A fost cu mine pe câmpul de la marginea lumii, dincolo de blocuri şi autobuze, printre lăcuste şi cârduri de gâşte. M-a învăţat că bucuria înseamnă atât de puţin - tata şi mama ţinându-se de mână, mirosul de cicoare, mentă, muşeţel, albastrul vălurit al unui cer de vară, un pistol cu capse cu care să împuşti scaieţi, încrederea că nimic rău nu ţi se poate întâmpla. M-a învăţat că-i de ajuns să alerg, repede, din ce în ce mai repede, să-mi deschid braţele larg, să mă încred în El şi să închid ochii, pentru ca paşii mei să se desprindă de la pământ şi să plutesc o vreme fără griji, deasupra lumii şi a cârdurilor de gâşte. Acolo, pe câmpul ăsta unde acum sunt blocuri şi hipermarket-uri, am aflat că toate minunile sunt atât de aproape, că, uneori, trebuie să traversezi o stradă ca să ajungi în inima lor, că dincolo de blocuri şi de alei, dincolo de lucrurile ştiute, te va aştepta mereu altceva. El, sau bucuria, sau miracolul. Nu i-am spus nicicum, nu l-am văzut, nici măcar nu i-am vorbit. Am ştiut doar că e acolo, undeva aproape, fâlfâind din aripile lui de vânt cu miros de ceai, lipit de mine, îmbrăţişându-mă, topindu-se, cu toată adierea lui simplă, adânc, foarte adânc în mine. Un timp, am ştiut că e tot acolo, că nu va pleca niciodată nicăieri, că nu trebuie decât să mă rătăcesc puţin de lucrurile ştiute, să fac ochii mari la tot ceea ce văd, să las lucrurile să coboare în mine, că să-l simt din nou, viu, dezmorţindu-se, furişându-se în mine şi deasupra mea. El şi căldura aceea toropitoare, uriaşă, care mă făcea să zbor. Un timp, chiar am crezut că lucrurile nu pot să se mai schimbe, că, odată ce ai învăţat să te desprinzi de la pământ şi să pluteşti în tihnă, toate astea se vor întoarce la tine mereu şi mereu, ori de câte ori vei avea nevoie de ele. N-a fost chiar aşa. Încet, încet, am început să uit, să mă umplu de mine, de griji, de toată viaţa aceea care îmi spunea că lucrurile sunt într-un singur fel, că eşti nebun dacă îndrăzneşti să crezi altceva. Doar seara, şi rar, se întâmpla să mai simt o zbatere ciudată în mine, atunci când cerul începea să se schimbe, atunci când tăceam şi se pornea ploaia. Mă simţeam mic şi privit de undeva departe, ca şi cum corpul acela care eram eu nu-mi mai aparţinea, ca şi cum altcineva de sus mă chema să vin, să mă apropii. Nu ţinea mult şi mă întorceam în mine, îmi simţeam mâinile, iar mâinile simţeau ploaia, mă încercau un dor ciudat, o amintire nelămurită, mă vedeam pe mine copil, pe mama şi pe tata, mă vedeam zburând, şi era bine şi era de ajuns.
Oftam şi mă făceam mare, învăţasem că oamenii nu zboară, că mama şi cu tata se despart, că bucuria nu e simplă, că îngerii există în biserici, zugrăviţi în culori aurii. Aş fi vrut să-i văd cum se desprind de tencuială, cum încep să se rotească peste capetele plecate în rugăciune, fâlfâind uşor prin aburul înţepător de smirnă şi tămâie, cum se aşează pe umerii bătrânilor şi le şoptesc te miri ce, iar ei râd, se bucură şi se roagă mai departe. Doar că toate astea nu se întâmplau, sau poate nu eram eu în stare să le văd, nu ştiu. Sigur e că mi-a trebuit un timp până când să simt că e din nou cu mine. Ştiu că eram pe munte şi se lăsase ceaţa, ştiu că începuse să fulguiască în mijlocul lui iulie, iar noaptea înghiţea poteca, ştiu că în mine urcau pe nesimţite frigul şi frica şi mai ştiu că am început să mă rog. Cu ochii închişi, scuturat de vânt şi biciuit de gheaţă, la două mii şi mai bine de metri, am fost învăluit de un abur nelămurit de cicoare, muşeţel şi mentă, mi-am văzut părinţii zâmbind şi ţinându-se de mână, iar de undeva, din coşul pieptului, a început să crească o fierbinţeală care m-a învăluit cu totul. Şimţeam că nimic rău nu se mai poate întâmpla, că altcineva, El, e cu mine, că, odată cu prezenţa Lui, vine şi cea mai simplă şi mai curată dintre bucuriile lumii, că, împreună cu El, sunt eu, cel mai eu, că pot să zbor şi frica nu există. A rămas cu mine în toată noaptea aceea pe care am petrecut-o într-o văgăună din munţi, mi-a alungat frigul şi spaima, iar a doua zi, dis-de-dimineaţă, mi-a călăuzit paşii spre cel mai frumos loc de pe pământ, tărâmul vrăjit de unde a început totul. Ţin minte că soarele făcea ca zăpada să capete străluciri albastre, ţin minte că eram fericit şi am crezut o vreme că poate aşa e când mori, că poate fără să ştiu şi fără să-mi aduc aminte, am alunecat într-una din văgăunile pietroase, că atunci şi acolo am intrat pur şi simplu într-o altă viaţă. Era atât de bine şi era atât de simplu, era de parcă aşa ar fi fost de când e lumea lume, de parcă eu şi El am fi fost una şi aceeaşi fiinţă şi că niciodată nu am fost despărţiţi. Abia când am ajuns la cabană, când am băut un ceai de muşeţel şi mentă şi am mâncat o felie de pâine prăjită, am înţeles că mă aflu încă în viaţa asta, că mai am de trăit şi că nu trebuie să mai uit.
