Dragă doamnă Ildiko Nemeș,
Am citit scrisoarea dumneavoastră publicată în ultimul număr al revistei "Formula AS" și am să vă răspund, pentru că trebuie să vă mărturisesc că lectura ei m-a făcut să privesc și să analizez cu o oarecare detașare propria mea viață. Nu știu dacă numele cu care ați semnat scrisoarea este cel real, eu vreau să vă spun de la început că am să folosesc un pseudonim, pentru că, spre deosebire de dumneavoastră, nu am siguranța pe care ați câștigat-o în relația cu cei din jur și nu am încă puterea să fac publică povestea vieții mele, fără să mă gândesc la urmările acestui gest, în propria mea familie și în grupul de apropiați. Nu vreau să credeți că ar fi vorba de inerție sau de teamă de a agita lucrurile care s-au așezat pe un făgaș al lor de mulți ani. Vă spun deschis însă că resemnarea este aceea care mă face să acționez în acest fel, dar și să scriu această scrisoare, deși pare paradoxal la o primă vedere. Și tot resemnarea este aceea care a făcut ca, de mai bine de cincisprezece ani, să accept să trăiesc în rolul soției înșelate. Dumneavoastră ați scris o scrisoare în care ați spus ceea ce ați crezut de cuviință din perspectiva amantei. Eu am să încerc să explic, să povestesc, să vă fac să înțelegeți și să cunoașteți și partea cealaltă a medaliei.
Încă de la început vreau să vă rog să nu credeți cumva că doresc să vă învinovățesc de ceva sau că aș vrea să vă trag la răspundere pentru felul în care ați considerat că e bine să trăiți. Departe de mine asemenea atitudine. Faptul că v-am mărturisit că de atâția ani eu mi-am asumat poziția de femeie înșelată ar trebui să fie o garanție că ceea ce vă spun este real. Vreau doar să vă pun în față și o altă perspectivă asupra iubirii, a relației dintre un bărbat și o femeie, dintre un om și nevasta lui. Cu alte cuvinte, n-aș vrea să vedeți în aceste rânduri o culpabilizare publică și nici măcar o țintuire pedagogică, cu arătătorul ridicat amenințător. Vreau ca lângă povestea dumneavoastră să pun povestea mea, cine știe, poate că s-ar putea să ne fie de folos. Sau poate că scriu această scrisoare din nevoia de a-mi justifica într-un fel atitudinea și comportamentul în relația cu bărbatul meu. Ori poate, pur și simplu, ca să omor singurătatea unei după amieze de vacanță, pe care ar fi trebuit s-o petrec cu el, dacă n-ar fi fost plecat la "cealaltă", de fapt, în versiunea lui, la "o ședință cu șefii de secție". Poveștile noastre așezate față în față ar putea fi un fel de oglindă a realității, dar, din păcate, eu cred acum, după atâția ani de căsnicie trăită "la dublu", că din oricare parte ai privi, fie din perspectiva soției, fie din aceea a amantei, lucrurile par cel mai adesea deformate. Ca și cum am sta în fața acelor oglinzi care strâmbă în toate felurile posibile figurile ce trec prin fața lor. Ar putea fi asta o imagine, o etichetă a lumii fără valori în care trăim.
Draga mea Ildiko, cred că ți-ai dat seama până acum că am transferat asupra ta rolul amantei bărbatului meu și nu vreau să te superi pentru acest lucru și nici pentru faptul că încep să scriu, adresându-mă mai familiar, la persoana a doua singular. Am să folosesc prilejul acesta pentru a așeza în făgaș natural relația mea cu amanta bărbatului meu, și de aceea îți mulțumesc, pentru că îmi dai această șansă. Odată și odată, tot trebuia să apuc taurul de coarne și să am curajul acestei dezvăluiri. Am citit și recitit scrisoarea ta, căutând în ea explicații posibile la situația mea, încercând să descifrez, dincolo de cuvinte, ceea ce a făcut ca relația ta cu un bărbat însurat să ajungă în această etapă. Prin similitudine, am încercat să descopăr posibile cauze care l-au făcut pe bărbatul despre care vorbești să aleagă duplicitatea, în locul unei conviețuiri normale, cu nevasta lui. Să descopăr ce anume îi face pe bărbați să alerge mereu după variante și variante ale Evei.
Draga mea, după ce ți-am citit prima oară scrisoarea, mi-am zis că ești o femeie extrem de egoistă, care n-a urmărit decât să-și vadă "sacii în căruță". Altfel n-ai fi putut spune de câteva ori în scrisoarea ta "Am decis să fiu, în sfârșit, fericită pe deplin." Sau "Sunt fericită. Fără mustrări de conștiință." "Astăzi, mă simt complet liberă. Jocul de-a v-ați ascunselea a rămas definitiv în trecut..." Deci ai decis, ai hotărât, așa ai considerat tu singură că este drept, că este onest, că este normal, să ignori total situația și starea celorlalți implicați în această ecuație de gradul doi, cu atâtea necunoscute. Ai decis fără să te gândești și la ceilalți, ai hotărât că trebuie să fii fericită și ai făcut tot posibilul ca să-ți împlinești visul.
Știu că ți-a fost greu să înduri spatele întors al cunoscuților, la fel cum mi-a fost mie să mă fac că nu văd rânjetele lor răutăcioase și surâsul atoateștiutor. Bănuiesc că ai avut sărbători triste în singurătate, la fel cum eu a trebuit mereu de sărbători să mă descurc singură cu toate și, pe deasupra, și cu fițele domnului ce părea mereu nemulțumit și "cu capsa pusă". (Cu siguranță, era enervat că e departe de amanta lui, în asemenea momente de sărbătoare.) Cu toate acestea, aș vrea să vezi că vrând, nevrând, situația noastră se aseamănă extrem de mult. Suntem la fel de nefericite, și eu ca nevastă înșelată, și tu, ca amantă, femeie cu program redus, cum mai zic eu în momentele mele de amărăciune. Și în solidaritatea aceasta, care pare că ne învăluie din când în când, nu pot să nu mă gândesc că, de fapt, cel nenorocit și slab și neîmplinit este el, bărbatul pentru care suferim atâta, și nu noi, care ne-am răsucit viața ca pe-o cârpă stoarsă, ca să inventăm noi și noi chipuri ale conviețuirii casnice în pace.
