Acum zece ani eram o femeie înfloritoare. La cei 32 de ani pe care îi împlinisem atunci, nu era zi să nu uimesc pe cineva, fie el simplu coleg de muncă, prieten oarecare sau om străin de pe stradă. Cu o privire, cu un cuvânt spus la timpul potrivit, cu un sfat, cu o atingere măruntă, reuşeam, de fiecare dată, să împart din entuziasmul meu şi celor din jur. Şi aveam nenumărate motive să o fac: o carieră strălucită aflată la început de drum, o situaţie financiară bună, studii în străinătate, un cerc de prieteni care mă considerau, toţi, până la ultimul, liderul lor, o familie ce-mi oferea cu fiecare ocazie sentimentul de împlinire sufletească. O viaţă socială activă, timp pentru micile mele plăceri, nişte duminici petrecute în aşternut, o limonadă, o petrecere aniversară... toate îmi confirmau zi de zi că sunt un om fericit.
Ştiam, în sinea mea, că atrag oamenii, prin felul meu entuziast de a fi. Mi se întâmplase în nenumărate rânduri şi începusem să mă obişnuiesc cu imaginea de om aflat mereu în centrul atenţiei. De îndată ce apăream undeva, la vreun eveniment oarecare, trăiam aceeaşi senzaţie a timpului oprit în loc. Bărbaţii, toţi, cu paharele în mână, mă urmăreau cu privirea, rămânând cu jumătăţile de cuvânt nerostite, femeile aflate la braţul lor şuşoteau şi se simţeau brusc ameninţate, parcă şi muzica se auzea mai încet, la intrarea mea în vreo încăpere. Eram conştientă de puterea pe care o aveam şi începusem chiar pe alocuri să o cultiv, "antrenându-mă" de fiecare dată mai mult. O rochie mai roşie, un decolteu mai generos, o privire şi mai provocatoare, o şuviţă căzută intenţionat pe umăr.
La o astfel de petrecere l-am cunoscut pe Ianis. Un bărbat înalt, brunet, uşor trecut de 40 de ani, elegant din cale-afară, cu un zâmbet care îi forma două gropiţe în obrajii uşor neraşi. O combinaţie uluitoare, între un om fascinant, rafinat şi extrem de seducător. Când ne-am întâlnit privirile pentru prima dată, în acea seară, a fost ca o explozie. De abia ajunsesem la petrecere şi înaintam în încăpere, făcându-mi loc printre toţi oamenii aflaţi la eveniment, cu privirea numai la el. La fiecare pas pe care îl făceam înspre el, făcea şi el unul înspre mine, la fiecare privire de-a mea aruncată suav, răspundea şi el cu un zâmbet, la fiecare muşcătură de buză pe care i-o trimiteam, mai făcea şi el un gest care să mă pună pe jar. Ne apropiam unul de celălalt ca un magnet şi simţeam cum prin fiecare mişcare pe care o făcea, în drumul lui spre mine, parcă îmi desfăcea uşor, din priviri, o bretea a rochiei, îmi arunca eşarfa, apoi un cercel, apoi colierul de perle pe care îl purtam la gât...
Ne-am întâlnit la mijloc, pe ringul de dans şi, fără prea multe cuvinte, ne-am apropiat unul de celălalt şi am început să dansăm. M-a cuprins toată în braţele lui şi i-am simţit atunci, pentru prima dată, mirosul - un parfum scump, bărbătesc, amestecat cu un miros puternic de ţigară.
