Selecţia "Formula As"

Emil Brumaru, "Ope­re III. Cerşetorul de cafea", prefaţă de Livius Ciocârlie, Edi­tura Poli­rom, 656 p.

Între înfăptuirile pentru care literatura română con­tem­porană datorează recu­noş­­tinţă editurii Polirom se numără şi seria de Opere ale unor scriitori cu valoare do­vedită dincolo de conjunc­turi. Coordonatorul colecţiei, Daniel Cristea-Enache, şi re­dac­torii, alcătuiesc aceste edi­­ţii în colaborare cu autorii în viaţă, iar forma materială a volumelor, elegantă şi du­ra­bilă, le va transforma în re­ferinţe de bază pentru gene­ra­ţiile viitoare de cititori şi exe­geţi. (Cărţi la care ţin mult, tipărite pe vremea co­mu­­nismului pe hârtie de ziar, prost legate şi cu co­perţi de carton poros, au ajuns după 30-40 de ani în­găl­be­nite, friabile, dezlipite din cotor, de necitit.) Dintre autorii colecţiei, cu ediţii în­che­­iate sau aflate în curs până acum, vă dau câteva nume, ca să evaluaţi stan­dar­dul: Gellu Naum, Radu Co­saşu, Gabriela Adameş­tea­nu, Ştefan Agopian, Geor­­ge Bălă­i­ţă. Şi Emil Brumaru, căci la el vreau să ajung. După două tonuri cu opera poe­tică, volumul III con­ţine scri­so­rile trimise de el, între 1967 şi 1980, unor confraţi iubiţi pen­­tru scrierile lor: Lucian Raicu, Le­­onid Dimov, Şerban Foarţă, Radu Pe­tres­­cu, Alex Ştefănescu, Ilie Cons­tan­tin, Florin Mugur. Poet prin pre­destinare şi cititor drogat cu lite­ratură încă din adolescenţă, tâ­nărul Emil Brumaru face sub pre­siunea părinţilor Medi­ci­na şi e re­partizat în­tr-un sat mol­dav, Dol­hasca (intrat prin el în geo­grafia lite­rară româ­neas­că). Izolat acolo, continuă să scrie şi să trimită pu­blicaţiilor lite­rare poeme (în 1966 debu­tea­ză în "Luceafărul", apoi i se publică gru­paje şi în alte reviste), să urmărească viaţa literară şi noile apa­riţii editoriale. Cunoştinţa cu Leonid Dimov îl apropie de "grupul oniric" din jurul acestuia şi al lui Ţepeneag, grup ce descinde uneori în sihăstria lui rurală pentru memorabile agape. Scrisorile în versuri şi proză ale poetului-doctor de 28 de ani către poetul-poet mai vârstnic cu 13 ani Dimov trec de la deferenţă la prie­tenie cald-năstruşnică (specialitatea casei), ase­zo­nată cu impresii de lectură, aprecieri cri­tice şi o bucu­rie împărtăşită pentru reuşitele literare ale destina­tarului. De fapt, în toate scrisorile din volum există acest altru­ism rar în lumea literară, această jubilaţie empatică pen­tru felul cum sunt receptate cărţile noi ale prie­tenilor sau chiar ale unor scriitori pe care nu-i cunoaşte încă personal (să nu uităm că erau vremuri când, după exasperante amânări în edituri şi negocieri cu cenzura, apariţia unui volum fără concesii ideo­lo­gice era cu adevărat o biruinţă). Pentru Bruma­ru, po­ezia, lectura, senzualitatea sunt mijloace de su­pra­­vie­ţuire într-o realitate ostilă, arme împotriva anxie­tăţii, impuls vital. Dacă în spaţiul poetic luat în pro­prie­tate, orice îi cade sub simţuri, de la lucruri ba­nal-do­mestice la efectul soarelui pe un zid, se în­carcă mu­zical cu suflet şi emite spre noi farmecul, cititorul Bru­ma­ru e şi mai uimitor. Vulnerabil, fragil