DAN BERINDEI - "Românii și-au abandonat țara”

Cărturar de viță veche, cu o descendență ilustră, istoric de renume internațional și membru al Academiei Române, Dan Berindei a făcut din pasiunea sa pentru istorie motorul supraviețuirii sub patru regimuri politice

Un neam ilustru

- Unul dintre primele lucruri pe care le aflăm despre dvs. din enciclopedii este că sunteți descendent al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Vă propun să le povestiți cititorilor despre predecesori. Cât a contat familia în existența dvs.?

- Într-adevăr, sunt a 11-a generație din Constantin Brâncoveanu. Toată această moștenire de familie - să știi că rădăcinile tale merg atât de departe în trecut - îți dă o mare responsabilitate. Nu vrei să rupi lanțul aces­tor oameni iluștri. Și au fost mulți oameni iluștri în fa­milia mea. Dar să încep cu tata, ca­re a fost avocat. Când a intrat Ro­mânia în război, în 1916, tata era la Pa­ris, la studii. Și ei, toți, stu­den­ții români din Fran­ța, s-au dus la Legația Ro­mâ­niei și s-au în­scris voluntar să plece pe front. Au făcut o că­lă­torie extraordi­nară din Franța, prin Anglia, Fin­landa, Nordul Rusiei (la Arhanghelsk), coborând pe frontul din Moldova. A scă­pat cu viață în urma luptelor de pe front, deși o bombă l-a îngropat, iar alta l-a dez­gropat. Din momentul acela însă a început, treptat, să surzească, lucru care pentru cariera lui s-a dovedit ca­tastrofal. Cât despre mama, a fost o femeie extraor­di­nară. Când aveam zece ani, s-a despărțit însă de tata. A fost pentru mine o traumă. N-am putut să-i iert nicio­dată egoismul. M-am simțit pă­răsit. Am rămas doar cu tata și, săracul, a făcut tot posibilul să mă lanseze în viață. Mama s-a recăsătorit cu inginerul Alexandru Balș, un om pentru care am, postum, un respect deo­se­bit. La un moment dat, a fost infirmieră voluntară pe front, a ajuns până în adâncurile Rusiei. După 1944, când au început persecuțiile regi­mului comunist, tata s-a angrenat în prima acțiune de re­zistență, a fost con­damnat și a murit la Aiud. Iar ma­ma a fost arestată și în­chisă pentru doi ani. Însă nu părinții mei au fost mo­delele mele imediate, ci stră­bu­nicii mei, care s-au nu­mărat printre făuritorii României. Doi dintre ei, care erau frați, se numeau tot Berindei (ma­ma și tata erau veri de-al doilea, deci purtau același nume). Acești doi frați Berindei au fost trimiși, după 1848, la studii la Paris, în vremea lui Napoleon al III-lea, lucru care i-a mar­cat pentru toată viața. Fiindcă au venit de acolo im­pregnați de alte men­talități și alte idei. Au făcut amân­doi carieră, unul în arhitectură, și a fost Ministru al Lu­crărilor Publice, celălalt în armată, ajungând Ministru de Răz­boi. Apoi, străbunicul dinspre mama mamei, Emil Costinescu, a fost un fel de forță a naturii. Tatăl său, Alexandru Costinescu, fusese unul din bursierii sta­tului în perioada lui Mihail Sturdza. A făcut Arhitec­tura la Viena, apoi s-a reîntors în Moldova și a ridicat câteva construcții importante. Ghinionul lui însă a fost o ghicitoare care i-a prezis, în perioada de frământări a Unirii, că va deveni caimacam al Moldovei. Con­vins de predicție, și-a încetat ac­tivitatea și a așteptat să se împlinească profeția. N-a devenit caimacam, dar fiul lui, pornind de la zero și făcând abstracție de visurile dezechilibrante ale tatălui său, a venit la București, s-a apropiat de C.A.Rosetti și a de­venit unul din stâlpii vestitului "Românul”, ziarul ra­dical din vremea Unirii. A devenit creator de in­dustrie la Sinaia, director de fabrici și un foarte bun ministru de finanțe, în mai multe guverne. În 1877, Emil Costinescu și Du­mi­tru Berindei erau membri ai Parlamentului și au votat independența ca deputați, iar Anton Be­rin­dei, militar și ministru de război, era pe câmpul de luptă, genist. A făcut podul peste Dunăre și a asis­tat la predarea lui Os­man Pașa. Iar fiul arhitectului Berindei, bunicul meu, a fost, la rândul lui, un arhitect celebru, a fă­cut Pa­­latul Cantacuzino, Casa Oamenilor de Știință și Pa­la­tul Culturii, de la Iași. Sunt deci foarte legat, prin sân­­ge, de România care s-a construit atunci. Toți oa­menii aceștia au fost pen­tru mine niște exemple și niște de­pozitari de trecut, de istorie și de povești adevărate despre România.

