Între înfăptuirile pentru care literatura română contemporană datorează recunoștință editurii Polirom se numără și seria de Opere ale unor scriitori cu valoare dovedită dincolo de conjuncturi. Coordonatorul colecției, Daniel Cristea-Enache, și redactorii, alcătuiesc aceste ediții în colaborare cu autorii în viață, iar forma materială a volumelor, elegantă și durabilă, le va transforma în referințe de bază pentru generațiile viitoare de cititori și exegeți. (Cărți la care țin mult, tipărite pe vremea comunismului pe hârtie de ziar, prost legate și cu coperți de carton poros, au ajuns după 30-40 de ani îngălbenite, friabile, dezlipite din cotor, de necitit.) Dintre autorii colecției, cu ediții încheiate sau aflate în curs până acum, vă dau câteva nume, ca să evaluați standardul: Gellu Naum, Radu Cosașu, Gabriela Adameșteanu, Ștefan Agopian, George Bălăiță. Și Emil Brumaru, căci la el vreau să ajung. După două tonuri cu opera poetică, volumul III conține scrisorile trimise de el, între 1967 și 1980, unor confrați iubiți pentru scrierile lor: Lucian Raicu, Leonid Dimov, Șerban Foarță, Radu Petrescu, Alex Ștefănescu, Ilie Constantin, Florin Mugur. Poet prin predestinare și cititor drogat cu literatură încă din adolescență, tânărul Emil Brumaru face sub presiunea părinților Medicina și e repartizat într-un sat moldav, Dolhasca (intrat prin el în geografia literară românească). Izolat acolo, continuă să scrie și să trimită publicațiilor literare poeme (în 1966 debutează în "Luceafărul", apoi i se publică grupaje și în alte reviste), să urmărească viața literară și noile apariții editoriale. Cunoștința cu Leonid Dimov îl apropie de "grupul oniric" din jurul acestuia și al lui Țepeneag, grup ce descinde uneori în sihăstria lui rurală pentru memorabile agape. Scrisorile în versuri și proză ale poetului-doctor de 28 de ani către poetul-poet mai vârstnic cu 13 ani Dimov trec de la deferență la prietenie cald-năstrușnică (specialitatea casei), asezonată cu impresii de lectură, aprecieri critice și o bucurie împărtășită pentru reușitele literare ale destinatarului. De fapt, în toate scrisorile din volum există acest altruism rar în lumea literară, această jubilație empatică pentru felul cum sunt receptate cărțile noi ale prietenilor sau chiar ale unor scriitori pe care nu-i cunoaște încă personal (să nu uităm că erau vremuri când, după exasperante amânări în edituri și negocieri cu cenzura, apariția unui volum fără concesii ideologice era cu adevărat o biruință). Pentru Brumaru, poezia, lectura, senzualitatea sunt mijloace de supraviețuire într-o realitate ostilă, arme împotriva anxietății, impuls vital. Dacă în spațiul poetic luat în proprietate, orice îi cade sub simțuri, de la lucruri banal-domestice la efectul soarelui pe un zid, se încarcă muzical cu suflet și emite spre noi farmecul, cititorul Brumaru e și mai uimitor. Vulnerabil, fragil psihic și nemulțumit de împrejurările existenței lui, lectura e o la îndemână salvare și o preferă vieții reale. Neînțeles de ai săi, care nu concep că poți părăsi statutul social de medic fiindcă ai ales doar scrisul neprofitabil material, hărțuit de lipsuri, Brumaru își găsește fericirea (ei, da!) citind și recitind ce-i place. Pentru el, eroii literari dostoievskieni, de pildă, au fiziologie, viață, intră în mintea lor, le întâlnește trupurile. Imaginația, licențioasă dacă nu chiar libidinoasă uneori, își dă frâu liber în asociații și metafore inspirate, în interpretări de finețe și astfel epistolarul capătă carate literare. Lectura care i-a devenit adicție nu merge doar spre Marii Ruși, Proust, clasicii literaturii române, poeții și prozatorii contemporani, ci își cumpără și citește cu interes și cărți științifice despre pomi, cultura ardeiului sau Flagelul terorismului mondial! Însinguratul își umple și intensifică astfel viața, se abstrage din depresie, se desfată și se hrănește cu fraze și cuvinte (am observat că de mai multe ori, scriind despre cărți, exclamă delicios!). Corespondența lui Emil Brumaru, mai ales Cotidianul de gingășie adresat zilnic lui Florin Mugur, aduce tușe noi la portretul acestui mare "poet al lenei, purității și delicateței". Cine ar fi crezut că e amator de fotbal și chiar face comentarii sportive avizate? Sau că e un tată atât de devotat fetiței lui, poreclite Pufnei, pe care doar el o hrănește și o adoarme zilnic? Sunt mult mai multe de spus despre bogăția asta de epistolar, care se citește, vorba lui Brumaru, cu delicii.
