Acum zece ani eram o femeie înfloritoare. La cei 32 de ani pe care îi împlinisem atunci, nu era zi să nu uimesc pe cineva, fie el simplu coleg de muncă, prieten oarecare sau om străin de pe stradă. Cu o privire, cu un cuvânt spus la timpul potrivit, cu un sfat, cu o atingere măruntă, reușeam, de fiecare dată, să împart din entuziasmul meu și celor din jur. Și aveam nenumărate motive să o fac: o carieră strălucită aflată la început de drum, o situație financiară bună, studii în străinătate, un cerc de prieteni care mă considerau, toți, până la ultimul, liderul lor, o familie ce-mi oferea cu fiecare ocazie sentimentul de împlinire sufletească. O viață socială activă, timp pentru micile mele plăceri, niște duminici petrecute în așternut, o limonadă, o petrecere aniversară... toate îmi confirmau zi de zi că sunt un om fericit.
Știam, în sinea mea, că atrag oamenii, prin felul meu entuziast de a fi. Mi se întâmplase în nenumărate rânduri și începusem să mă obișnuiesc cu imaginea de om aflat mereu în centrul atenției. De îndată ce apăream undeva, la vreun eveniment oarecare, trăiam aceeași senzație a timpului oprit în loc. Bărbații, toți, cu paharele în mână, mă urmăreau cu privirea, rămânând cu jumătățile de cuvânt nerostite, femeile aflate la brațul lor șușoteau și se simțeau brusc amenințate, parcă și muzica se auzea mai încet, la intrarea mea în vreo încăpere. Eram conștientă de puterea pe care o aveam și începusem chiar pe alocuri să o cultiv, "antrenându-mă" de fiecare dată mai mult. O rochie mai roșie, un decolteu mai generos, o privire și mai provocatoare, o șuviță căzută intenționat pe umăr.
La o astfel de petrecere l-am cunoscut pe Ianis. Un bărbat înalt, brunet, ușor trecut de 40 de ani, elegant din cale-afară, cu un zâmbet care îi forma două gropițe în obrajii ușor nerași. O combinație uluitoare, între un om fascinant, rafinat și extrem de seducător. Când ne-am întâlnit privirile pentru prima dată, în acea seară, a fost ca o explozie. De abia ajunsesem la petrecere și înaintam în încăpere, făcându-mi loc printre toți oamenii aflați la eveniment, cu privirea numai la el. La fiecare pas pe care îl făceam înspre el, făcea și el unul înspre mine, la fiecare privire de-a mea aruncată suav, răspundea și el cu un zâmbet, la fiecare mușcătură de buză pe care i-o trimiteam, mai făcea și el un gest care să mă pună pe jar. Ne apropiam unul de celălalt ca un magnet și simțeam cum prin fiecare mișcare pe care o făcea, în drumul lui spre mine, parcă îmi desfăcea ușor, din priviri, o bretea a rochiei, îmi arunca eșarfa, apoi un cercel, apoi colierul de perle pe care îl purtam la gât...
Ne-am întâlnit la mijloc, pe ringul de dans și, fără prea multe cuvinte, ne-am apropiat unul de celălalt și am început să dansăm. M-a cuprins toată în brațele lui și i-am simțit atunci, pentru prima dată, mirosul - un parfum scump, bărbătesc, amestecat cu un miros puternic de țigară.
Am rămas pe ring întreaga noapte, fără a mai băga de seamă lucrurile care se petreceau în jurul nostru, absorbiți complet unul de celălalt. Am vorbit vrute și nevrute, am râs, am glumit, cu sentimentul că parcă ne-am fi cunoscut de o viață, iar la final, în drum spre camera lui de hotel, mi-a spus că ar vrea să ne căsătorim... cândva. "Curând...". Simplu, scurt, bulversant, așa cum îi era întreaga fire. Am început să râdem amândoi, ușor amețiți de la băutură, plimbându-ne pe străzile destul de pustii la acea oră din centrul Capitalei. În camera lui de hotel, am stat îmbrățișați până dimineață, ne-am povestit viețile și toate picanteriile pe care le trăiserăm amândoi până atunci. El, un grec cu afaceri în România, obișnuit cu drumurile, eu - o viitoare femeie de afaceri. El era căsătorit în Grecia, cu doi copii, cu un divorț care îi bătea la ușă de ceva timp, din cauza neînțelegerilor din cuplu. Eu - în așteptarea unei iubiri ca în filme. Eram obișnuită cu astfel de nopți, cu asemenea aventuri de-o zi, de-o săptămână, cu oameni pe care îi vedeam o dată, ca mai apoi să îi las să mă aștepte fără să mă uit înapoi, astfel încât dimineața ne-a găsit pe amândoi reluându-ne cursul firesc al vieții.