Dragoste la prima vedere

- Pasiunea dvs. pentru istorie se datorează acestei descendențe ilustre și patriotice?

- Pasiunea mea pentru istorie s-a născut, în primul rând, datorită bu­­nicii mele, Ioana Berindei, fiica lui Emil Cos­tinescu. A fost o femeie ab­solut remar­ca­bi­lă, care în pro­cesul formării mele a contat chiar mai mult decât părinții. Era o femeie scli­pitor de in­te­ligentă, care prin anii 60, 70 ai se­colului 19 fă­cuse trei ani de pen­sion la München și doi ani de studii în Anglia. Fran­ceza, germana, engleza erau pentru ea limbi curente. Citea multă istorie și filosofie. Și era, în același timp, o tacticiană foarte bună. Am reprezentat pentru ea un câmp de experiență pe care și l-a dorit, pentru că nu l-a avut cu copiii ei. Unul se ocupase prea mult cu finan­țele, altul fusese prea milităros. La mine a găsit inte­resul pentru științele umane. Ea m-a constrâns să învăț franțuzește, fiindcă voiam mult să aflu continuarea Celor Trei Muschetari, care nu exista în limba română. Așa că mi-a pus în față dicționarul. A calculat bine. La finalul cărții, nu mai aveam o problemă cu limba fran­ceză. Ba mai mult, pe la 13 ani, am fost capabil să scriu un mic studiu de istorie, direct în limba franceză. De­cizia de a urma facul­tatea de istorie a venit, deci, natural.

- Cam în aceeași pe­rioadă v-ați și căsătorit...

- Eu am făcut două salturi în viață care m-au ajutat. Și ambele din mo­ti­ve sentimentale. Prima da­tă, am dat examenele de a șaptea și a opta într-un sin­gur an, fiind­că eram în­dră­gostit și voiam să mă însor, așa că am luat bacalau­reatul mai repede. Pasiunea s-a stins pe parcurs. Însă ambiția mi-a salvat, într-un fel, viața, fiindcă, datorită de­calajelor care s-au pro­dus, n-am mai fost recrutat în armată și trimis pe front. A doua oară, am făcut asta din cauza războiului. În 1944, când a avut loc teribilul bombardament ameri­can, s-au întrerupt cursurile la facultate. Apucaserăm totuși să dăm exa­me­nele anului III. După luni de zile, am făcut o cerere că­tre consiliul profesoral să mi se aprobe să dau ulti­mele trei examene, cele de anul IV, ca să termin înainte de termen. Imediat după, mi-am dat licența și m-am în­surat.

- V-ați căsătorit din dragoste?

- A fost dragoste la prima vedere. Ne-am cunoscut în facultate, Ioana studia și ea tot istoria. Ne-am certat la un seminar, din cauza lui Iorga, care mai încurca datele în cărțile lui. În "Istoria popoarelor balcanice” se vorbește de o sârboaică, Stanca, ce fusese soția unui vestit haiduc sârb, Iordache Olimpiotul. La distanță de 60 de pagini, Stanca apare ca soție a lui Bimbașa Sava. Eu aveam de făcut lucrare de seminar despre Iordache, ea despre Sava. Și amândoi i-am căsătorit cu Stanca. Polemica s-a pornit la clasă și a continuat pe drum. Mi-am zis să o conduc până la stația de mașină, dar tot discutând, am mai mers o stație pe jos și încă una, până am ajuns la ea acasă. La nunta noastră, au venit Iuliu Maniu, Dinu Brătianu și Petre Constantinescu-Iași. Naș ne-a fost Gheorghe Brătianu. A avut mână bună. Am avut 63 de ani de căsnicie și asta spune tot.

