Dragă doamnă Ildiko Nemeş,
Am citit scrisoarea dumneavoastră publicată în ultimul număr al revistei "Formula AS" şi am să vă răspund, pentru că trebuie să vă mărturisesc că lectura ei m-a făcut să privesc şi să analizez cu o oarecare detaşare propria mea viaţă. Nu ştiu dacă numele cu care aţi semnat scrisoarea este cel real, eu vreau să vă spun de la început că am să folosesc un pseudonim, pentru că, spre deosebire de dumneavoastră, nu am siguranţa pe care aţi câştigat-o în relaţia cu cei din jur şi nu am încă puterea să fac publică povestea vieţii mele, fără să mă gândesc la urmările acestui gest, în propria mea familie şi în grupul de apropiaţi. Nu vreau să credeţi că ar fi vorba de inerţie sau de teamă de a agita lucrurile care s-au aşezat pe un făgaş al lor de mulţi ani. Vă spun deschis însă că resemnarea este aceea care mă face să acţionez în acest fel, dar şi să scriu această scrisoare, deşi pare paradoxal la o primă vedere. Şi tot resemnarea este aceea care a făcut ca, de mai bine de cincisprezece ani, să accept să trăiesc în rolul soţiei înşelate. Dumneavoastră aţi scris o scrisoare în care aţi spus ceea ce aţi crezut de cuviinţă din perspectiva amantei. Eu am să încerc să explic, să povestesc, să vă fac să înţelegeţi şi să cunoaşteţi şi partea cealaltă a medaliei.
Încă de la început vreau să vă rog să nu credeţi cumva că doresc să vă învinovăţesc de ceva sau că aş vrea să vă trag la răspundere pentru felul în care aţi considerat că e bine să trăiţi. Departe de mine asemenea atitudine. Faptul că v-am mărturisit că de atâţia ani eu mi-am asumat poziţia de femeie înşelată ar trebui să fie o garanţie că ceea ce vă spun este real. Vreau doar să vă pun în faţă şi o altă perspectivă asupra iubirii, a relaţiei dintre un bărbat şi o femeie, dintre un om şi nevasta lui. Cu alte cuvinte, n-aş vrea să vedeţi în aceste rânduri o culpabilizare publică şi nici măcar o ţintuire pedagogică, cu arătătorul ridicat ameninţător. Vreau ca lângă povestea dumneavoastră să pun povestea mea, cine ştie, poate că s-ar putea să ne fie de folos. Sau poate că scriu această scrisoare din nevoia de a-mi justifica într-un fel atitudinea şi comportamentul în relaţia cu bărbatul meu. Ori poate, pur şi simplu, ca să omor singurătatea unei după amieze de vacanţă, pe care ar fi trebuit s-o petrec cu el, dacă n-ar fi fost plecat la "cealaltă", de fapt, în versiunea lui, la "o şedinţă cu şefii de secţie". Poveştile noastre aşezate faţă în faţă ar putea fi un fel de oglindă a realităţii, dar, din păcate, eu cred acum, după atâţia ani de căsnicie trăită "la dublu", că din oricare parte ai privi, fie din perspectiva soţiei, fie din aceea a amantei, lucrurile par cel mai adesea deformate. Ca şi cum am sta în faţa acelor oglinzi care strâmbă în toate felurile posibile figurile ce trec prin faţa lor. Ar putea fi asta o imagine, o etichetă a lumii fără valori în care trăim.
Draga mea Ildiko, cred că ţi-ai dat seama până acum că am transferat asupra ta rolul amantei bărbatului meu şi nu vreau să te superi pentru acest lucru şi nici pentru faptul că încep să scriu, adresându-mă mai familiar, la persoana a doua singular. Am să folosesc prilejul acesta pentru a aşeza în făgaş natural relaţia mea cu amanta bărbatului meu, şi de aceea îţi mulţumesc, pentru că îmi dai această şansă. Odată şi odată, tot trebuia să apuc taurul de coarne şi să am curajul acestei dezvăluiri. Am citit şi recitit scrisoarea ta, căutând în ea explicaţii posibile la situaţia mea, încercând să descifrez, dincolo de cuvinte, ceea ce a făcut ca relaţia ta cu un bărbat însurat să ajungă în această etapă. Prin similitudine, am încercat să descopăr posibile cauze care l-au făcut pe bărbatul despre care vorbeşti să aleagă duplicitatea, în locul unei convieţuiri normale, cu nevasta lui. Să descopăr ce anume îi face pe bărbaţi să alerge mereu după variante şi variante ale Evei.
