"Ploua și fulgera, de ziceai că e ziua în amiaza mare și trăsnea în toate zările, de parcă venise sfârșitul lumii. Mie gândul îmi era la biserica veche, care era tare firavă și mă temeam de soarta ei. N-am ținut seama de vitregia de afară, mi-am luat lanterna și m-am dus atuncea, noaptea, pe vijelia aceea, în biserică. M-am uitat peste tot să văd pe unde plouă, unde s-au udat pereții și m-am tot gândit ce pot să fac, ca să mai salvez ceva. Mi se părea că sfinții pictați plâng și-mi cer ajutorul și parcă mă durea fiecare picătură de apă ce se prelingea pe pereții din lemn. Pe lângă că-i veche, biserica noastră are o pictură deosebit de frumoasă, și-n afară de asta, ea a înfruntat alături de oameni vitregiile timpului. În noaptea aceea cu furtună, am simțit cumva că mă înfrățesc cu biserica, am simțit că în viața mea de preot a apărut un prag greu, pe care eram obligat să-l trec: adică, să nu las cu nici un chip biserica veche a satului de izbeliște, chiar dacă satul avea și o biserică nouă, mare, frumoasă, încăpătoare, în care se țineau slujbele obișnuite. Oamenii trebuie să se țină de rădăcinile lor, să nu uite de unde au pornit și ce i-a făcut să ajungă buni creștini”, spune părintele Mateaș Traian Gheorghe și ne invită să mergem să vedem comoara cu ochii noștri: biserica din Julița, un sat aflat aproape de Vărădia, pe Mureș, o comoară a patrimoniului spiritual românesc.
Legenda
Cum mergi de la Deva către Arad, dincolo de Săvârșin, se desprinde un drum care te duce până în satul Julița, așezat între alte sate vechi: Baia, Stejaru, Găvojdia, pomenite în documentele vremii, încă de pe la 1400. Numele satului vine de la o apă iute, ce coboară de la poalele muntelui Drocea. Iar numele apei, spun legendele locului, ar veni de la fata unui viteaz de pe valea Crișului Alb, numită Giuliana. După ce viteazul a căzut în luptele cu turcii, fata i-ar fi luat locul și, până la urmă, i-a alungat pe turci dincolo de Valea Vărădiei. Tot legendele spun că pe vremuri satul era mai la nord de vatra caselor de acum. Erau pe atunci doar câteva case strânse în jurul unei biserici din lemn, așezate pe vârful unui deal. Cu timpul, oamenii au coborât mai aproape de valea largă a Mureșului, au pus altă vatră sătească și și-au luat și biserica după ei. Astăzi, mai sunt doar vreo trei sute de locuitori, multe case sunt pustii și multe numere de case au dispărut, pentru că gospodăriile au rămas în ruină. Stăpânii lor fie au plecat la cele veșnice, fie și-au găsit norocul pe alte meleaguri.
Biserica veche, ce-a călătorit odată cu oamenii, purtând hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică, se află în mijlocul satului de azi, între casele care sunt așezate ca un zid de apărare în jurul ei. Construită din lemn, cu un turn ce se ridică semeț dintre merii ce-o înconjoară, biserica este oarecum prietenoasă, parcă te cheamă și te îndeamnă să-i treci pragul, să te împărtășești de căldura, blândețea și echilibrul formelor și al chipurilor pictate pe pereții de lemn.
Ca să intri în biserică, trebuie să calci pe o piatră veche, ce are săpat în ea semnul crucii. Pășești cu sfială și pui piciorul pe marginea ei, ca să nu atingi crucea, te apleci și treci de ușa joasă. N-ai vreme să te dezmeticești în penumbra naosului, căci lumina intrată ca un șuvoi prin ușa rămasă deschisă învie chipurile pictate pe pereți, pe boltă și pe iconostas. Roșu imperial, albastru, auriu, și iarăși albastru, culorile strălucesc pe alocuri, pentru a rămâne doar bănuite, uneori, pe veșmintele mironosițelor, ori pe câmpul pe care stau în picioare, hieratici, încremeniți, sfinții. Sfinți și sfinte fericiți, cu ochi mari și pleoape grele, arcuite blând, înconjoară pereții și, oriunde te întorci, privirea se oprește pe surâsul lor veșnic.
Se spune că înainte de biserica aceasta au fost încă trei biserici în satul Julița, dar documente și înscrisuri oficiale există numai pentru două. Biserica de acum a fost adusă aici, între meri, de pe un deal aflat mai către munte, și satul a renăscut în jurul ei. Fiecare grindă a bisericii, fie că este de la talpa încheiată în coadă de rândunică, fie că e vorba de cele de sub acoperiș, poartă un număr scris cu cifre romane, ceea ce dovedește clar că biserica a fost ridicată în altă parte, apoi desfăcută și mutată, bucată cu bucată. Cine știe ce pricini și griji i-au făcut pe oamenii de demult să mute vatra satului mai la drum, lăsând în urmă un loc numit azi "Dealul Bisericii”, unde, dacă ajung, se închină și își fac cruce. E sigur însă că oamenii aceia au pornit în drumul bejeniei cu crucea în frunte, iar dragostea lor pentru bisericuța ocrotitoare este înscrisă și pe spatele unei icoane prăznicar, ce datează din anul 1787: "Această sfântă și frumoasă icoană o am luat Moș Adam din Giulița pentru sufletul meu și al părinților și o am adus la Sfânta Biserică pentru sărutare, că este făcută de zugravi de treabă. Astă icoană este luată din Făget, când au fost târg, în Ziua Floriilor, iar eu o am adus în ziua de Paști la biserică, în martie, luni, după Paști, în leat 1787. Scris-am eu, diac Ion ot Giulița. Grămătic”.