Dorin-Liviu Bîtfoi, "Așa s-a născut omul nou. În România anilor '50", editura Compania (tel. 021/223.23.28), 704 p., 65 lei.
Vreau să vă atrag atenția asupra unei cărți excepționale, a cărei elaborare a implicat șapte ani de cercetare nu doar a arhivelor și enormei bibliografii (ce ocupă la sfârșitul volumului 36 de pagini), ci și filme artistice și documentare, jurnale cinematografice de actualități, programe radiofonice, site-uri și bloguri, istorie orală, colecții personale de fotografii - într-un cuvânt cam tot ce se poate găsi despre perioada românească 1947-1965. Cel care și-a propus și a dus la bun sfârșit această muncă teribilă la care nu știu cine ar mai fi avut răbdarea și forța să se încumete, Dorin-Liviu Bîtfoi, are specializări multiple (filosofie, psihanaliză, literatură, istorie recentă) și face parte din acea categorie rară de oameni serioși (dar cu umor), harnici și pasionați care-și îndeplinesc superlativ proiectele. Pe deasupra mai scrie și bine: limpede și expresiv. Așa s-a născut omul nou nu e o ficțiune, deși se citește ca un roman. E un studiu complex al transformărilor reale prin care a trecut România după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, în timpul ocupației sovietice, și apoi, după retragerea trupelor sovietice, până la moartea lui Gheorghiu-Dej. Dorin-Liviu Bîtfoi și-a structurat enormul material în două secțiuni: pe criterii tematice în "Cartea întâi. Încolonarea clasei muncitoare", privind anii 1947-50, și pe criterii cronologice în "Cartea a doua. Anii puterii populare" - 1951-65. Folosirea celor două criterii e deliberată. Temele primei cărți reprezintă direcțiile de acțiune ale conducerii comuniste a țării, tutelate îndeaproape de trimișii sovietici, în vederea rupturii cu trecutul, ocultării tradițiilor și crearea premiselor pentru dresarea "omului nou". Schimbarea legislației, transformarea economiei prin colectivizarea agriculturii și etatizarea industriei în vederea planificării, ideologia agresiv impusă și cultura controlată prin canonul realismului socialist, îndoctrinarea învățământului - au fost scopurile vizate pentru a obține controlul populației sărăcite, traumatizate, dar capabile încă să distingă adevărul de minciună și butaforia de realitate. Autorul cărții preia nu numai documentele programatice ale puterii nou instalate, ci și comentariile (șoptite), zicerile intrate în folclor din care transpare diferența dintre proiecte și realitate. "Experimentul" era strict controlat de consilierii sovietici în toate amănuntele, de la modul în care se realiza represiunea, la felul cum se făceau îndoctrinările și cum se repartizau, pe cartele, bunurile. Modelul sovietic furniza "metode" și "învățături" ce trebuiau aplicate pentru "forjarea omului nou" în țara noastră. Conducătorii comuniști români au și "inițiative" în acest sens - unele prostești, dezvăluind jalnicul nivel intelectual - dar nu se abat de la "metode", pe care le aplică și în răfuielile dintre ei. Deși cunosc starea reală a țării, guvernanții folosesc metoda sovietică a realității inventate, care permite raiul pe pământ. Cine nu crede ajunge în pușcărie, la Canal, în domiciliu obligatoriu. După impunerea acestor reforme structurale prin metodele evocate, "Cartea a doua" adună momentele succesive și tendințele istorice manifestate în anii '50: deportările celor eliberați din închisori și ale altor categorii de "suspecți", devierile de la "linia partidului" (adică a conducătorului acestuia), moartea lui Stalin, frământările și reacțiile la revoluția maghiară din 1956, definitivarea trăsăturilor stalinismului autohton, transformat în național-comunismul românesc etc. Dorin-Liviu Bîtfoi înregistrează cu mulțime de detalii concrete, cu anecdote și elemente de atmosferă, toate aceste mutații conjuncturale pe care cei ce au trăit "experimentul", fie și în copilărie, și le amintesc.
În analizele făcute României postdecembriste, mulți consideră că starea actuală se datorează deceniilor de comunism. Într-o Europă unită și democratică, România face într-adevăr o figură aparte, de țară contradictorie și imprevizibilă. Să fi marcat oare cei 42 de ani de comunism firea românilor, să fi reușit ei să producă un "om nou" cu alte valori tutelare decât cele ale europeanului vestic? La aceste întrebări preocupante răspunde cartea pe care vă rog să o citiți.
Florina Ilis, "Viețile paralele", Editura "Cartea Românească" (tel. 0232/21.74.40), 688 pag.
