăpânul lumii de acolo, dar eu, în momentele acelea, am avut revelaţia legăturii indestructibile pe care o am cu ţara şi cu pământul natal. Mă gândeam că dincolo de Atlantic este Europa, şi deja simţeam că e ceva familiar... Îmi ziceam că undeva, în Europa, este România şi atunci simţeam cum începe să mi se încălzească inima... Şi când spuneam că undeva, în România, este Câmpulungul meu, inima sta să-mi sară din piept. Practic, atunci am realizat că depărtarea te face incredibil de aproape de ţară, de casă. Mai târziu, trăirile acestea au consolidat în mine dragostea şi devotamentul meu absolut pentru ţara mea, ale cărei interese am ajuns să le reprezint şi să le apăr, ca diplomat.
Cu autostopul, spre viitor
Împreună cu părinţii şi fraţii
Cu soţia, tânăr masterand la Bruges, 1992
- O zi obişnuită e aceea pentru care îmi ştiu dinainte agenda şi nu apar ruperi de ritm, pentru că se întâmplă frecvent şi aşa ceva. Adică, să primeşti un telefon, o solicitare, sau să se producă un eveniment care îţi schimbă toată agenda şi trebuie să reacţionezi din mers, în timp real, pentru că nimeni nu aşteaptă de la tine explicaţii pentru că n-ai putut face ceva, ci analiză, informaţie, rezultat, demers, performanţă, într-un cuvânt. Deci, dacă îmi ştiu agenda şi ea decurge după cum e stabilită în funcţie de priorităţi, săptămânal, de către secretariatul ambasadei, pe la şapte şi jumătate dimineaţa sunt în picioare, proaspăt bărbierit şi cu ţinuta impecabilă (mulţumită spiritului acut de observaţie al soţiei mele şi la capitolul acesta!). Mănânc un sandvici şi beau un ceai sau o cafea, după care plec la birou. Acolo, programul începe în mod oficial la ora nouă, după cel al instituţiilor britanice, şi se termină la ora şase după- amiaza, cu pauza de prânz de o oră. În mod neoficial, programul se termină însă când dă Dumnezeu, deci la ora şase nu "rupem uşa" ambasadei, nici eu, nici colegii mei. În ceea ce mă priveşte, dacă plec acasă de la ambasadă, asta se întâmplă pe la opt-nouă seara. Iar dacă plec de la o recepţie oficială, poate fi aproape de miezul nopţii. Dacă trebuie să ajung la un dinner sau eveniment "black tie" sau "white tie" (smoking sau frac), atunci trebuie să trec pe acasă să mă schimb de haine, dar tot către miezul nopţii mă reîntorc. Pe lângă ce v-am spus, în program pot fi reuniuni, primiri, vizite, dejunuri de lucru cu agendă prestabilită. O dată sau de două ori pe lună sunt dejunurile ambasadorilor ţărilor UE, când ne întâlnim la ambasadorul ţării ce deţine preşedinţia (prin rotaţie) a Uniunii Europene. În asemenea ocazii, întotdeauna este invitat un politician, un ministru, un jurnalist sau un om de afaceri britanic şi se discută pe o anumită tematică. Spuneam că sunt frecvente situaţiile în care ţi se cere să dai o analiză, o evaluare pe un subiect dat. O variantă foarte bună pentru a-ţi pregăti o astfel de analiză este să ieşi la un prânz cu omul care ştie dosarul respectiv - fie că e vorba de un membru al Parlamentului britanic, ori că e vorba de un lider de companie britanică importantă, sau cineva din City Hall (Primăria Londrei), sau de un director general din Ministerul de Externe britanic.