psihic şi ne­mulţumit de împrejurările existenţei lui, lectura e o la îndemână salvare şi o pre­feră vieţii reale. Neîn­ţeles de ai săi, care nu concep că poţi părăsi statutul social de medic fiindcă ai ales doar scrisul neprofitabil ma­terial, hărţuit de lipsuri, Bru­ma­ru îşi găseşte fe­ri­ci­rea (ei, da!) citind şi recitind ce-i pla­ce. Pentru el, eroii literari dostoievskieni, de pildă, au fi­zio­logie, viaţă, intră în min­tea lor, le întâlneşte tru­pu­rile. Imaginaţia, licen­ţioasă dacă nu chiar libidi­noa­să uneori, îşi dă frâu liber în asociaţii şi metafore inspi­rate, în interpretări de fi­neţe şi astfel epistolarul capătă ca­rate literare. Lec­tura care i-a devenit adicţie nu mer­ge doar spre Marii Ruşi, Proust, clasicii literaturii ro­mâne, poeţii şi pro­za­torii contemporani, ci îşi cumpără şi citeşte cu interes şi cărţi ştiinţifice despre pomi, cul­tura ardeiului sau Fla­gelul terorismului mondial! În­sin­guratul îşi umple şi in­tensifică astfel viaţa, se abstrage din depresie, se desfată şi se hrăneşte cu fraze şi cuvinte (am observat că de mai multe ori, scriind despre cărţi, exclamă de­li­cios!). Corespondenţa lui Emil Brumaru, mai ales Co­tidianul de gingăşie adresat zilnic lui Florin Mugur, aduce tuşe noi la portretul aces­tui mare "poet al lenei, purităţii şi delicateţei". Cine ar fi crezut că e amator de fotbal şi chiar face co­mentarii sportive avizate? Sau că e un tată atât de de­votat fetiţei lui, poreclite Pufnei, pe care doar el o hrăneşte şi o adoarme zilnic? Sunt mult mai multe de spus despre bo­găţia asta de epis­to­lar, care se citeşte, vorba lui Bru­maru, cu delicii.

Dorin-Liviu Bîtfoi, "Aşa s-a născut omul nou. În România anilor '50", editura Com­pania (tel. 021/223.23.28), 704 p., 65 lei.

Vreau să vă atrag atenţia asupra unei cărţi excepţio­nale, a cărei elaborare a implicat şapte ani de cercetare nu doar a arhivelor şi enormei bibliografii (ce ocupă la sfârşitul volumului 36 de pagini), ci şi filme artistice şi documentare, jurnale cinematografice de actualităţi, programe radiofonice, site-uri şi bloguri, istorie orală, colecţii personale de fotografii - într-un cuvânt cam tot ce se poate găsi despre perioada românească 1947-1965. Cel care şi-a propus şi a dus la bun sfârşit aceas­tă muncă teribilă la care nu ştiu cine ar mai fi avut răbdarea şi forţa să se încumete, Dorin-Liviu Bîtfoi, are specializări multiple (filosofie, psihanaliză, lite­ra­tură, istorie recentă) şi face parte din acea categorie rară de oameni serioşi (dar cu umor), harnici şi pa­sio­naţi care-şi îndeplinesc superlativ proiectele. Pe dea­supra mai scrie şi bine: limpede şi expresiv. Aşa s-a născut omul nou nu e o fic­ţiune, deşi se citeşte ca un ro­­man. E un studiu complex al transfor­mă­rilor reale prin care a trecut România după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, în tim­pul ocu­paţiei so­vie­tice, şi apoi, du­pă retragerea trupelor sovietice, pâ­­nă la moartea lui Gheorghiu-Dej. Dorin-Liviu Bît­foi şi-a struc­turat enormul material în două secţiuni: pe criterii tematice în "Cartea întâi. Înco­lonarea cla­sei