Florina Ilis, care are acum 44 de ani, și-a dat măsura talentului de romancieră în 2005, cu cel de al patrulea volum al ei, Cruciada copiilor. O reușită deplină prin inteligența creativă, teme, miză și construcție, superioară celor două romane publicate anterior și celui ce i-a urmat imediat, în 2006. După șase ani de muncă în tăcere, scriitoarea revine cu un proiect temerar, presupunând multă documentare, fișare, studiu stilistic, efort de imaginație și asamblare. Căci viețile paralele din titlu aparțin lui Mihai Eminescu, geniul național intrat în mentalul colectiv în chip de zeu și martir, adorat și de cei care nu-i știu decât poeziile de manual din clasele primare sau romanțele cântate la radio. Cartea de aproape 700 de pagini ce montează în ramă ficțională cam tot ce se știe despre existența lui nu e o biografie romanțată (cum s-au mai încercat fără succes), nici un documentar istorico-psihologic, nici o satiră a receptării dirijate de regimurile politice românești din secolul XX, care s-au folosit de opera și personalitatea lui Eminescu după cum le-a convenit. E un mixaj ambițios de toate acestea. Artificiul narativ, ideea-sos cu care își leagă mulțimea de documente, mărturii, scrisori, citate din opera eminesciană, interpretări contradictorii, fabulații, scene imaginate, este a unui enorm dosar de urmărire informativă, alcătuit de o atemporală și omniprezentă Securitate, care are capacitatea SF de a se teleporta în trecut și viitor. Șeful rețelei de informatori care îl supraveghează pe Poet cu "mijloace operative specifice" reușește să construiască, ajutat de agenții săi, "o legendă informativă ce rodea și prolifera pe măsură ce se ramifica, se extindea surprinzător, organizându-se într-o ordine de sine stătătoare, cu totul nouă și imprevizibilă. Împletindu-se firesc cu mersul real al evenimentelor, fiind imposibil să se mai deosebească adevărul de legendă, mitul Eminescu lua amploare, devenind o ficțiune mult prea reușită și măreață încât să mai poată fi atribuită unui singur om". Această "ficțiune măreață" o conlucrează și subminează romanciera, strecurându-se ea însăși în pielea diferitelor personaje din viața poetului și din posteritatea lui. Le preia cu virtuozitate nu doar felul de a se exprima, ci și mentalitatea, în viziuni plurale. Însușindu-și ideea eminesciană că "orice om e un problem", Florina Ilis e tentată de cameleonismul de a fi și Eminescu, și Veronica Micle, și Maiorescu, și Mite, și Henrietta și o mulțime de alte personaje reflectate unele în altele, astfel încât "problemul" se complică, fără soluții de rezolvare. Punându-le adesea în gură propriile lor spuse, recurgând la martori de epocă, ficționalizând scene memorabile, autoarea deconstruiește legenda, ciocnește adevăruri parțiale, perspective varii, motivații verosimile sau aberante ale faptelor documentate. Nu lipsesc scenele comice și ironia intertextuală - un alt curaj iconoclast de vreme ce tradiția nu admite decât tonul grav-exaltat în chestiunea geniului emblematic al neamului. Nucleul temporal al romanului îl constituie anii 1883-89, ai bolii mentale a poetului, cu flash-back-uri în perioadele anterioare de la Berlin, Viena, Iași și București, dar și cu salturi înainte, în anii de început ai comunismului. De atunci pornește un fost arhivar (care lucrase pentru Siguranță și apoi fusese recrutat de Securitate) înapoi în timp, cu sarcina de a-l urmări pe Eminescu în ospiciul de la Viena. Arhivarul suprem, devenit informatorul suprem, știe totul despre poetul suprem. Înțeleg ce vrea Florina Ilis cu această convenție narativă. Chiar îl pune pe Eminescu să-i spună informatorului că "lucrurile se repetă la infinit. În acest prezent etern. În planul eternității, întreruperile din natură sunt nesemnificative. (...) Ești cumva etern ca prezentul? Arhaeus? Și eu sunt etern. Suntem amândoi eterni". Dar tot forțat mi se pare procedeul. Principala hibă a romanului e lipsa de măsură, care-l face uneori plicticos și prolix. Prea a vrut autoarea să folosească toată documentația adunată, de la relația cu Veronica la chestiunea evreiască, de la natura bolii alienante la receptarea de după 1989 (dosarul din "Dilema" și comentarii de pe bloguri), de la un Doppelgänger, un dublu pozitivist (asemănător în spirit cu Caragiale) cu care poetul idealist se contrazice filosofic, la modul cum se "recuperau" clasicii în proletcultism... Dacă s-ar fi îndurat să renunțe la unele detalii, Viețile paralele ar fi avut de câștigat.