Așa am crezut la început despre tine, că ești egoistă, dar apoi am simțit că ești și slabă, temătoare cumva, căci te folosești de boala soției, pentru a te scuza. Sau pentru a-l scuza pe el de trădare. De unde știi tu însă că această boală n-a apărut în urma tensiunilor din relația lor? De unde știi tu că el nu este responsabil oarecum de îmbolnăvirea eia? Să-ți mai spun ceva ce ar trebui să știi, căci mărturisești că ești mama unei fetițe. Maternitatea lasă urme definitive în trupul unei femei. Uneori acestea sunt copleșitoare, și fericirea de a fi mamă nu reușește să le vindece sau să le facă mai puțin dureroase pentru femeia care trăiește cu ele ani de zile, împăcându-se sau nu cu noua situație. E nevoie de multă dragoste și afecțiune din partea unui bărbat, ca să poți depăși această experiență și tot ce urmează după ea. Dar dacă bărbatul fericit, mulțumit și aureolat de faptul că a devenit tată uită de asta, ignoră cu sau fără bună știință și, sub pretextul protejării soției, își găsește tovărășie în altă parte, mai sunt oare șanse ca femeia să-și recapete naturalul și normalul? Zâmbetul senin și bunăstarea interioară, mulțumirea și încrederea în puterea ei de-a mai schimba ceva?
Dragă Ildiko, am cunoscut iubirea tinereții și mă bucur pentru aceasta. Nimeni nu-mi poate lua câștigul clipelor de atunci. Nici o sută de amante cu care ar trăi bărbatul meu. Tot ceea ce a urmat poate fi explicat până la urmă, într-un fel sau altul. Numai miracolul acela al iubirii nu poate fi descifrat. Vine din altă lume și e mai bine așa, căci noi, cei de rând, nu știm decât să-l pângărim. Țin minte momentele dimineții, trezirea în lumina care se așeza tihnită peste lucruri și intra fără opreliști pe fereastra uriașă, făcând ca în jurul nostru să se nască un alt timp decât cel de afară, măsurat nu în clipe și nu în secunde, ci în puterea minții de a înțelege unica, inexplicabila minune ce se petrecea între noi. Am simțit însă instinctiv cumva, încă de atunci, că nimic din ceea ce trăiam în acele clipe nu avea să dureze și că atâta timp cât Dumnezeu mi-a dat mie această șansă de a întâlni bucuria iubirii, chiar și pentru scurt timp, nimeni nu-mi poate lua strălucirea ei. Altfel, nu suntem decât niște balonașe colorate, precum cele făcute din apă cu săpun, pierzându-se în zborul lor efemer. Se întâmplă ca unele să se atingă și să se spargă și în urma lor nu rămâne decât o picătură de apă pe asfalt. Dar se întâmplă ca uneori să se unească, dând naștere unui balon și mai mare, și mai colorat, și mai neașteptat în zborul lui. Dar cât poate să trăiască el? Până unde poate să zboare, fără să fie distrus de vânt, de-un spin ori doar de-o frunză întâlnită în cale?
Dragă Ildiko, am învățat de-a lungul acestor ani stingheri din viața mea că n-am nici o putere asupra acestui bărbat, care nu se mai simte ca făcând parte din mine. Pot să fiu cea mai bună confidentă a lui, pot să-l ascult ca nimeni altul, pot să-i intuiesc toate neliniștile și nedumeririle, pot să-l iert pentru orice stângăcie, să-i calc cele mai grozave cămăși, să-l spăl și să-l ajut, dar nu-l pot acuza că dorește mereu și mereu să caute clipa aceea divină, în care a simțit și a înțeles că poate fi mai presus de zei, căci asta este iubirea. Cum poți să acuzi pe cineva că regretă paradisul și că ar face orice ca să ajungă înapoi? Pentru paradis însă e nevoie de curățenie, iar păcatele mânjesc și pe unul, și pe altul, oricâte scuze s-ar inventa. Sigur că poți trăi de la o vreme și cu surogate de iubire, care să mulțumească trupește cine știe ce refulări întortocheate. Dar cât poate ține asta? Cât de slab poate fi bărbatul care nu este capabil să caute în femeia lui raiul? Cât de egoist poate fi bărbatul care din comoditate alege o altă femeie? Oare suma calităților acestor două femei, sau mai multe, este suficientă pentru a acoperi lipsa lui de profunzime?
Draga mea Ildiko, acuma, la sfârșit, vreau să-ți spun că eu sunt convinsă că un bărbat puternic n-ar accepta să-și înșele nevasta, pentru că, din principiu, n-ar accepta minciuna și falsul. O fac doar cei slabi, nesiguri pe ei, comozi și obișnuiți să ia totul de-a gata, cei care pun mai presus de orice binele propriu. Iar pentru acești oameni nu poți să mai nutrești iubire, ci doar compasiune. Îmi pare rău și pentru mine, și pentru tine, că n-am avut șansa de-a cunoaște și a trăi cu un bărbat adevărat.
Și din această mărturisire, grea, plătită cu ani de suferințe, vine seninătatea mea de azi. Nu fericirea, ci seninul curat în care sunt decisă să trăiesc până la bătrânețe.
LIVIA