Soţia şi fiica, Dana şi Daria
- Iată, de pildă, să vă povestesc un episod preţios pentru mine. Am fost de mai multe ori în Scoţia, ultima oară pentru a organiza "Conferinţa anuală a profesorilor, studenţilor şi cercetătorilor români din Marea Britanie", la Universitatea din Edinborough, eveniment care a fost un succes extraordinar. Ei bine, un profesor de acolo şi om de cultură important, scoţian de origine italiană, m-a dus la mare, la marginea Edinborough-ului, şi mi-a spus: "Aici au fost strămoşii tăi! Dacii!". Şi mi-a argumentat că, în afara Zidului lui Hadrian, la 200 km mai spre nord, între Glasgow şi Edinborough, a mai fost un zid, Zidul Antonin, care a fost înălţat de către cohorte romane formate din soldaţi daci. Ei au fost aduşi din Dacia acolo pentru a ţine piept invaziilor barbare din Nord, pentru că ei erau buni constructori militari şi buni soldaţi de frontieră. M-am simţit foarte mândru de asta şi chiar în primul meu discurs oficial ţinut la Londra, la recepţia de la ambasadă, cu ocazia Zilei Naţionale a României, pe 1 Decembrie 2012, am făcut o incursiune în istoria relaţiilor româno-britanice şi le-am spus invitaţilor că ele datează, de fapt, de mult mai demult în istorie, de vreo... două mii de ani! Mulţi dintre cei peste patru sute de invitaţi au zâmbit larg, părându-li-se a fi o glumă bună (la Londra e bine ca în orice discurs să introduci câteva glume, altfel eşti plicticos, "boring"). Numai că eu am continuat: "Dar e adevărat" Şi le-am citit în limba engleză inscripţia de pe o tăbliţă datată 219 d.H., descoperită la Newcastle, care certifică acest lucru. În sala de recepţie s-a făcut linişte: fusese acceptat adevărul ca da, dacii fuseseră acolo şi chiar au rămas timp de câteva generaţii, după care au fost asimilaţi. De altfel, legăturile noastre au continuat în istorie. Precum ştiţi, regina Maria a României a fost nepoata Reginei Victoria. În biroul meu, la Londra, am o fotografie cu Sir Winston Churchill şi Grigore Gafencu, în biroul ambasadorului României, care la vremea respectivă era Viorel Tilea. Am descoperit fotografia în albumul doamnei Ileana Trojano Tilea, fiica lui Viorel Tilea. Iar baroneasa Mary Soames, fiica cea mică a lui Sir Winston Churchill, a fost invitata mea şi a soţiei mele la un dejun, în salonul în care tatăl său s-a întâlnit cu Grigore Gafencu şi mi-a dat permisiunea să expun fotografia. Ca să nu mai spun că, deşi privată, vizita regelui Mihai la Londra, din urmă cu trei luni, când a fost sărbătorit cu ocazia împlinirii a 75 de ani de când M.S. a primit Ordinul Regal Victorian în grad de Mare Cruce, a fost un plus de imagine pentru România! Iată, deci, conexiuni străvechi sau mai noi, care ne alătură, prin înaintaşii noştri, britanicilor.
- S-a scris o literatură întreagă pe seama cluburilor englezeşti. Ştiu că sunt exclusiviste şi conservatoare şi e foarte greu să devii membrul lor. Aţi ajuns şi dvs. în ele?
- Accepţiunea cuvântului club diferă oarecum în Marea Britanie de cea din România. Acolo se întâlnesc oameni care se duc să mănânce şi să discute afaceri, într-un mediu foarte tradiţionalist. În ceea ce mă priveşte, sunt membru în două importante cluburi londoneze şi, o spun cu toată modestia, sunt primul ambasador român membru în aceste cluburi. Unul este "The Athenaeum Club", care este un club al artiştilor, literaţilor şi diplomaţilor, în care devii membru doar dacă eşti invitat. Dintre diplomaţii străini sunt doar 40 de ambasadori acceptaţi ca membri, un număr
Diplomatul anului 2012 - Bucureşti
- Activitatea dvs. vă îngăduie şi câte o seară tihnită acasă? Sunteţi prezent şi în mijlocul familiei atât cât v-aţi dori?
- Nu, şi este unul dintre puţinele lucruri pe care le regret în viaţă. Am o familie excepţională, există între noi un liant afectiv şi de încredere. Cu toate acestea, îmi dau seama că nu am suficient timp nici măcar pentru fiica mea, Ioana-Daria, care acum este o tânără de 25 de ani (când au trecut anii?). O văd atât de rar, şi când vine, mai degrabă încep să o descos şi să o critic, ca o Fecioară ce sunt, decât să o laud şi să o alint. Ea mă iubeşte aşa cum sunt, deşi nu ştiu dacă am fost prezent de zece ori la zilele ei de naştere (la ultima, a venit ea la noi, la Londra, din Bruxelles, unde locuieşte după terminarea facultăţii de Drept Internaţional). Revenind la întrebarea dvs., seara, când ajung la o oră rezonabilă acasă, dacă nu am o masă oficială, cinez cu soţia mea. Ea găteşte formidabil peştele, mâncăm multe brânzeturi, legume şi fructe, deşi eu sunt un carnivor şi îmi place uneori şi un steak bun de vită! Quite british!
2013: un an în care să putem construi!
Diplomatul anului 2012 - Londra
- Cred cu tărie într-un viitor excepţional pentru România şi, în ceea ce mă priveşte, voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru asta. Oriunde mă voi găsi, voi rămâne întotdeauna loial ţării mele, principiilor care mi-au călăuzit viaţa până în prezent şi valorilor bazate pe muncă, cinste, onestitate şi fair-play. Şi sper, din tot sufletul, ca anul 2013 să fie mai bun pentru toţi românii, să fie un an prosper! Un an în care să putem construi!
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
