Între romancierii noștri de azi, Filip Florian mi s-a părut, încă de la debutul cu "Degete mici” din 2005, diferit nu atât prin teme, cât prin modul în care își lucrează textul. Într-o vreme în care se scrie în general spontan-neglijent sau complicat plicticos, Filip Florian are, pe lângă plăcerea povestitului, și grija pentru - ca să folosesc titlul unei nuvele de Radu Cosașu - viața frazei, cu măruntaiele ei comunicante. Are răbdarea ceasornicarului de a asambla angrenajul cu arcuri fine, rotițe subțiri și rubine, capabil să reproducă în text traiul și trăirea, timpul și vremurile, să le facă sensibile cu misterul lor cu tot. Prin asta el se adaugă unei spițe de prozatori români pe care critica i-a alăturat prin cel mai mic numitor comun, deși sunt singulari și diferiți: Mateiu Caragiale, Radu Petrescu, Ștefan Bănulescu, Ștefan Agopian ș.a. Pentru toți aceștia, stilul contribuie hotărâtor la seducerea cititorului. Și mai are Filip Florian în romanul pe care vi-l recomand azi încă o calitate pe cale de dispariție printre tinerii scriitori citadini, branșați, furioși sau cinici: simțul naturii sălbatice, descrise cu o artă ce-l apropie de Sadoveanu cel din Țara de dincolo de negură (în paranteză fie spus, păcat că Sadoveanu nu se mai citește azi decât din obligație școlară, în silă). Dacă aveți cumva în bibliotecă volumul XI din ediția de Opere îngrijite de Constantin Mitru, vă rog să recitiți bijuteriile de acolo și în special "În singurătățile Rarăului a cântat cocoșul sălbatic” și să comparați apoi cu scenele din pădure descrise de Filip Florian. Ca de multe ori, îmi pare și acum rău că n-am loc aici de citate, dar credeți-mă că descrierile sunt la fel de frumoase și surprinzător asemănătoare ca ritm și muzică a frazelor, ca vrajă. Ceea ce e în plus de remarcat e că, în contrast cu "trendul” literar actual, care consideră mai expresive grotescul, scabrosul, patologicul, mizerabilul, dezabuzarea, romancierul nostru nu ezită să povestească și despre bunătate, frumusețe, bucurie, comuniune ca experiențe comunicabile fără stereotipuri și sentimentalisme. Toate bufnițele e un roman pe două voci, cu o construcție aparent simplă, ca acel tip de balansoar făcut dintr-o scândură pe care se așează la fiecare capăt câte o persoană, înclinând-o alternativ spre sine. O voce e a băiatului Luci, care-și trăiește în roman sfârșitul copilăriei și adolescența în anii 2000, cealaltă a lui Emil Stratin, inginer sexagenar bucureștean, retras după pensionare în orășelul de munte al lui Luci. Poveștile fiecăruia despre familii, prieteni, iubiri, trădări, regăsiri au ca osie pădurea și vietățile ei, percepute cu simțuri proaspete, cu uimiri inaugurale de către copil și ca refugiu atemporal, sursă de energie și antidot al tristeții pentru bătrân. Cele două voci povestitoare, una a candorii tulburate de tranziția spre maturizare, cealaltă a senescenței cu întoarceri în trecut, care folosește șiretlicul Șeherezadei pentru a amâna deznodământul sunt uneori asemănătoare și doar din conținutul poveștilor îți dai seama cine vorbește. Luci povestește despre mama lui, femeie de serviciu la Castel și menajera unor familii din stațiune, despre tatăl meseriaș abrutizat și bețiv, despre fratele mai mare al cărui ideal e să ajungă barman pe un vas de croazieră, despre gașca lui de băieți aventuroși și puși pe năzbâtii, despre prietenul canin Zuri, amestecând realitatea cu fabulația, cum se întâmplă la vârste ingenue. Poveștile lui Emil sunt despre copilăria lui bucureșteană din anii '945-50, cu un extraordinar bunic bijutier arestat, cu un tată profesor de istorie ajuns zugrav, cu trecerea de la bunăstare la sărăcie, anii de școală și facultate, iubiri, peregrinări pe șantiere de construcții care-l îndepărtează de tânăra soție, inferioară social, moartea ei într-un accident și despărțirea de unica fiică, înstrăinată la Paris, pasiunea pentru munte - singura care-i rămâne după rupturi și renunțări. Toate acestea i se par lui însuși, în timp ce le scrie în caietul galben dăruit lui Luci, ca rostite "de o străină gură”. Ce e real și ce e inventat? se întreabă. "Trecutul e ca un nor schimbător, are o mulțime de nuanțe și contururi (...). Trecutul e capricios și alunecos ca un pește”. Iar ceea ce se poate prinde sunt doar poveștile scrise pentru a fi strecurate și în viața celor ce nu le-au trăit. Dar care, prin arta scriitorului, și le pot apropria.