- Arestarea mamei a fost doar începutul unui lung șir de întemnițări care v-au marcat familia.

- Era ca o epidemie atunci, la sfârșitul anilor 40, în­ceputul anilor 50. Te culcai seara și nu știai dacă di­mineața o să mai fii liber. Orice mașină care se oprea în fața casei îți dădea fiori. În 1948, ni se născuse bă­iatul, Mihnea, iar în 1950, soția mea a fost arestată. Era însărcinată din nou și a născut-o pe Ruxandra în puș­cărie. Fetița noastră și-a petrecut primele 11 luni de viață în închisoarea Văcărești. Primea o rație de lapte și biscuiți pe zi. Numai că apoi a venit procesul și con­damnarea, la doi ani de închisoare, și a pierdut această rație. Atunci Ioana a făcut cerere să trimită copilul acasă, la mine. M-am dus să o iau de la pușcărie, cu mama, care între timp ieșise din închisoare, dar fetița se uita la noi ca la niște străini, ar fi vrut să rămână cu milițienii. Ioanei i-a fost teamă să nu ajungă copilul într-un azil. Dar doctorul închisorii a trecut seara pe la ea, să facă numărătoarea, și a întrebat-o: "Bărbatul du­mi­tale este preot?”. Ea a răspuns: "Vă mulțumesc!”. În­țelesese că a dat fetița unui bărbat cu barbă, adică mie.

- Cum se face că din toată familia, sunteți sin­gurul care nu a făcut pușcărie?

- Pentru că mi-am văzut de parcursul meu pro­fe­sional. Tata a fost condamnat fiindcă intrase în miș­ca­rea de rezistență. Socrul meu, Ioan Hudiță, fost minis­tru țărănist, făcea o politică din ce în ce mai contrară. A stat opt ani în închisoare, fără condamnare. Soția mea a fost prinsă ducându-i mamei sale un bilet de la o persoană deja condamnată. Cu atâția membri ai fa­mi­liei în închisoare, în 1952, toamna, am fost scos de la Institutul de Istorie. Atunci ar fi trebuit să se elibereze Ioana, dar pe atunci, nu te elibera obligatoriu la termen. Au mai ținut-o șapte luni în plus. Eram într-o situație dis­perată. Scoaterea din Institut s-a făcut cu litera E, care îți permitea să lucrezi numai pe stradă, la lucrări de canalizare. Istoricul Petre Con­stati­nescu-Iași m-a ajutat să schimb litera din E în D, adică să mi se per­mită să lucrez în cooperative. Dar chiar și așa, cineva trebuia să te accepte, trebuia să ai o pilă ca să poți face asta. Am avut noroc că în blocul în care stăteam, pe strada Toamnei, locuia un inginer care, aflând de po­vestea mea, m-a dus la cooperativa Mecanica Nouă și m-a lăsat, de frică, în dreptul ușii. Am intrat, am spus că vreau să mă an­gajez, că sunt cercetător, dar am fost dat afară, fiindcă soția e în­chi­să. Am fost întrebat: "Bine, dar soția nu avea, și ea, o mamă s-o sfă­tuiască să nu intre în necaz?”. "Păi, tocmai, că mama e în­chisă îm­preună cu fiica”. "Atunci, un tată?”. "Socru-meu e de trei ani în­chis”. "Dar dumneata ce faci?”. "În­grijesc de copii”. "Păi, de ce nu-i lași mamei tale?”. "E și ea în­chisă”. "Și tata?”. "Tata e la Ca­nal”. Atunci și-a dat seama de grozăvie și m-a acceptat.

- Cât ați lucrat la cooperativă?

- Doar opt luni. După eliberarea Ioanei am trecut la Institutul de Proiectare a Ora­șelor, unde am avut o viață bună. Nu eram obligat să fiu mereu la birou, puteam lucra și la bibliotecă. Iar după trei ani, m-am întors la Institutul de Istorie. Pentru mine însă, munca la coo­perativă a fost o expe­rien­ță de viață interesantă, pe care nu o re­gret. Lucram la o presă mecanică, făceam bla­cheuri pentru încălțăminte. Colegii mei erau toți oa­meni simpli, dar adevărați.