În plus, gândul că era un om căsătorit, cu familie și responsabilități, nu-l putea face pe Ianis decât să fie una din cuceririle mele, însă insistența lui din lunile ce au urmat m-a făcut să-i accept toate avansurile, cu promisiunea că în maximum câteva luni, după pronunțarea divorțului în Grecia, se va muta definitiv în România.
Au trecut orele, zilele, lunile, iar relația noastră era din ce în ce mai strânsă. Sentimentul că el era omul pe care l-am așteptat o viață, omul lângă care voiam să îmbătrânesc, era din ce în ce mai intens, pe zi ce trecea. Când ajungea în România, ne comportam ca doi îndrăgostiți, răsfățându-mă cu cele mai scumpe cadouri și cele mai fierbinți nopți de dragoste, când pleca în Grecia, ne trimiteam zeci de mesaje scrise pe telefon sau vorbeam pe Internet nopți la rând. Era totul atât de natural, atât de firesc între noi doi, încât ne-am transformat brusc din "simpla aventură de-o noapte" în cuplul iubit de toată lumea. Toți cei din jur, de la apropiați până la colegii de muncă, ne considerau un model, neștiind toate detaliile căsătoriei lui.
După vreo trei ani, de sărbători, a rămas în Grecia mai mult decât era prevăzut inițial. "Câteva complicații la firmă, situații de final de an, în plus, actele de divorț, care sunt o prioritate", mi-a spus. Era deja al treilea an în care ne petreceam sărbătorile departe unul de celălalt, dar consideram problema actelor mai importantă, astfel încât n-am făcut mare caz de situație. Gândul că la întoarcere va fi un om liber, că ne vom putea construi o viață, o familie, așa cum ne plănuiserăm în repetate rânduri, mă făcea să prind aripi și să nu fac altceva decât să îl aștept. La întoarcere, mi-a spus că avocații lui se ocupă de problemă, însă e posibil să mai dureze ceva, din cauza partajului. Înțelegătoare din fire, mi se părea normală situația, cu atât mai mult cu cât erau la mijloc doi copii și un statut financiar suficient, încât să le ofere și lor un trai decent.
Însă din acel moment, vizitele în Grecia s-au înmulțit, iar așteptarea a devenit pentru mine un stil de viață. La fiecare plecare de-a lui începeau să mi se arate părțile urâte ale relației noastre, complicațiile, păcatul, promisiunile care nu mai aveau niciun final. Dar oricât de greu ar fi fost când era plecat, se stingeau toate în momentul în care eram din nou împreună, fiindcă la fiecare întoarcere de-a lui, aveam sentimentul că o luam de la capăt. Știa să mă facă să cred în relația noastră cu fiecare cuvânt pe care mi-l spunea. Același zâmbet pe care îl știam, același miros de parfum, alte și alte cadouri, aceleași promisiuni și planuri legate de casă, familie, copii, spuse de fiecare dată mai apăsat, mai convingător. După un alt an, a rămas în Grecia 4 luni. "Probleme cu firma, început de an, situații financiare, în plus, copilul cel mic e destul de bolnav. Și actele de divorț... Ți-am spus, în Grecia durează mai mult decât în România. Va fi bine. Curând...".
Timpul trecea, iar planurile noastre rămâneau toate în stadiul de proiect. Liste cu locații pentru nunta noastră mult visată, foi întregi cu zeci de nume pentru viitorii noștri copii, titluri de cărți pe care să le citim împreună la bătrânețe îmi țineau de urât în așteptarea lui. Periodic, de cum începeam să pun mai multe întrebări decât era necesar, să vreau mai mult, să cer mai mult, mă ruga să vizitez un nou ansamblu rezidențial de care auzise, pentru momentul în care se va stabili definitiv în România și ne vom cumpăra o casă. Îmi ocupa timpul și-mi dădea din nou speranțele și confirmările de care aveam nevoie să mai aștept. Alte liste, alte vizionări de apartamente, alte oferte de preț, alte negocieri, care se opreau brusc, în momentul în care eram întrebată: "Când doriți să vă mutați?". "Cât de curând", răspundeam, "Curând...".
