A trăit toată viața singur. S-a deprins de mic cu deșertul. A crescut în el, ajutat de un înger care-i fusese trimis de Sus, după ce tatăl, Zaharia, și apoi mama sa, Elisabeta, trecuseră din această lume. De la deșert a învățat și să asculte. Știa foșnetul nisipului din timpul furtunii și liniștea din mijlocul nopții. Așa a ajuns să audă și să prindă în inimă glasul acela tainic, mai fin decât atingerea zefirului. Glasul Domnului. Cu timpul, încet, a învățat să-I răspundă. Nu prin cuvinte, ci, mai degrabă, prin doruri și nădejdi.
Tot de la deșert a învățat să aștepte, să stea locului, să aibă răbdare. Când vara aerul nu se clintea de arșiță, Ioan se chircea în mica lui peșteră și se cufunda în inimă. Știa, de la el, de la deșert, că toate trec. Până și vara cu vipia ei.
Aproape întreaga viață a tăcut. A tăcut pentru că nu avea cu cine să vorbească, dar a tăcut și pentru că se obișnuise să asculte. Mereu. Ținea orice cuvânt la mare preț. Nu-l slobozea de îndată. Se deprinsese să-l păstreze în suflet, să-l amestece puțin cu rugăciunea și abia apoi, așa, întărit, să-l rostească atunci când, rareori, întâlnea vreun om. Cu timpul, vorbele sale au prins aripi. Erau subțiri și se lăsau purtate de vântul fierbinte, sau de oamenii care-l ascultau sau de sălbăticiunile care i se culcau adesea în poală. Cuvinte cu miez de foc, care te ardeau până în rărunchi, așa cum nu mai rostise nimeni în Israel de pe vremea lui Ilie. Din pricina lor și-a pierdut singurătatea. Fără vorbe ar fi murit la adânci bătrâneți, stingându-se în peștera lui, în rugăciune, liniștit și departe de toate relele lumii. Dar ele, cuvintele insuflate de Dumnezeu, i-au schimbat viața.
La început i-a fost greu. Deprins cu liniștea singurătății, i-a fost anevoie să rabde vuietul asurzitor al mulțimilor însetate de miracole, care au pornit a se scurge la peștera lui, ca un fluviu. Cu anii, au început să-l caute tot felul de oameni. Săraci și bogați, evlavioși sau păcătoși, analfabeți sau buni știutori ai Scripturilor. A înțeles că trebuie să-i rabde și să-i iubească așa cum sunt. Nu pentru el. Nu pentru faima sa. Nu. El avea să fie doar un înaintemergător, un mesager pentru un om cum pământul lui Israel nu mai văzuse niciodată: Mesia, Fiul lui Dumnezeu, arhiereul arhiereilor, proorocul tuturor proorocilor, izbăvitorul lumii! Ioan știa că, odată cu venirea acestuia, misiunea sa va lua sfârșit.
Un mare preot chinuit de o mare îndoială
Zaharia era mare preot. Și era bătrân. Tare bătrân. Parcă anii nu mai atârnaseră niciodată atât de greu de viața sa. Împlinise cu multă râvnă rânduiala preoțească. Era dăruit Domnului, până la cel din urmă fir al gândului. Cu toate acestea, avea pe suflet o povară. Nu avea copii. Dumnezeu nu-i dăruise niciun prunc, făcându-l de ocară în Israel. Oamenii socoteau că nerodirea Elisabetei, soața lui, era semn că în familia preotului se cuibărise un păcat. Unul greu. De aceea, lui Zaharia, bătrânețele nu-i păreau o binecuvântare, ci un blestem. Unul pe care, ani de-a rândul, și-l dorise dezlegat, dar cu care avea să se obișnuiască. De-acum era resemnat, nu mai aștepta nimic. Nici măcar un miracol. Iată de ce, atunci când minunea chiar s-a întâmplat, el a refuzat s-o accepte. Obosise. Când intra în clarobscurul templului, ochii lui zăreau doar lucirea pală a aurului de pe catapeteasmă. Îngenunchea pe întuneric, mulțumindu-i Domnului, înainte de a arunca tămâia pe cărbunii încinși. Dar în dimineața aceea, ca niciodată, înăuntrul templului era lumină. Lumină clară. Ochii i-au fost aproape orbiți de strălucirea lui. Arhanghelul Gavriil stătea sfios, înaintea altarului, cu capul ușor plecat, strălucind de un alb imaculat. Pe Zaharia l-a cuprins frica. Știa din bătrâni că vedenia unui înger prevestește fapte teribile. De ce să-l fi ales tocmai pe el ca mesager? Când Gavriil i-a vorbit, inima îi