Cu fiecare an care trece, faima părintelui Arsenie Boca sporește. De ce ne îndepărtăm mai tare de 1989, data trecerii sale la cele veșnice, evlavia pentru "Sfântul Ardealului” e mai puternică. Pentru că tot mai mulți creștini care îi cer ajutorul, îndreptându-se către mormântul său de la Prislop, mărturisesc minunile pe care le face cu ei. Și tot mai mulți merg, an de an, la parastasul său, de pe 28 noiembrie, ziua în care s-a născut în cer.
De multă vreme, "Formula As” caută izvoarele acestei legende: cum a fost, de fapt, părintele Arsenie Boca? Cum a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut și, mai ales, în aceea a ucenicilor săi? Deși numărul lor s-a împuținat, recent, am avut bucuria de a vorbi cu unul dintre cei mai discreți dintre ei, părintele arhimandrit Vasile Prescure (n. 1927), duhovnic al Mânăstirii Prislop și profesor al Seminarului de maici de acolo. Absolvent al Facultății de Teologie de la Sibiu, cu un masterat în Teologie la București, a fost profesor de Dogmatică și Morală la Seminarul Teologic Ortodox din Craiova, unde i-a avut elevi pe unii dintre cei care fac parte astăzi din ierarhia bisericească: mitropolitul Teofan al Moldovei și Bucovinei, mitropolitul Irineu al Olteniei, episcopii Nicodim al Severinului și Gurie al Hunedoarei. A fost egumen al mânăstirilor Sadova și Coșuna - Bucovățul Vechi, și exarh al Arhiepiscopiei Craiovei. În urmă cu vreo doi ani, simțind că se apropie, după cum spune, întâlnirea cu părintele Arsenie Boca, s-a dat mai aproape de mormântul său, pentru a încheia un cerc perfect: lângă "Sfântul Ardealului” a început, lângă el va termina...
Minunea de pe Muntele Athos
- Preacuvioase părinte, cum l-ați cunoscut pe avva Arsenie Boca?
- Era în februarie 1944 și aveam o vârstă destul de fragedă, 16 ani. Mă aflam în curtea Academiei Teologice din Sibiu, unde așteptam să se deschidă aula în care se țineau adunările Oastei Domnului. Dânsul mergea prin curte, uitându-se în stânga și în dreapta, la tineretul care venise pentru adunare. La un moment dat, s-a oprit în dreptul meu. Privindu-mă foarte pătrunzător, m-a întrebat, fără nici o introducere: "Care dintre părinții tăi au fost la mânăstire?”. Mânăstirea, se-nțelegea, era una singură: cea de la Sâmbăta de Sus, unde era și părintele Arsenie. Intimidat, i-am răspuns: "Mama”. Atât, și a trecut mai departe.
Ce-o fi văzut părintele la mine - un copil de la țară, îmbrăcat ca atare, chiar dacă acum eram deja elev la seminar -, de a intrat în vorbă cu mine, nu mi-am dat seama atunci. Mult am meditat la momentul acesta și nu găsesc altă explicație decât aceea că părintele Arsenie vedea în mine ce aveam să fiu.
- Știați, pe atunci, cine este părintele Arsenie?
- Sigur că da. De fapt, chiar de asta mersesem acolo, în curtea Academiei de la Sibiu, cu un prieten care îmi spusese că s-ar putea să-l vedem pe părintele Arsenie. Erau anii de glorie ai părintelui. Toată lumea îl cunoștea și avea evlavie la el, deși era încă tânăr, de 34 de ani. Se vorbea despre dânsul că e făcător de minuni, că știe gândurile și cunoaște sufletele oamenilor. El însuși avertiza: "Mă, eu cunosc în voi până la al treilea neam”, și aveam să mă conving de asta. Înainte de a pleca în armată, m-am dus la el cu o pricină, dar n-am apucat să-i spun ce durere sufletească am, că mi-a și dat "leacul”. A fost cu atât mai uimitor pentru mine, pentru că nu mai vorbisem cu nimeni despre problema mea, nici măcar cu mama.