Ştiu că ţi-a fost greu să înduri spatele întors al cunoscuţilor, la fel cum mi-a fost mie să mă fac că nu văd rânjetele lor răutăcioase şi surâsul atoateştiutor. Bănuiesc că ai avut sărbători triste în singurătate, la fel cum eu a trebuit mereu de sărbători să mă descurc singură cu toate şi, pe deasupra, şi cu fiţele domnului ce părea mereu nemulţumit şi "cu capsa pusă". (Cu siguranţă, era enervat că e departe de amanta lui, în asemenea momente de sărbătoare.) Cu toate acestea, aş vrea să vezi că vrând, nevrând, situaţia noastră se aseamănă extrem de mult. Suntem la fel de nefericite, şi eu ca nevastă înşelată, şi tu, ca amantă, femeie cu program redus, cum mai zic eu în momentele mele de amărăciune. Şi în solidaritatea aceasta, care pare că ne învăluie din când în când, nu pot să nu mă gândesc că, de fapt, cel nenorocit şi slab şi neîmplinit este el, bărbatul pentru care suferim atâta, şi nu noi, care ne-am răsucit viaţa ca pe-o cârpă stoarsă, ca să inventăm noi şi noi chipuri ale convieţuirii casnice în pace.
Dragă Ildiko, am cunoscut iubirea tinereţii şi mă bucur pentru aceasta. Nimeni nu-mi poate lua câştigul clipelor de atunci. Nici o sută de amante cu care ar trăi bărbatul meu. Tot ceea ce a urmat poate fi explicat până la urmă, într-un fel sau altul. Numai miracolul acela al iubirii nu poate fi descifrat. Vine din altă lume şi e mai bine aşa, căci noi, cei de rând, nu ştim decât să-l pângărim. Ţin minte momentele dimineţii, trezirea în lumina care se aşeza tihnită peste lucruri şi intra fără oprelişti pe fereastra uriaşă, făcând ca în jurul nostru să se nască un alt timp decât cel de afară, măsurat nu în clipe şi nu în secunde, ci în puterea minţii de a înţelege unica, inexplicabila minune ce se petrecea între noi. Am simţit însă instinctiv cumva, încă de atunci, că nimic din ceea ce trăiam în acele clipe nu avea să dureze şi că atâta timp cât Dumnezeu mi-a dat mie această şansă de a întâlni bucuria iubirii, chiar şi pentru scurt timp, nimeni nu-mi poate lua strălucirea ei. Altfel, nu suntem decât nişte balonaşe colorate, precum cele făcute din apă cu săpun, pierzându-se în zborul lor efemer. Se întâmplă ca unele să se atingă şi să se spargă şi în urma lor nu rămâne decât o picătură de apă pe asfalt. Dar se întâmplă ca uneori să se unească, dând naştere unui balon şi mai mare, şi mai colorat, şi mai neaşteptat în zborul lui. Dar cât poate să trăiască el? Până unde poate să zboare, fără să fie distrus de vânt, de-un spin ori doar de-o frunză întâlnită în cale?
Dragă Ildiko, am învăţat de-a lungul acestor ani stingheri din viaţa mea că n-am nici o putere asupra acestui bărbat, care nu se mai simte ca făcând parte din mine. Pot să fiu cea mai bună confidentă a lui, pot să-l ascult ca nimeni altul, pot să-i intuiesc toate neliniştile şi nedumeririle, pot să-l iert pentru orice stângăcie, să-i calc cele mai grozave cămăşi, să-l spăl şi să-l ajut, dar nu-l pot acuza că doreşte mereu şi mereu să caute clipa aceea divină, în care a simţit şi a înţeles că poate fi mai presus de zei, căci asta este iubirea. Cum poţi să acuzi pe cineva că regretă paradisul şi că ar face orice ca să ajungă înapoi? Pentru paradis însă e nevoie de curăţenie, iar păcatele mânjesc şi pe unul, şi pe altul, oricâte scuze s-ar inventa. Sigur că poţi trăi de la o vreme şi cu surogate de iubire, care să mulţumească trupeşte cine ştie ce refulări întortocheate. Dar cât poate ţine asta? Cât de slab poate fi bărbatul care nu este capabil să caute în femeia lui raiul? Cât de egoist poate fi bărbatul care din comoditate alege o altă femeie? Oare suma calităţilor acestor două femei, sau mai multe, este suficientă pentru a acoperi lipsa lui de profunzime?
Şi din această mărturisire, grea, plătită cu ani de suferinţe, vine seninătatea mea de azi. Nu fericirea, ci seninul curat în care sunt decisă să trăiesc până la bătrâneţe.
LIVIA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