era prinsă deja de îndoială. "Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată și Elisabeta, femeia ta, îți va naște un fiu și-l vei numi Ioan. Va fi mare înaintea Domnului și va merge înaintea Lui cu duhul și puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților spre copii și pe cei neascultători la înțelepciunea drepților, ca să gătească Domnului un popor pregătit”. Cuvinte mari, cuvinte venite de Sus. Cum să le creadă? El, preotul cel blestemat, de care râdeau uneori și copiii? El, care venea de fiecare dată la templu cu inima strânsă? Și, chiar dacă ar fi să le creadă, cum se vor petrece toate acestea? Erau deja bătrâni. Și el și Elisabeta. Și dacă vedenia asta e o înșelare? Gândurile îi rodeau inima și îi întunecau mintea. Arhanghelul le-a simțit și le-a vădit printr-un cuvânt: "Pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor, iată, vei fi mut și nu vei putea să vorbești până în ziua când vor fi acestea”. Și a dispărut ca și cum nu ar fi fost niciodată. Dacă nu ar fi avut limba legată, Zaharia ar fi crezut că ațipise înaintea jertfelnicului. Când a ieșit din templu era răvășit. Poporul care-l așteptase afară a crezut o clipă că-și pierduse mințile. Doar o clipă. Apoi oamenii au înțeles că se întâmplase ceva deosebit în biserică, pentru că fața sa purta încă urma unei lumini. O lumină nepământeană.
Copilul făgăduit
Elisabeta a simțit din prima clipă că va fi băiat și că îl va chema Ioan. Nu știa să spună de ce. Așa-i venise, dintr-o dată, și așa o să rămână. Ioan! Cu Zaharia, soțul ei, nu se putuse sfătui. Era mut de ceva vreme, dinainte de a-l zămisli. La început, nu-i venise nici ei să creadă. Ea, care se rugase cu lacrimi amare, zeci de ani, să prindă rod la vârsta aceasta? Părea peste putință. Și totuși, iată că se întâmplase. Elisabeta mai știa ceva. Că Ioan nu era ca toți ceilalți copii. Când încă îl purta în pântece, fusese vizitată de Maria, verișoara ei după mamă, o copilă nevinovată, care trăise la templul din Ierusalim până la 16 ani și de care ea se simțea foarte apropiată. Le unea nu numai rudenia, ci și credința. Maria îi spusese Elisabetei, mai mult în șoaptă, că fusese cercetată de un arhanghel și că pruncul ei, pe care-L va numi Iisus, fusese zămislit în chip minunat, fără atingere de bărbat. Elisabeta a crezut-o și, în clipa când o asculta, Ioan i-a zvâcnit în pântece și inima i-a fost năpădită de har. Pruncul părea că ar fi înțeles totul... Din clipa aceea a știut că cei doi copii, Ioan și Iisus, sunt legați. Pe viață și dincolo de ea. Că erau darul pe care Dumnezeu însuși îl făcea poporului lui Israel și că ei, cei doi veri, aveau să schimbe lumea din temelii. Nu prin războaie, ci prin iubire și rugăciune. I-a spus atunci Mariei că e binecuvântată. Ea și pruncul ei.
Nașterea i-a împlinit toate așteptările. Era băiat, așa cum presimțise, și i-a pus numele de Ioan, care în limba veche a Scripturii se tâlcuiește "Dumnezeu este cu noi”. Rudele s-au revoltat. Obiceiul pământului cerea ca nou născutul să poarte neapărat un nume care mai fusese dat în familie. Dar Elisabeta s-a împotrivit, așa că au mers la Zaharia, care a scris și el, pe o bucată de pergament, un singur cuvânt - "Ioan”. În clipa aceea s-a petrecut minunea. Lui Zaharia i-a revenit graiul. Un potop de cuvinte s-au revărsat. Le-a povestit că văzuse un arhanghel, chiar în templu, chiar înainte de a zămisli copilul. Aievea, da, așa cum e pomenit în Scripturi! El, Gavriil, îi spusese și numele pruncului. Și tot de la el știa că va fi prooroc, dar nu unul ca toți ceilalți. Nu. El avea să pregătească venirea în lume a lui Mesia. Și când rostea acest nume chipul lui Zaharia se înfiora. Multă lume nici nu l-a crezut, dar au fost destui care au făcut-o, pentru că fuseseră în acea dimineață la templu și știau că se întâmplase ceva. Ceva ce avea să schimbe soarta lumii.