muncitoare", privind anii 1947-50, şi pe criterii cronologice în "Cartea a doua. Anii pu­te­rii popu­lare" - 1951-65. Folosirea celor două cri­te­rii e de­li­­be­rată. Temele primei cărţi reprezintă direc­ţiile de acţiu­ne ale conducerii comuniste a ţării, tute­late îndea­proa­pe de trimişii sovietici, în vederea rup­turii cu trecutul, ocultării tradiţiilor şi crearea premi­selor pentru dre­sarea "omului nou". Schim­barea le­gis­laţiei, transfor­marea economiei prin co­lectivi­za­rea agri­culturii şi etatizarea industriei în vederea pla­nifi­cării, ideologia agresiv impusă şi cultura controlată prin canonul realismului socialist, îndoctrinarea învăţământului - au fost scopurile vi­zate pentru a obţine con­­trolul popu­laţiei sărăcite, tra­u­ma­tizate, dar capabile încă să dis­tin­­gă ade­vă­rul de minciună şi bu­ta­foria de realitate. Auto­rul cărţii pre­ia nu numai documentele progra­matice ale puterii nou instalate, ci şi co­men­tariile (şoptite), zi­ce­rile intrate în folclor din care transpare dife­renţa dintre proiecte şi realitate. "Experimentul" era strict controlat de consilierii sovietici în toate amă­nuntele, de la mo­dul în care se rea­liza represiunea, la felul cum se fă­ceau îndoctrinările şi cum se repar­tizau, pe cartele, bu­nu­­rile. Modelul so­vietic furniza "metode" şi "învă­ţă­turi" ce tre­bu­iau aplicate pentru "for­jarea omu­lui nou" în ţara noas­tră. Con­du­cătorii co­munişti ro­mâni au şi "ini­ţia­tive" în acest sens - unele prosteşti, dez­văluind jalni­cul nivel intelectual - dar nu se abat de la "me­tode", pe care le aplică şi în răfuielile din­tre ei. Deşi cunosc starea reală a ţării, guvernanţii folosesc metoda so­vietică a realităţii inventate, care permite raiul pe pă­mânt. Cine nu crede ajunge în puş­cărie, la Canal, în do­miciliu obligatoriu. După impu­nerea acestor reforme structurale prin metodele evocate, "Cartea a do­ua" adună mo­men­tele succesive şi tendinţele istorice manifestate în anii '50: de­portările celor eliberaţi din închisori şi ale altor cate­­gorii de "suspecţi", devierile de la "linia parti­du­lui" (adică a con­ducătorului acestuia), moartea lui Sta­lin, fră­mân­­­tările şi reacţiile la revoluţia ma­ghiară din 1956, de­fini­tivarea trăsăturilor stalinismului autohton, trans­for­mat în naţional-comunismul românesc etc. Dorin-Liviu Bîtfoi înregistrează cu mulţime de detalii con­cre­te, cu anecdote şi elemente de atmosferă, toate aces­te mutaţii conjuncturale pe care cei ce au trăit "ex­pe­ri­mentul", fie şi în copilărie, şi le amintesc.
În analizele făcute României postdecembriste, mulţi consideră că starea actuală se datorează decenii­lor de comunism. Într-o Europă unită şi democratică, Ro­mânia face într-adevăr o figură aparte, de ţară contradictorie şi imprevizibilă. Să fi marcat oare cei 42 de ani de comunism firea ro­mânilor, să fi reuşit ei să producă un "om nou" cu alte valori tutela­re decât cele ale europeanului vestic? La aceste întrebări preo­cu­pante răspunde cartea pe care vă rog să o citiţi.

Florina Ilis, "Vieţile pa­ralele", Editura "Cartea Ro­mânească" (tel. 0232/21.74.40), 688 pag.