- Un bărbat tânăr cu doi copii foarte mici. Nu v-a apucat disperarea?

- Eram tânăr și aveam forță. Am găsit o doamnă bătrână, care stătea la 150 de metri de noi. Avea grijă de copii cât eu eram la cooperativă. Iarna, venea pe ghea­ță, cu un covoraș. Îl tot arunca înaintea ei, ca să nu alunece. Seara, o înlocuiam. Le făceam eu baie, le găteam. Dar nu eram prea inventiv, recunosc. Săracul băiatul meu, când aude de griș cu lapte se înspăimântă și azi, a ră­mas marcat pe viață. Să știți însă, cu tot pro­gramul ăsta, am avut grijă să lucrez în fiecare seară un ceas, două, în meseria mea, oricât de obosit eram. Îmi dădea impresia de normalitate și mă ajuta să nu abdic.

- Priviți retrospectiv, anii "obsedantului deceniu” par tragici...

- Să știți că viața merge înainte, în orice împre­jurări. Ajungi să ai bucuriile momentului. De exemplu, îmi amintesc că prin 47, 48, a fost o expoziție sovietică și s-a împărțit ciocolată. A fost o bucurie enormă. Nu mai mâncaserăm ciocolată de multă vreme. Existase în timpul războiului o ciocolată nemțească, "Ersatz”, care era bună la început, dar apoi rămâneai cu un gust de fasole. Mai era cinematograful, care era ieftin, spre deo­sebire de teatru. Cam 2 lei intrarea. Era singura dis­tracție pe care ne-o permiteam. Lumea în care fuse­se­răm aruncați era cu totul diferită. Trăiam ce ne era dat, încercam să nu ne gândim prea mult.

Istorie sub lupa partidului

- Cum ați rezistat la calvarul prin care ați trecut? Din ce vă hrăneați speranța?

- Din munca mea, în primul rând. Din pasiunea pentru ceea ce făceam. Nu prea aveam alternativă. Am crezut și eu un an, doi, că vin ame­ricanii. Apoi m-am lămu­rit. Pentru mine, is­toria era un fel de refugiu. Mi s-a părut mereu, chiar și când în mod evident nu aveam justificare, că vre­murile trecute erau mai în­floritoare și că mizeria e întotdeauna în prezent.

- Mai puteați scrie o is­to­rie dreaptă sub atâtea direc­tive de partid?

- Era o luptă adevărată să-ți poți păstra onestitatea in­telectuală, să nu lași ide­ologia să siluiască trecu­tul. Istoria era catalogată din start, tre­buia rescrisă. An­glia, Franța erau puteri im­perialiste, Ion Brătianu era tră­dător de țară. Despre astfel de lucruri nu aveai voie să scrii de bine. Tre­buia să găsești un culoar, să te strecori, ca istoric. Eu, de pildă, m-am ocupat foarte mult de fră­mântările sociale. Fuseseră o realitate a istoriei noas­tre, dar interesau și regimul. Totul era să tratezi așa cum a fost, să nu fii obligat să schimbi isto­ria. Când ajungeai la cenzură, era deja plăcut, stăteai un pic de vor­bă și ți se spunea unde să îndulcești câte o formu­lare. În 1958, am avut chiar parte de scandal în revista Scânteia, pe marginea unei comunicări pe care o ținusem, în care sus­țineam că liberalii radicali C.A.Rosetti și Ion Bră­tianu fuseseră partizanii reformei agrare, care s-a rea­lizat în 1864. Era o erezie cumplită în ochii lor, m-au frecat mult pe treaba asta, ca mai târziu, în 1964, să re­vin cu exact aceleași teze, care erau brusc acceptate.

Duplicitatea ca exercițiu al supraviețuirii

- Vechilor dvs. traume bio­grafice, li s-a adăugat, re­cent, un alt episod inconfortabil. S-a dezvăluit dosarul dvs. de Secu­ritate și s-au făcut publice notele de informator, semnate sub nu­mele de cod Băleanu. Ce v-a îm­pins să faceți pactul cu regimul? Nu suferise destul întreaga dvs. familie din cauza lui?