Copilul crescut de înger
Ioan nu-și mai amintea chipul părinților. Nu-i cunoscuse. Poate, foarte puțin, pe cel al mamei. O femeie bătrână, cu păr alb ca neaua și fața luminoasă. Primele imagini erau cu el, tânărul care-i ținuse de urât în toată copilăria. Un chip diafan, aproape transparent, cu buze subțiri și privire adâncă. Stătea mai mereu înlăuntrul peșterii, acolo unde își încropise un soi de altar. De la el ascultase primele învățături ale Scripturii. El îi vorbise prima dată de Mesia și de menirea pe care o avea. Și tot cu el, cu tânărul acela în care se strânsese parcă toată răbdarea și blândețea din lume, avea să facă primii pași lăuntrici spre rugăciune. Ioan nu-l văzuse niciodată mâncând sau dormind și nici săvârșind altceva omenesc. O dată, doar o dată, ca să-l îmbie, a luat și el o îmbucătură din hrana aceea stranie, pe care i-o aducea în copilărie de două ori pe zi, o dată la răsărit și altă dată la apus. L-a iubit ca pe un părinte și adevărat este că-i ținuse loc și de mamă și de tată. Cu trecerea anilor, a văzut însă că tânărul nu îmbătrânește. Chipul îi era la fel ca în copilărie. Și faptul acesta l-a nedumerit. Îl întrebase de ce, dar răspunsul a fost o tăcere adâncă. L-a înțeles târziu, într-o noapte când, în timpul rugăciunii, l-a simțit în inimă. Era ca un foc mistuitor, ca o iubire fără țintă, fără margine și fără trup. A știut atunci că nu e om. În clipa aceea, tânărul a dispărut și, odată cu el, și mâncarea aceea minunată. Acum trebuia să se mulțumească doar cu lăcuste și miere sălbatică. Ani de-a rândul, Ioan nu l-a mai zărit cu ochii trupești. I se arăta doar în rugăciune și atunci foarte rar, doar pentru a-i tâlcui cuvintele Domnului și pentru a-i călăuzi viața. Ultima oară apăruse din nou, pentru a-i spune că venise ceasul, ceasul întâlnirii cu Mesia. Îi descoperise chiar chipul acestuia. Pe Ioan îl răscoliseră ochii, privirea aceea care străpungea și pietrele cu dragostea ei. A priceput atunci ce va să însemne că "Domnul și-a zidit luiși casă”, luând trup omenesc. Căci Mesia asta era. Dumnezeu însuși. În carne și oase.
Nebunia puterii
La început, Elisabeta a auzit țipetele. Venite de departe, sfâșiind noaptea adâncă. Erau țipete de femei. Multe. Nenumărate. Înnebunite de durere. Apoi au fost zvonurile. Vecinele îi spuseseră că regele Irod cel Mare și-a ieșit din minți. Că-și trimisese soldații și că în noaptea trecută aceștia omorâseră toți copiii din Ierusalim care nu împliniseră doi ani. Se spunea că vorbise cu niște prooroci străini, magi rătăcitori, care-i vestiseră nașterea unui nou rege pentru Israel. Elisabeta a știut atunci că vor veni și după Ioan. Vestea minunilor întâmplate la nașterea sa se răspândise cu repeziciune. Știa toată lumea și, fără îndoială, aflase și Irod.