De multă vreme n-am mai văzut atâta durere înscrisă într-o icoană. Chipul lui Iisus e prins de o suferință imensă. Privirea lui grea este însă senină, căci a înfruntat chinul, trădarea și sacrificiul, o privire limpede, care trece dincolo de cele lumești, și care mă face să mă opresc o vreme înaintea icoanei. Când ies din penumbra primitoare a bisericii, mai apuc să văd cum lucesc stins hlamidele sfinților înșirați pe pereți. Pe ușa deschisă văd cerul albastru și o creangă cu mere. Lumina soarelui se odihnește în rotunjimea lor.
Preotul
Preotul Traian Mateaș s-a născut peste Mureș, în comuna Bata. Nu-i pare rău că a plecat de acasă, pentru că în Julița a găsit enoriași buni și omenoși. "Când am venit aici, în sat, le-am spus de la început să trăiască mereu cu gândul că suntem tot timpul în fața lui Dumnezeu și Dumnezeu este cu noi în toate momentele vieții noastre. Trăim în El ca frații, și numai moartea ne mai poate despărți, oriunde am fi. Am început duminecile, cu câte două sute de oameni în biserică, astăzi mai sunt doar vreo nouăzeci, o sută. Mulți dintre cei care veneau săptămânal la biserică nu mai sunt printre noi, au plecat la cele veșnice. Acum, în așteptarea Crăciunului, le pregătesc enoriașilor mei un cuvânt în plus față de alte sărbători. Tot satul vine la biserică la Nașterea Domnului. La slujba de Crăciun, în Sfânta Liturghie, Iisus Christos parcurge exact viața lui pământească. Pe mâinile de lut ale preotului Iisus se naște, facem proscomidia, crește, iese la propovăduire Evanghelia, pătimește, moare și înviază. Asta-i Sfânta Liturghie și fără ea n-ar exista lumea. Lăsându-și în Sfântul Potir trupul și sângele său sub chipul pâinii și al vinului, Iisus se sacrifică pentru ca lumea viață să aibă și încă din belșug”.
Pornit să povestească despre oamenii din sat și despre biserica pe care o păstorește, preotul vorbește chibzuit, ca un gospodar care n-are voie să uite nimic pentru bunul mers al parohiei sale. Nu-i place să piardă vremea, are mereu câte ceva de făcut pe lângă cele două biserici din sat și la capela de curând terminată. Nu-și lasă enoriașii să lâncezească, îi ajută dacă ajung la greu, știind cât este de important ca oamenii să se simtă făcând parte dintr-o comunitate, să nu se simtă părăsiți. Ar putea vorbi ceasuri întregi despre poveștile care se nasc în jurul unei biserici, dar n-are timp de povești, mai importante sunt faptele.
"După treizeci de ani de slujire, eu cred că misiunea preotului este foarte grea. El trebuie să fie mereu un luminător pentru enoriași, dar pentru asta este important să se instruiască, să studieze, să se lumineze el în primul rând, să se aplece asupra cărților, să nu rămână în urmă cu nimic din ceea ce l-ar putea ajuta să-i facă pe oameni să se apropie de biserică. Un bec, o oiagă (sticlă) de lampă, dacă sunt murdare și nu sunt șterse din timp în timp, nu dau lumină bună. Așa și preotul, trebuie să fie capabil mereu să răspundă tuturor întrebărilor și provocărilor zilnice. Eu n-am voie să fiu doar un bun administrator al bisericii din sat, eu trebuie să fiu reazem sufletesc pentru toți și să-i ajut să-și păstreze mândria rădăcinilor străvechi. De-aceea am îngrijit cu atâta râvnă și biserica veche din mijlocul satului. Ea este cel mai important semn al biruinței lui Christos asupra morții și a binelui asupra răului. Biserica asta este inima satului, și-atâta vreme cât mai este un om viu, trăitor în sat, ea n-are voie să rămână pustie. Când am venit în Julița, m-am bucurat, căci am găsit două biserici, una neterminată și una veche, într-o stare deplorabilă. Acum biserica nouă e gata, e minunată, dar poți să faci o sută de biserici și de catedrale noi, dacă nu ai grijă de una veche, care este precum un certificat de naștere pentru sat. Eu nu pot să stau liniștit dacă nu intru măcar o dată pe zi în ea, am drag de ea și simt că mă primește cu multă liniște și împăcare. De-aceea, am luptat atâta pentru restaurarea ei. Biserica aceasta a rezistat sute de ani și a scăpat de focul războaielor ce-au trecut peste ea. Puteam eu să stau cu mâinile în sân și să nu fac nimica pentru salvarea ei? Puteam să stau nepăsător și să văd cum zi de zi se dărâmă tot mai tare, cum se năruie ca o floare pe care o tai de la rădăcină? Țin minte că acum