- Am fost chemat la Minis­terul Învățământului și, când am ajuns în față, m-au împins într-o mașină și m-au dus la Securitate. Singurul lucru pe care am putut să-l fac a fost să diluez aceste note până la anihilare. Nu m-am putut opune. Dacă nu le-aș fi sem­nat, m-ar fi scos iar din Ins­titut. Or, tocmai ieșisem la lu­mină, cât de cât. Rezistența mea morală se diminuase. Așa am con­tinuat să lucrez. În 1965, am putut chiar pleca la Vie­na, într-o delegație de 40 de istorici. Am avut li­bertatea de a ne face me­seria și de a lua chiar cuvântul li­ber. Vreau să reamintesc însă că am avut de două ori ne­gația CNSAS-ului că aș fi fost cola­borator al Secu­rității.

- Totuși, în aceste note, care pot fi văzute pe in­ternet, vă trădați colegii, scrieți limpede că activitățile și vorbele lor nu sunt pe linia partidului. Nu vă pare rău că ați făcut-o?

- Tot ce scriam se știa deja. Se știa că respectivii nu sunt de partea conducerii de partid. N-a fost decapitat nimeni din cauza lor. Vă asigur că atunci lucrurile se vedeau cu totul altfel. Trăiam niște vremuri cumplite și impor­tan­tă era supraviețuirea.

- Numărul marilor oameni de cultură români care au cedat presiunilor comuniste este deza­mă­­gi­tor. Privind în urmă, ro­mâ­nii par un popor slab.

- Românii au avut mereu un instinct de conservare, au acțio­nat radical rareori. Duplicitatea e un exercițiu al supraviețuirii, pe care poporul nostru l-a cu­nos­cut în multe momente isto­rice. Și am mai avut mereu o slăbi­ciu­ne, o limită istorică: am reușit rareori să facem echi­pă. Chiar și când păream uniți, ne-am lăsat risipiți de tensiuni in­terne (cum a fost cazul mișcă­rii pașop­tiste).

- Cum pare România de azi în ochii unui istoric care a traversat atâtea regimuri?

- Tristă. Au trecut mai bine de două decenii de de­mo­crație, în care nu am reușit să facem mare lucru. Corupție a existat în toate timpurile și în toate țările. Dar ce se întâmplă acum e o de­generare națională. S-a răsturnat cu totul ierarhia valorilor. Un scriitor, un avo­cat sau un dascăl bun nu mai stârnește nimănui res­pect. Singurul care contează e omul cu bani. Dar și mai trist e că românii și-au pierdut în ultimul secol dorința de a mai face ceva pentru țară. Au abandonat-o!

Țara se risipește

- Ne-am pierdut patriotismul?

- Dacă azi ar mai fi o situație ca în tinerețea tatălui meu, câți oare dintre studenții străini ar veni înapoi să se înroleze? Niciunul. Ba ar fugi în străinătate toți cei de aici. Visul tuturor e să plece. Fiecare vrea să facă ceva doar pentru el, nimeni nu mai vrea să facă ceva și pentru țară. Și copiii mei sunt plecați, din anii 70. Fata s-a măritat în Olanda, e pensionara statului olandez. Băiatul e la Paris. Au fugit de un sistem totalitar. Cine s-a mai întors după 1989? Dinu Giurăscu și Neagu Djuvara! Nu, nu mai avem patrioți! Nu mai avem conștiință colectivă și niciun fel de educație națională. Țara se risipește.

- Soția dvs. s-a stins din viață acum câțiva ani, copiii sunt plecați. Sunteți destul de singur...

- Singur, cu un cățel. Dar lucrez în fiecare zi, sper să-mi iasă două cărți până la începutul anului. Fără muncă aș fi disperat. Am 89 de ani, dar nu m-am oprit o clipă. Munca făcută din pasiune e moștenirea cea mai importantă pe care mi-a lăsat-o tatăl meu. În mai, 1990, când m-am pensionat, m-a chemat a doua zi Zoe Petre și mi-a dat cursuri la facultate. Am fost profesor până acum trei ani și aș mai fi continuat, dacă nu aș fi dat peste o generație îngrozitor de slabă, care nu cu­noștea nici măcar gramatica. De atunci, mă concentrez doar pe munca mea la Academie. Mă trezesc în fiecare zi la 7.30 și vin aici. Munca mă ajută să fiu. Și mai ales să nu mă simt singur.

Fotografii din arhiva personală