Ioan avea pe atunci un an și câteva luni. L-a înșfăcat cu tot cu coșul de nuiele în care dormea și a fugit în munți. Celelalte femei se ascundeau în beciurile caselor, dar ea a simțit că numai acolo, în pustiu, avea să-și afle scăparea. Așa s-a și întâmplat. Văzuse colbul de la caii soldaților și, disperată, se rugase Domnului s-o ascundă de ochii lor. Intrarea în peșteră a apărut ca prin minune. O bortă mică, aproape o vizuină. Elisabeta a stat acolo chircită de frică, înăbușindu-i copilului orice suspin. Ar fi vrut să moară ea, mai degrabă, decât să se sfârșească el. Se gândea cu groază la ceilalți copii și la cel al Mariei, care tocmai venise pe lume. Nu s-a mai întors în oraș. Se împlinea deja mai bine de o lună de când trăia în deșert și, deși era epuizată de foame și de sete și simțea cum, încet, puterile o părăsesc, îi era teamă să se întoarcă. Zaharia nu știa de plecarea ei. Poate că era mai bine așa, ca fuga ei și a lui Ioan să rămână tăinuită. Cu ultimele puteri l-a alăptat și apoi l-a încredințat Domnului. O liniște stranie i se cuibărise în suflet. Din nou, ca și atunci când îl purtase în pântec, presimțea că totul va fi bine, deși nimic nu-i putea da o astfel de încredințare. Doar Domnul. Când și-a dat duhul, o lumină albă a strălucit în peșteră. Venise îngerul.
Pe Zaharia l-au ucis chiar în templu. Slujea. Soldații au intrat până în "Sfânta”, acolo unde poporul nu îndrăznea să pătrundă. Niciodată. Era un sacrilegiu. L-au întrebat unde e Ioan, dar Zaharia nu știa nimic de pruncul său. L-au străpuns chiar acolo, în fața altarului. Sângele a pătat podeaua albă și a împietrit. Cu moartea lui, Ioan rămăsese fără părinți, încuiat într-un deșert care-i va deveni a doua casă.
Ucis de o ispită
Era ca tatăl lui. Nebun, pătimaș, iubind viața, femeile și, mai presus de toate, puterea. Dacă tatăl său, Irod cel Mare, fusese îndeajuns de înspăimântat de pierderea tronului, încât să ucidă 14000 de copii, el, Irod Antipa, era în stare să-și piardă regatul pentru o fetișcană. Asta se putea întâmpla din clipă în clipă, pentru că-și repudiase soția, pe fiica regelui Aretas, doar pentru a o lua la palat pe Irodiada, soția fratelui său Filip. Nu i-a păsat de ce putea spune lumea. Până la urmă, cine era regele? Iar acum, la ospățul de ziua lui, îi invitase pe toți oamenii de vază, încercând să străvadă în ochii lor orice urmă de complot. Deocamdată putea fi liniștit. Nimeni nu îndrăznea să-i stea împotrivă. Doar Ioan, proorocul acela nebun, care cutezase să-l acuze de desfrâu. Ioan zis și Botezătorul... Îl închisese în temniță, dar mergea să-i ceară uneori sfatul. Avea totuși o fărâmă de credință. Îndeajuns pentru ca să știe că vorbește cu un sfânt. Unul cum nu mai văzuse neamul lui Israel de multă vreme. Oamenii spuneau chiar că ar fi Ilie...
Dar toate acestea nu mai contau acum. Cu mintea încețoșată de aburii vinului o privea pe Salomeea unduindu-se. Era încă o copilă, dar mișcările ei îl înnebuneau. Și acum, acum când o vedea dansând, rotindu-se în fața lui, se simțea fericit. Fericit și complet neajutorat. El, Irod Antipa, tetrarhul Galileei, el, prietenul Augustului Tiberiu, căzu la picioarele ei și, pierdut, se jură că-i dă orice. "Orice?”. "Da, orice. Până la jumătate din regat”. Salomeea l-a fulgerat cu ochii ei aprigi de nevăstuică și i-a retezat-o scurt, așa cum o învățase maică-sa, Irodiada - "Atunci vreau pe o tipsie capul lui Ioan Botezătorul! Acum!”.
Mesia
Ioan așteptase clipa asta de ani de zile. O copsese în ceasurile de rugăciune din deșert, și-o aninase de inimă așa cum fac tinerii cu prima iubire. Întâlnirea cu Mesia era viața lui. Păcatul din lume îl apăsa mereu, ca o piatră de mormânt. Simțea că ceea ce făcea el, botezându-i pe oameni, rupe doar puțin din carapacea răului, lăsându-i miezul neatins. După ce se cufundau în Iordan, cei care veneau să-l asculte se întorceau la vechile lor metehne. Doreau să fie altfel, să se schimbe, dar el, ascetul cu inima curățită de patimi, nu-i putea ajuta prea mult. Le putea da sfaturi, dar nu putere. Îi putea îndemna, chiar șfichiui prin cuvintele sale, dar nu le putea purta păcatele. Așa că lucrarea lui era aproape în zadar. Ca ploile care spală vara deșertul. În urma lor, oricât de repezi și bogate ar fi, pământul rămâne ars și sterp. O singură nădejde îi rămăsese - Mesia.