Am rămas pe ring întreaga noapte, fără a mai băga de seamă lucrurile care se petreceau în jurul nostru, absorbiţi complet unul de celălalt. Am vorbit vrute şi nevrute, am râs, am glumit, cu sentimentul că parcă ne-am fi cunoscut de o viaţă, iar la final, în drum spre camera lui de hotel, mi-a spus că ar vrea să ne căsătorim... cândva. "Curând...". Simplu, scurt, bulversant, aşa cum îi era întreaga fire. Am început să râdem amândoi, uşor ameţiţi de la băutură, plimbându-ne pe străzile destul de pustii la acea oră din centrul Capitalei. În camera lui de hotel, am stat îmbrăţişaţi până dimineaţă, ne-am povestit vieţile şi toate picanteriile pe care le trăiserăm amândoi până atunci. El, un grec cu afaceri în România, obişnuit cu drumurile, eu - o viitoare femeie de afaceri. El era căsătorit în Grecia, cu doi copii, cu un divorţ care îi bătea la uşă de ceva timp, din cauza neînţelegerilor din cuplu. Eu - în aşteptarea unei iubiri ca în filme. Eram obişnuită cu astfel de nopţi, cu asemenea aventuri de-o zi, de-o săptămână, cu oameni pe care îi vedeam o dată, ca mai apoi să îi las să mă aştepte fără să mă uit înapoi, astfel încât dimineaţa ne-a găsit pe amândoi reluându-ne cursul firesc al vieţii.
În plus, gândul că era un om căsătorit, cu familie şi responsabilităţi, nu-l putea face pe Ianis decât să fie una din cuceririle mele, însă insistenţa lui din lunile ce au urmat m-a făcut să-i accept toate avansurile, cu promisiunea că în maximum câteva luni, după pronunţarea divorţului în Grecia, se va muta definitiv în România.
Au trecut orele, zilele, lunile, iar relaţia noastră era din ce în ce mai strânsă. Sentimentul că el era omul pe care l-am aşteptat o viaţă, omul lângă care voiam să îmbătrânesc, era din ce în ce mai intens, pe zi ce trecea. Când ajungea în România, ne comportam ca doi îndrăgostiţi, răsfăţându-mă cu cele mai scumpe cadouri şi cele mai fierbinţi nopţi de dragoste, când pleca în Grecia, ne trimiteam zeci de mesaje scrise pe telefon sau vorbeam pe Internet nopţi la rând. Era totul atât de natural, atât de firesc între noi doi, încât ne-am transformat brusc din "simpla aventură de-o noapte" în cuplul iubit de toată lumea. Toţi cei din jur, de la apropiaţi până la colegii de muncă, ne considerau un model, neştiind toate detaliile căsătoriei lui.
După vreo trei ani, de sărbători, a rămas în Grecia mai mult decât era prevăzut iniţial. "Câteva complicaţii la firmă, situaţii de final de an, în plus, actele de divorţ, care sunt o prioritate", mi-a spus. Era deja al treilea an în care ne petreceam sărbătorile departe unul de celălalt, dar consideram problema actelor mai importantă, astfel încât n-am făcut mare caz de situaţie. Gândul că la întoarcere va fi un om liber, că ne vom putea construi o viaţă, o familie, aşa cum ne plănuiserăm în repetate rânduri, mă făcea să prind aripi şi să nu fac altceva decât să îl aştept. La întoarcere, mi-a spus că avocaţii lui se ocupă de problemă, însă e posibil să mai dureze ceva, din cauza partajului. Înţelegătoare din fire, mi se părea normală situaţia, cu atât mai mult cu cât erau la mijloc doi copii şi un statut financiar suficient, încât să le ofere şi lor un trai decent.
Timpul trecea, iar planurile noastre rămâneau toate în stadiul de proiect. Liste cu locaţii pentru nunta noastră mult visată, foi întregi cu zeci de nume pentru viitorii noştri copii, titluri de cărţi pe care să le citim împreună la bătrâneţe îmi ţineau de urât în aşteptarea lui. Periodic, de cum începeam să pun mai multe întrebări decât era necesar, să vreau mai mult, să cer mai mult, mă ruga să vizitez un nou ansamblu rezidenţial de care auzise, pentru momentul în care se va stabili definitiv în România şi ne vom cumpăra o casă. Îmi ocupa timpul şi-mi dădea din nou speranţele şi confirmările de care aveam nevoie să mai aştept. Alte liste, alte vizionări de apartamente, alte oferte de preţ, alte negocieri, care se opreau brusc, în momentul în care eram întrebată: "Când doriţi să vă mutaţi?". "Cât de curând", răspundeam, "Curând...".