Florina Ilis, care are acum 44 de ani, şi-a dat mă­sura talentului de romancieră în 2005, cu cel de al pa­trulea volum al ei, Cruciada copiilor. O reuşită deplină prin inteligenţa creativă, teme, miză şi construcţie, superioară celor două romane publicate anterior şi celui ce i-a urmat imediat, în 2006. După şase ani de muncă în tăcere, scriitoarea revine cu un proiect te­merar, presupunând multă documentare, fişare, stu­diu stilistic, efort de imaginaţie şi asamblare. Căci vieţile paralele din titlu aparţin lui Mihai Eminescu, geniul naţional intrat în mentalul colectiv în chip de zeu şi martir, adorat şi de cei care nu-i ştiu decât po­eziile de manual din clasele primare sau romanţele cân­tate la radio. Cartea de aproape 700 de pagini ce montează în ramă ficţională cam tot ce se ştie despre existenţa lui nu e o biografie romanţată (cum s-au mai încercat fără succes), nici un documentar is­to­rico-psi­hologic, nici o satiră a re­cep­tării dirijate de regimurile po­litice româneşti din secolul XX, care s-au folosit de opera şi perso­nalitatea lui Eminescu după cum le-a convenit. E un mixaj ambiţios de toate acestea. Arti­ficiul narativ, ideea-sos cu care îşi leagă mulţi­mea de documente, mărturii, scri­sori, citate din opera emines­ciană, interpretări contradictorii, fabu­laţii, scene ima­gi­nate, este a unui enorm dosar de urmărire infor­mativă, alcătuit de o atemporală şi omniprezentă Secu­ritate, care are capacitatea SF de a se teleporta în trecut şi viitor. Şeful reţelei de informatori care îl supra­ve­ghează pe Poet cu "mijloace operative specifice" reuşeşte să construiască, ajutat de agenţii săi, "o legendă informativă ce rodea şi prolifera pe mă­sură ce se ramifica, se extindea surprinzător, organi­zân­du-se într-o ordine de sine stă­tă­toare, cu totul nouă şi impre­vi­zibilă. Împletindu-se firesc cu mer­sul real al evenimentelor, fiind imposibil să se mai deosebească adevărul de legendă, mitul Eminescu lua amploare, devenind o ficţiune mult prea reuşită şi măreaţă încât să mai poată fi atribuită unui singur om". Această "fic­ţiune măreaţă" o conlucrează şi subminează ro­man­ciera, strecurându-se ea însăşi în pielea diferitelor personaje din viaţa poetului şi din posteritatea lui. Le preia cu virtuozitate nu doar felul de a se exprima, ci şi mentalitatea, în viziuni plurale. Însuşindu-şi ideea eminesciană că "orice om e un problem", Florina Ilis e tentată de cameleonismul de a fi şi Eminescu, şi Ve­ronica Micle, şi Maiorescu, şi Mite, şi Henrietta şi o mul­ţime de alte personaje reflectate unele în altele, astfel încât "problemul" se complică, fără soluţii de re­zolvare. Punându-le adesea în gură propriile lor spuse, recurgând la martori de epocă, fic­ţio­na­lizând scene memorabile, autoarea deconstruieşte legenda, cioc­neşte adevăruri parţiale, perspective varii, moti­vaţii verosimile sau aberante ale faptelor documentate. Nu lipsesc scenele comice şi iro­nia intertextuală - un alt curaj iconoclast de vreme ce tradiţia nu admite de­cât tonul grav-exaltat în chestiunea geniului emble­ma­tic al neamului. Nucleul temporal al romanului îl constituie anii 1883-89, ai bolii mentale a poe­tului, cu flash-back-uri în perioadele anterioare de la Berlin, Viena, Iaşi şi Bucureşti, dar şi cu salturi înainte, în anii de început ai comunismului. De atunci por­neşte un fost arhivar (care lucrase pentru Siguranţă şi apoi fusese recrutat de Secu­ri­tate) înapoi în timp, cu sar­ci­na de a-l urmări pe Emi­nes­cu în os­pi­ciul de la Viena. Ar­hi­varul suprem, devenit infor­­matorul suprem, ştie totul despre poetul suprem. Înţeleg ce vrea Florina Ilis cu această convenţie narativă. Chiar îl pune pe Eminescu să-i spună informatorului că "lucrurile se re­petă la infinit. În acest pre­zent etern. În planul eter­ni­tăţii, întreruperile din natură sunt nesemnificative. (...) Eşti cumva etern ca pre­zen­tul? Arhaeus? Şi eu sunt etern. Suntem amândoi eterni". Dar tot forţat mi se pare pro­ce­deul. Principala hi­bă a ro­ma­nului e lipsa de mă­sură, care-l face uneori plic­ti­cos şi prolix. Prea a vrut au­toa­rea să folosească toată do­cumentaţia adunată, de la re­laţia cu Veronica la chestiunea evreiască, de la natura bolii alienante la receptarea de după 1989 (dosarul din "Dile­ma" şi comentarii de pe blo­guri), de la un Doppelgänger, un dublu pozitivist (asemă­nător în spirit cu Caragiale) cu care poetul idealist se contra­zi­ce filosofic, la modul cum se "recuperau" clasicii în pro­let­cultism... Dacă s-ar fi în­du­rat să renunţe la unele de­talii, Vieţile paralele ar fi avut de câştigat.