treizeci de ani, după noaptea aceea cu furtună mare, l-am chemat pe consilierul cel mai de nădejde, cu care am lucrat cel mai mult. «Unchiule Pătru», i-am zis, «îi o mare problemă cu biserica, uite, aici plouă, aici plouă, aici plouă. Noi trebe astăzi să rezolvăm asta, astăzi și nu mâne. Acuma. Noi nu putem sta câtă vreme biserica noastră este în pericol». Și unchiul m-a ajutat. Am preparat ciment cu nisip, am schimbat țiglele sparte, am astupat găurile din acoperiș. Asta a fost prima și cea mai urgentă operațiune de salvare, să nu mai plouă în biserică. Apoi l-am chemat pe domnul Claudiu Moldovan, arhitect, Dumnezeu să-i deie sănătate, care a făcut documentele pentru o restaurare totală. O restaurare ca la carte, așa cum merita o biserică mândră ca aceasta. Am scos trestia, mortarul, tot ce a fost putred, am adus-o la forma originală, adică am curățat-o, de-am făcut-o ca la începuturile ei, și am sfințit-o în prezența domnului Horia Bernea, pe atunci director la Muzeul Țăranului Român, care ne-a sfătuit cum și ce să facem ca să reînviem această sfântă biserică. Și-am salvat-o și o vom îngriji cât vom trăi, căci în jurul ei s-a adunat acest sat”.
Oamenii
O cheamă Ersilia Gabor, are 79 de ani și se bucură ca un copil când o întreb de biserica veche: "Tot neamul meu a ținut de biserica veche. În biserica veche m-am botezat, tot acolo m-am cununat, mi-am botezat copiii și nepoții. Biserica asta a fost sprijinul nostru, de când ne știm pe lume, reazemul nostru la greu și la bine. Noi toți din sat ținem de viața bisericii și suntem bucuroși că avem un părinte așa de devotat. Am fost prima parohie care am construit o capelă în curtea bisericii și avem și o biserică nouă, mare, de încape tot satul la liturghie, dar noi nu putem uita de biserica veche, în care am viețuit”.
Pe Lucreția Titus Gabor am găsit-o în poarta casei. Aștepta vești ori poate doar vreun trecător cu care să mai schimbe o vorbă. Ne-a privit mai întâi curioasă, din spatele unor ochelari rotunzi, prea mari parcă pentru cât e de firavă, și abia apoi a început să vorbească: "De 70 de ani eu am venit în sat prin căsătorie și de atunci țin de această biserică. Sunt cea mai bătrână femeie de aici, și încă de pe trei sate, am împlinit nouăzeci și opt de ani. Aici am prins vremuri și mai bune și mai grele, dar le-am trecut pe toate cu Dumnezeu în gând. Toate sărbătorile mari ale satului și toată viața mea și a familiei mele s-a dus după legea bisericii. Acuma, nu mai am putere să mă duc pe jos în fiecare duminică la slujbă, dar câteodată, mi-e tare dor să mai stau în strana veche. Acolo parcă întotdeauna mi se luau grijile de pe umeri. Dar mă rog acasă și parcă la rugăciunea mea vine și biserica veche, că mă gândesc numai la ea. Avem și biserică nouă în sat, îngrijită de părintele Mateaș, tare mândră, toată-i plină de picturi și de sfinți, și iconostasu-i făcut de meșteri mari, dar mie tot biserica veche îmi vine în gând când mă rog, pentru că în ea am fost în toate zilele mari din viața mea, la cununie, la botezul pruncilor, la sărbătorile de Paște și de Crăciun. Nu era sărbătoare mare să nu ajung la biserică. Toate sărbătorile acolo începeau și așa e bine să fie, omul să pună, cât trăiește, credința înainte de orice.”
***
În satele transilvănene există un obicei foarte vechi. Poate să se întâlnească și în alte regiuni, dar eu n-am văzut semne ale lui prin alte părți. Atunci când gospodarul își culege merele, perele, sau alte fructe din livadă, lasă pe crengi câteva dintre cele mai frumoase, fie pentru vreun călător ostenit, fie pentru vreun copil flămând, fie doar pentru păsările cerului. Merele acestea rămân în crengi multă vreme, chiar și după ce omătul acoperă lumea, și sunt în anumite zile de iarnă singurele pete de culoare sub norii cenușii. Ca un semn că în locul acela oricine vine de departe flămând și însetat va fi hrănit și i se va da să bea. M-am gândit la acest lucru, când am ieșit din biserica de lemn de la Julița și am văzut două mere puse pe piatra de temelie de la intrare. M-am bucurat când le-am văzut, am știut că au fost puse acolo cu un gând bun, pentru vreun om necăjit, ca să-și găsească alinarea, dacă trece de poarta înaltă, mereu deschisă, și ajunge la biserica dintre meri.
Fotografii de ANDREI CHERAN