De la un coleg al meu, al cărui tată era în relații mai strânse cu părintele, am aflat mai multe despre el. De pildă, că atunci când a fost pe Muntele Athos, trimis de mitropolitul Nicolae Bălan pentru a învăța duhovnicia din locul cel mai bun de călugărie, părintele Arsenie Boca a fost binecuvântat de puterile cerești cu ceva ce nu i se dă oricui. S-a dus acolo și s-a rugat lui Dumnezeu și Maicii Domnului să-i scoată în cale un călugăr de la care să învețe adevărata călugărie. Și Maica Domnului i s-a arătat, l-a luat de mână și l-a urcat pe vârful Muntelui Athos, unde i l-a înfățișat pe Sf. Serafim de Sarov. Apoi Maica Domnului a dispărut. Părintele Arsenie s-a folosit de sfătuirea pe care a avut-o pe Athos cu Sf. Serafim de Sarov (născut 1759 și trecut la Domnul în 1833), căci apoi s-au mai întâlnit de câteva ori. A trăit o minune! Părintele a povestit ce i s-a întâmplat în Athos numai câtorva oameni apropiați, între care și tatălui acelui coleg al meu, pe care părintele Arsenie îl considera mai călugăr decât mulți călugări, deși era mirean. Fără îndoială, părintele avea o harismă, un dar excepțional de la Dumnezeu, și numai așa se explică faptul că i s-au arătat Maica Domnului și un sfânt care trăise cu o sută de ani mai înainte.
Cel mai mare duhovnic pe care l-au avut românii vreodată
- De ce credeți că a primit părintele Arsenie darul înainte-vederii, care l-a și făcut atât de cunoscut și iubit în Ardeal și în toată țara?
- Numai pentru nevoința sa, pentru trăirea sa cu adevărat ortodoxă, în asceză desăvârșită și în rugăciune neîncetată. Dumnezeu i-a dat darul înainte-vederii nu pentru a-l face mare în fața oamenilor, ci pentru ca să-i poată ajuta pe oameni. Dumnezeu a binecuvântat România, când ni l-a trimis pe părintele Arsenie Boca. Era unic în neamul acesta pentru că a avut însușiri native de excepție, pregătire intelectuală și un har deosebit... Și de aceea a dat naștere unei mișcări duhovnicești, care a cuprins zeci de mii de suflete. De altfel, un alt mare părinte, Dumitru Stăniloae, a spus despre avva Arsenie că este cel mai mare duhovnic pe care l-au avut românii vreodată. Pe părintele Arsenie l-a dăruit Domnul cu puteri pe măsura credinței sale. Dar ar trebui să fim conștienți că tuturor celor care suntem în Biserică ne-a dat Dumnezeu har la botez și că putem face și noi minuni dacă lucrăm cu harul din noi.
O spovedanie ca o liturghie
- Ce a urmat după întâlnirea cu părintele Arsenie Boca, în curtea Academiei Teologice de la Sibiu?
- Întâlnirea aceea, în care am schimbat numai câteva cuvinte cu el, m-a marcat atât de mult, încât am spus unor prieteni că mă voi călugări. Oricum mă pregăteam să devin preot, eram la seminar și intenționam să merg la Facultatea de Teologie, dar nu mă gândisem la călugărie. Însă părintele Arsenie mi-a dezvăluit, prin simpla sa prezență, frumusețea și puterea călugăriei. Apoi, mi-am dat seama că s-ar putea să mă fi pripit făcând o asemenea declarație, fără să știu cu adevărat ce înseamnă monahismul. Dar m-am hotărât să merg să mă spovedesc și să-i cer povață chiar părintelui Arsenie. În aprilie, în vacanța de Paști din același an, m-am și dus la Mânăstirea Brâncoveanu, unde am stat până după Izvorul Tămăduirii, unul dintre hramurile mânăstirii. La mânăstirea Brâncoveanu era atunci ca în vremea primilor creștini. Dragoste, bunătate, respect, bună-cuviință. Tot ce trebuie să caracterizeze pe un om duhovnicesc găseai la călugării de acolo și la oamenii care veneau la ei. N-am mai întâlnit nici până atunci și nici de atunci încoace o asemenea atmosferă, undeva. L-am rugat pe părintele să mă spovedească, dar dânsul mi-a răspuns: "Ceva mai încolo, te voi lua și pe tine”. Părintele selecta, nu primea pe oricine la spovedanie.
Au urmat alte și alte pelerinaje la Mânăstirea Brâncoveanu, tot din două în două luni, deși aveam distanță mare de străbătut, și atunci era greu de bătut atâta drum, că nu prea aveai cu ce. Dar n-am mai îndrăznit să-i cer părintelui să mă spovedească. Eram convins că părintele Arsenie e un sfânt care vede viitorul și că mă va chema el, când voi fi pregătit. Într-adevăr, de câte ori mă întâlnea la mânăstire, părintele îmi mai arăta câte un mic defect, câte o neîmplinire duhovnicească pe care o am, îmi vorbea despre cum pot scăpa de scăderile și lacunele vieții mele. Fără să mă spovedească. Îi era de ajuns să arunce o privire asupra mea ca să știe unde greșesc și de ce. Pe urmă, eu căutam să mă îndrept, pentru ca atunci când voi merge la Sfânta Spovedanie, să nu mă rușinez și nici să nu-l împovărez cu păcatele mele prea tare. Vreme de patru ani, dorința mea cea mai mare era să devin vrednic de a fi spovedit de părintele Arsenie. Și am ucenicit pe lângă dânsul, în tot timpul acesta, cum am putut. Au fost anii în care m-am format pentru tot restul vieții.