În al cincilea an de relaţie, după două luni în care nu ne văzuserăm, la întoarcerea lui, am rămas însărcinată. A primit vestea ca pe o binecuvântare, cu lacrimi în ochi, a fost momentul în care am ştiut, poate mai mult decât oricând, că, într-adevăr, totul va fi bine, că aşteptarea nu a fost în zadar, că listele adunate în atâţia ani încep să prindă viaţă. După o sarcină destul de complicată, şi din cauza vârstei pe care o aveam, a venit pe lume Andrei, un băieţel minunat, cu ochii şi gropiţele tatălui lui. După ce s-a născut, Ianis a plecat mai hotărât decât niciodată în Grecia, să urgenteze actele de divorţ. Acum era momentul, îmi spunea, să ne căsătorim, voia ca Andrei să-i ducă mai departe numele de familie, acum se va muta cu noi în România. În plus, acum aveam nevoie de o casă mai mare, de o maşină mai mare...
S-a întors după şase luni, însă de această dată aşteptarea nu mi s-a mai părut atât de apăsătoare, fiindcă era în doi. Şi fiindcă, mă gândeam, după atâţia ani de aşteptare, ce mai contau câteva luni, când eram atât de aproape? Îmi ocupam timpul cu creşterea micuţului Andrei, cu alte şi alte planuri şi cu gândul că, în sfârşit, acum va veni cu adevărat. La întoarcerea lui în România, am auzit aceleaşi vorbe. Din cauza crizei, una din firmele lui din Grecia dăduse faliment, motiv pentru care partajul nu se putea finaliza, însă îmi promitea solemn că până la final de an totul se va sfârşi. Că vom fi doar noi trei, aşa cum ne-am dorit dintotdeauna. După doar două săptămâni, s-a întors în Grecia, unde a stat alte două luni. De fiecare dată, la toate insistenţele mele, la toate certurile pe care le purtam la telefon, erau alte şi alte motive... Situaţia financiară din Grecia, băiatul cel mare care urma să îşi dea examenul de intrare la liceu, soţia care era deprimată, părinţii lui care aveau probleme de sănătate, încurcături în dosarele avocaţilor, alte şi alte probleme la firmă... Curând...
Anul acesta, de ziua lui Andrei, nu a putut pleca din Grecia din cauza unei greve în aeroportul din Atena. Aş fi vrut să-i spun atunci că dacă eram în locul lui, aş fi venit pe jos până în România. De fapt, aş fi vrut să-i spun atunci că un divorţ nu are cum să dureze zece ani, indiferent de ţara în care se depun actele, că o relaţie presupune asumare şi responsabilităţi. Aş fi vrut să îi spun că e un laş... Nu i-am spus nimic din toate astea, ci i-am trimis doar un mesaj, în care îl anunţam de decizia mea de a pune capăt relaţiei noastre.
La final, m-a acuzat că nu am mai avut răbdare şi că din cauza mea, din cauza grabei mele şi a deciziilor luate la nervi, din cauza faptului că nu l-am aşteptat, acum nu vom putea fi niciodată împreună, aşa cum ne doream.
CRISTINA SCHORR - Bucureşti,
e-mail: cristinaschorr@ymail.com
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
05.02.2013, 13:45Marga Asuras
Nici o persoana care se respecta pe sine nu ar trebui sa accepte sa fie "a doua roata la caruta" cu atat mai mult daca dispune de atatea atuuri: educata, vesela,placuta,sociabila,intr-un cuvant o persoana care are tot ce isi poate dori de la viata si Dumnezeu pentru a trai frumos,curat si mai ales DEMN.
De aceea nu pot intelege de ce unii oameni isi complica singuri existenta alegand ceva de felul exemplului de mai sus pentru ca mai apoi sa-si planga de mila.
Daca ai ales acest mod de a trai trebuie sa stii ca mai devreme sau mai tarziu SIGUR vei avea de suferit!
As putea avea compasiune pentru o adolescenta,poate,care in inconstienta varstei ar pica intr-o astfel de capcana din care sigur va sfarsi iesind sifonata sufleteste dar pentru cineva care este MATURA deja,sincer,nu pot avea intelegere!Cum sa-ti complici singura existenta si sa cauti cu atata ravna suferinta,asta nu inteleg!Poate din masochism,asta ar putea fi o explicatie,ca altfel nu vad ce ar putea fi.