A apărut la Iordan într-o seară. I-a zărit întâi ochii. Îi fusese teamă că nu-l va recunoaște, dar, din miile de priviri ațintite asupra lui, unele curioase, altele sfioase, multe însetate de izbăvire, a Lui era unică, altfel, pentru că nu cerea nimic. Din ochii aceia de culoarea alunei coapte nu izvora nicio dorință. Doar dragoste. Atât. Și în timp ce se apropia de el, prin razele roș-aurii ale apusului, a putut să întrevadă lumina diafană care-L înconjura. O lumină ca cea pe care o zărea, uneori, în preajma îngerului, atunci când se ruga în peșteră. Doar că cea din jurul lui Iisus era clară și mai limpede decât a soarelui de amiază.
Când Mântuitorul a intrat în Iordan, Ioan s-a prăbușit la picioarele Lui. Știa că se cuvenea ca el să fie botezat mai întâi, dar Iisus i-a spus că datina trebuie îndeplinită. Și când firele de apă i-au atins creștetul Fiului lui Dumnezeu, ochiul inimii lui Ioan s-a deschis și a putut zări adâncul împărăției ce va să vină. Un șir nesfârșit de oameni, înveștmântați în lumină, se scurgeau de-a lungul veacurilor, cinstind nu legea talionului, ci a iubirii. Glasul din cer al Tatălui i-a pecetluit lui Ioan vedenia - "Acesta este Fiul meu cel iubit. Pe Acesta să-L ascultați”. În clipa aceea, o boare de lumină, ca un porumbel, a alunecat pe creștetul lui Iisus. Atunci a înțeles. A știut că Mesia nu venise doar pentru a propovădui sau pentru a tămădui boli și neputințe. Nu. Aceasta făcuseră toți proorocii. Chiar și el. Nu. Iisus va lua asupră-i tot răul din lume, topindu-l în inima sa, în care nu era loc de ură. Va suferi fără să crâcnească, va dărui dragoste în orice condiții, oricui, chiar și celor mai aprigi dușmani, schimbând temeliile firii noastre, mutând-o într-un alt chip de a trăi, chipul jertfei și al dragostei nețărmurite. Chipul vieții desăvârșite. Era, într-adevăr, Mielul lui Dumnezeu, care va ridica păcatele lumii.
Privindu-L cum se îndepărta, Ioan a înțeles că misiunea lui se sfârșise. Se putea retrage din nou în pustiu. De data aceasta pentru totdeauna. Le-a spus ucenicilor să-L urmeze pe Mesia. Atât. Apoi a plecat spre peșteră.
Înaintemergător în sălașul morților
Soldații lui Irod l-au găsit la rugăciune. S-a predat liniștit, fără împotrivire. Nici măcar nu-i privea cu ură. Știa, de când îl întâlnise pe Hristos, că așa trebuie să răspundem vrăjmașilor. Că aceasta e singura cale ce duce spre Dumnezeu. Că Domnul însuși avea să se poarte și să ne poarte așa. A petrecut luni întregi în beciurile cetății Machaerus. Se ruga neîncetat, frământat de soarta lui Iisus. Văzuse în duh că pe acesta îl așteptau batjocura și moartea pe cruce și se tulbura gândindu-se că nu putea să oprească această ocară. Știa că misiunea lui se sfârșise, dar se ruga fierbinte să primească o alta. Ar fi murit în chinuri, bucuros să știe că împarte povara sa cu Mântuitorul.
Când a intrat călăul, Ioan a știut că rugile-i fuseseră ascultate. Ascuțișul sabiei l-a simțit pe grumaz ca pe o mângâiere. În fața lui nu se deschidea moartea, ci veșnicia. Avea să fie Înaintemergătorul Lui în lumea de dincolo, așa cum fusese în cea de aici. Va merge în lăcașul morților pentru a le vorbi drepților din vechime de Mesia. Acum știa că destinul lui e legat de al lui Hristos pe vecie și prin iubire.