Cu vreo zece zile înainte de Sfintele Paști ale anului 1948, am ajuns din nou la mânăstire. Iar de această dată eram sigur că mă va spovedi, mă simțeam pregătit. A doua zi dimineață, l-am întâlnit pe părintele pe cărarea spre biserică. M-a întrebat cum merge școala. I-am răspuns că bine și l-am rugat din nou, cu mare nădejde, să mă spovedească. Și Părintele: "Că bine ai zis tu, mă!”. (Acest "mă”, la dânsul, nu era un cuvânt lipsit de respect, ci venea ca o întărire a ce spunea. Era felul lui categoric de a se exprima. Foarte rar spunea cuiva "doamnă” sau "domnule”, și nu pentru că nu-i prețuia pe oameni sau nu-i iubea.)
Mai târziu, am intrat în biserica plină de creștini veniți pentru Sfânta Spovedanie. Eram foarte emoționat, mai mult decât este oricine de obicei într-un astfel de moment, pentru că urma să mărturisesc unui sfânt. Când m-a văzut așa, cu sufletul tremurând, părintele m-a încurajat și m-a chemat: "Vino, frate, vino la spovedanie, vino-ncoace!”. Auzindu-l vorbind așa de frumos, toată teama mi-a trecut. Am îngenuncheat dinaintea scaunului de spovedanie. Înainte de orice, m-a întrebat ce număr am, pentru că tuturor celor pe care îi spovedea le dădea un număr și îi nota într-un carnețel, pentru a se ruga apoi pentru ei. Aveam numărul 145. M-a trecut în caiet. Apoi, mărturisirea n-a durat mai mult de un sfert de ceas, dar am spovedit și ultimul gând pe care îl aveam în mintea mea. Părintele nu m-a întrebat nimic, doar mi-a spus ce anume să fac în legătură cu un păcat sau altul și mi-a răspuns foarte clar la cele câteva întrebări pe care i le-am pus. La sfârșit, mi-a zis să vin a doua zi să mă împărtășesc. A fost cel mai frumos moment din viața mea. Am trăit o bucurie asemănătoare cu slujirea Sfintei Liturghii. A sluji Sfânta Liturghie este ceva extraordinar. Dacă ai o oarecare simțire duhovnicească, Liturghia nu se poate egala cu nimic din lumea aceasta. Și totuși eu am trăit această spovedanie ca pe o Liturghie.
- V-ați mai spovedit la sfinția sa? Ați mai ținut în vreun fel legătura?
- La spovedit n-am mai fost. Părintele spunea că cei care au a se folosi de duhovnicia sa se folosesc de prima dată, și nu mai au nevoie după aceea. Și eu m-am folosit de acea primă și ultimă spovedanie. După aceea, crescând, și cu vârsta, și cu înțelepciunea, cum scrie la Biblie, n-am mai avut nevoie să mă duc toată ziua la dânsul. Altminteri, putea fi și deranjant să-l tot caut. Știam drumul pe care vreau și trebuie să merg și ce am de făcut pentru a-l parcurge, și-am mers înainte. Dar l-am mai vizitat de câteva ori și i-am cerut sfatul, chiar și după ce comuniștii l-au mutat la Prislop, ca să taie avântul mișcării duhovnicești născute în jurul sfinției sale la Sâmbăta. Pe urmă l-au scos și din Prislop și i-am pierdut urma. Abia în 1963, după vreo șase ani, l-am reîntâlnit la București. Era pictor la Patriarhie și lucra la Schitul Maicilor. Când m-a văzut, a exclamat cu voioșie: "Eee, ce bărbat te-ai făcut!”. Am stat foarte puțin de vorbă cu el. De atunci nu l-am mai văzut. Nici drumurile nu ni s-au mai întretăiat, nici eu nu l-am mai căutat. Îmi ajungea uneori la ureche că mă vorbea de bine unor cunoscuți comuni și era mulțumit că îi urmasem învățăturile...