În al cincilea an de relație, după două luni în care nu ne văzuserăm, la întoarcerea lui, am rămas însărcinată. A primit vestea ca pe o binecuvântare, cu lacrimi în ochi, a fost momentul în care am știut, poate mai mult decât oricând, că, într-adevăr, totul va fi bine, că așteptarea nu a fost în zadar, că listele adunate în atâția ani încep să prindă viață. După o sarcină destul de complicată, și din cauza vârstei pe care o aveam, a venit pe lume Andrei, un băiețel minunat, cu ochii și gropițele tatălui lui. După ce s-a născut, Ianis a plecat mai hotărât decât niciodată în Grecia, să urgenteze actele de divorț. Acum era momentul, îmi spunea, să ne căsătorim, voia ca Andrei să-i ducă mai departe numele de familie, acum se va muta cu noi în România. În plus, acum aveam nevoie de o casă mai mare, de o mașină mai mare...
S-a întors după șase luni, însă de această dată așteptarea nu mi s-a mai părut atât de apăsătoare, fiindcă era în doi. Și fiindcă, mă gândeam, după atâția ani de așteptare, ce mai contau câteva luni, când eram atât de aproape? Îmi ocupam timpul cu creșterea micuțului Andrei, cu alte și alte planuri și cu gândul că, în sfârșit, acum va veni cu adevărat. La întoarcerea lui în România, am auzit aceleași vorbe. Din cauza crizei, una din firmele lui din Grecia dăduse faliment, motiv pentru care partajul nu se putea finaliza, însă îmi promitea solemn că până la final de an totul se va sfârși. Că vom fi doar noi trei, așa cum ne-am dorit dintotdeauna. După doar două săptămâni, s-a întors în Grecia, unde a stat alte două luni. De fiecare dată, la toate insistențele mele, la toate certurile pe care le purtam la telefon, erau alte și alte motive... Situația financiară din Grecia, băiatul cel mare care urma să își dea examenul de intrare la liceu, soția care era deprimată, părinții lui care aveau probleme de sănătate, încurcături în dosarele avocaților, alte și alte probleme la firmă... Curând...
Anul acesta, de ziua lui Andrei, nu a putut pleca din Grecia din cauza unei greve în aeroportul din Atena. Aș fi vrut să-i spun atunci că dacă eram în locul lui, aș fi venit pe jos până în România. De fapt, aș fi vrut să-i spun atunci că un divorț nu are cum să dureze zece ani, indiferent de țara în care se depun actele, că o relație presupune asumare și responsabilități. Aș fi vrut să îi spun că e un laș... Nu i-am spus nimic din toate astea, ci i-am trimis doar un mesaj, în care îl anunțam de decizia mea de a pune capăt relației noastre.
În acea zi le-am văzut pe toate: umilințele simțite atâția ani la rândul, sentimentul că am trăit doar din resturile altuia, că nu am fost altceva decât o aventură, toate promisiunile, toate minciunile, toate momentele în care mă hrăneam doar cu niște planuri de viitor... Revelația că în zece ani nu am petrecut nici măcar un Crăciun împreună, nicio zi de naștere sau niciun alt moment important, toate cuvintele și lacrimile înghițite ani la rând, toată singurătatea... Zece ani în care nu am făcut decât să aștept, iar el și-a continuat viața alături de familia lui. Nu l-am întrebat niciodată dacă a fost ceva adevărat, dacă măcar a depus vreodată actele de divorț, dacă soția lui a știut vreo clipă ceva despre viața lui din România, dacă toate poveștile legate de firme, copii și familie erau adevărate... Era prea târziu. Nu mai puteam aștepta nici măcar un răspuns...
La final, m-a acuzat că nu am mai avut răbdare și că din cauza mea, din cauza grabei mele și a deciziilor luate la nervi, din cauza faptului că nu l-am așteptat, acum nu vom putea fi niciodată împreună, așa cum ne doream.
Am 42 de ani și sunt o femeie înfloritoare. Sunt singură... Nu-l mai aștept pe el, ci am ales să aștept, din nou, o dragoste ca în filme. Sunt sigură că va veni. Curând...
CRISTINA SCHORR - București,
e-mail: cristinaschorr@ymail.com