"Nu există suferință mai mare decât a te lipsi de iubirea lui Dumnezeu”
- Părintele Arsenie v-a îndemnat să vă călugăriți?
- Nu. Deși am fost foarte atras de viața mânăstirească, am intrat în mânăstire mult mai târziu, pe la 50 de ani. Am făcut armata, facultatea, masteratul și apoi, când am vrut să mă călugăresc, a venit decretul din 1959, pentru scoaterea tinerilor din mânăstiri. Așa că, neputând să îmbrac haina monahală, am hotărât să mă pun în slujba Bisericii altfel. M-am angajat la Mitropolia Olteniei ca funcționar și am stat acolo vreo doi ani, apoi am trecut profesor la seminarul teologic. Eram în haine civile, dar viața mea era de călugăr. Mă tot întrebau unii de ce nu mă căsătoresc, dar nu voiam să mă dezvălui fiecăruia. A fost o viață foarte frumoasă...
- Nu v-a fost greu fără iubirea unei femei, fără împlinirile unei familii?
- Pentru un bărbat este foarte greu să trăiască singur. Din multe motive, care țin atât de nevoile trupești, cât și de cele sufletești. Însă pe mine nu m-au deranjat niciodată nevoile acestea legate de viața obișnuită. Sigur, au existat greutăți pe care altfel le-aș fi depășit într-o familie, dar au fost prea mici ca să renunț la ce voiam eu, să trăiesc călugărește, și în afara mânăstirii, dacă nu-mi era permis înăuntru.
- Deci, dragostea pentru Dumnezeu, exprimată total, prin călugărie, a fost mai mare decât pornirea de a iubi și de a fi iubit de oameni?
- Nimeni nu poate trăi fără să iubească și să fie iubit. Sau e posibil, dar acel om nu e unul normal. Numai sfinții sau cei care se străduiesc să fie asemenea lor pot fi însingurați și totuși să-și păstreze umanitatea, pentru că ei se află în permanentă comuniune cu Dumnezeu, iar iubirea Lui acoperă orice lipsă a iubirii pământești. Cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu, cu atât nevoia de comuniune cu alții este mai mult satisfăcută de relația ta cu Dumnezeu.
"Vă voi ajuta mai mult de dincolo, decât am putut să vă ajut când am fost cu voi”
- Care este cea mai de preț învățătură pe care v-a dat-o părintele Arsenie Boca?
- Aceea că a crede în Dumnezeu înseamnă a te strămuta din tine în El. Cu toată ființa ta! Și asta se face numai întărind puterile sufletului, în dauna plăcerilor trupului. Căci, când este orientat doar spre cele trupești, omul cade în sclavia simțurilor și a instinctelor primare. Urmarea este atrofierea simțului moral-duhovnicesc și îndepărtarea de Dumnezeu. Or, nu există suferință mai mare decât a te lipsi de iubirea lui Dumnezeu. Iar suferința sufletului duce la îmbolnăvirea trupului.
- Ați simțit vreodată dorința să-i cereți ajutor părintelui Arsenie, ca de la ucenic la duhovnic?
- Nu, n-am făcut asta. Dar și pentru că știam că se roagă necontenit pentru toți ucenicii săi. Pe cei pe care îi fuseseră fii duhovnicești îi pomenea în rugăciunile sale toată viața. Și dacă s-a rugat în timpul vieții pământești, de bună seamă că mă pomenește și în lumea de dincolo. El și spunea: "Vă voi ajuta mai mult de dincolo, decât am putut să vă ajut cât am fost cu voi”.
- La mormântul părintelui Arsenie este un pelerinaj continuu, iar la parastasul său anual vin zeci de mii de oameni. Se simte trăirea mulțimii care se roagă părintelui?
- Da, e ceva copleșitor, pentru că mulțimea trăiește o emoție puternică, pe care o transmite amplificată. Toți cei care vin aici cu credință simt puterea părintelui Arsenie. Sau cel puțin mărturisesc că simt ceva indescriptibil, ceva pe care nu l-au mai întâlnit în viața lor sufletească. La mormântul său se simte harisma pe care i-a dat-o Dumnezeu. Asta este puterea păcii și a dragostei care se coboară peste oameni, când se închină aici cu evlavie. Pe de altă parte, sunt destui care vin ca turiști, fără sensibilitate duhovnicească, și atunci nu simt nimic. Această sensibilitate trebuie cultivată. Când îți faci o cruce, să o faci cu toată ființa ta. Când te rogi, să o faci din toate puterile tale. Și atunci, da, ți se descoperă și altele, capeți alți "ochi” și alte "urechi”.