Când mă astupam prea tare, când viaţa mă lua pe dinainte, când mă întristam şi începeam să am îndoieli, începeam să scriu. Scriam cu furie, scriam ca să-mi aduc aminte, scriam ca să-l aduc înapoi, că să nu uit că bucuria e simplă, că El e cu mine şi eu sunt cu El, scriam ca o datorie, ca o nevoie, ca un fel de vrajă făcută anume ca să încep să zbor. Iar când scriam, iar El se aşeza lângă mine, simţeam chiar asta: că mă desprind încet deasupra lumii, că jos, foarte jos, rămân lăcuste, gâşte, autobuze şi blocuri, că mă pot roti la nesfârşit peste alei şi smârcuri, peste prăpăstii şi bulevarde, că e bine, că e simplu şi că e frumos, că totul e la îndemână şi se află în puterea mea şi a lui. Când uitam de El, când mă vedeam doar pe mine, când începeam să mă port trufaş, ca şi când lucrurile mi-ar aparţine mie şi doar mie, ca şi când aş fi singurul om căruia îi stă în putere să zboare, ca şi când eu am inventat începutul şi sfârşitul, lucrurile se ciobeau şi începeau să se crape, ca într-o oglindă din care nu mai pricepi nimic. Atunci începeau îndoielile, chinul şi suferinţa, atunci mă umpleam de furie, împotriva mea şi a scrisului ca zbor nesfârşit, atunci îl acuzam de vrute şi nevrute, că unde este şi de ce m-a părăsit, că n-are voie să-mi facă una ca asta şi să poftească încoace mai repede, că nu pot fără El, recunosc, mă împotriveam şi îl detestam, mi se părea că mă duce cu fofârlica, că-mi arată puţin frumos şi puţină bucurie şi apoi dispare exact când mi-e lumea mai dragă, mi se părea că mi-ar fi mai bine fără El, că aşa, barem, n-aş mai suferi mocnit, că nu mi-e aproape, unde eşti, îi spuneam, vino şi fă-mă să zbor, nici nu exişti, îi spuneam, eşti doar o plăsmuire de doi bani, vino, arată-te, dacă eşti în stare, Tu nu vezi cât de logică şi de tristă e lumea fără tine, băi, puşlama, băi, viezure, băi, bursuc otrăvit care mă umpli de dor şi mă faci să urlu după tine, vino, că-ţi rup picioarele, vino să te scuip şi să te îmbrăţişez, nu mă lăsa singur, singur, sunt un om mare şi prost, singur, n-am nici un motiv, singur, trăiesc fix degeaba, singur, n-are nici un rost şi n-o să înţeleg nimic, apoi îi spuneam să plece, da, da, să plece, pleacă, să nu te mai simt niciodată, să nici nu ştiu că eşti, mi te-ai arătat şi acum fugi ca ultimul dintre laşi, acum mă laşi să te caut ca într-un joc tâmpit de-a v-aţi ascunselea, îmi spui că eşti aproape, în mine, în oameni, în frunze, în vânt, îmi spui să-mi deschid ochii şi să văd cu luare aminte, uite că-i deschid şi nu văd nimic, uite că mă uit în mine şi nu văd decât că-s răcit şi că tuşesc, uite că mă uit în oameni şi nu văd decât nişte străini cu care îmi spun vorbe politicoase şi, uneori, nici măcar atât, uite că mă uit la frunze şi văd cum îngălbenesc şi cad, uite că din vânt nu simt decât că-i rece şi că o să mă facă să strănut, unde eşti, arătare aiurită, cât o să mă mai laşi să orbecăi în gol, chiar vrei să mă vezi cum mă sting de dorul bucuriei tale simple, chiar crezi că-i atât de simplu să fie simplu?, oho, nu e simplu deloc, dar deloc deloc, crede-mă, altfel, dacă ar fi atât de simplu să fie simplu, de ce nu zboară toţi oamenii ăştia de pe aici, de ce nu sunt fericiţi şi de ce nu râd, ha?!, chiar nu vezi că simplitatea asta de a fi cu tine e cel mai complicat lucru de pe pământ, pun pariu că acum te hlizeşti, Tu şi toţi ăia ca tine, staţi acolo în perfecţiunea voastră şi râdeţi de noi ăştia care ne dăm cu capul de pereţi şi bâjbâim năuci căutându-vă, aşa e că staţi cu aripile încrucişate şi nu faceţi nimic?, aşa e că ne trimiteţi bezele şi ne daţi cu raze de soare pe la nas doar ca să vă bateţi joc de noi şi de neputinţa noastră, doar ca să ne amintiţi că existaţi, că sunteţi pe aproape, pitiţi, şi ne faceţi în ciudă?, zău, nu e frumos să fie aşa, avem şi noi o viaţă pe pământul ăsta şi nu se face să ştim că fericirea nu-i aici, nu se face să ştim că fericirea vine doar când sunteţi Voi cu noi şi nu mai plecaţi la prima noastră greşeală, în definitiv, zău, ce mare lucru am făcut?, am fost şi eu puţin orgolios?, am fost şi eu egoist?, am fost rău?, am minţit?, te-am uitat?, şi ce mare lucru?!?, pe cuvânt, uite, îmi cer iertare, ne împăcăm, tu vii, eu scriu, ne bucurăm împreună, mângâiem pisicile şi zburăm şi noi, un ceas, două, aşa, mai spre seară, îmbrăţişăm oamenii şi iertăm greşelile greşiţilor noştri, ne ferim de ispite şi de toate porcăriile celui viclean, ne luăm de mână iubitele şi zburăm în rotocoale deasupra cartierelor de blocuri, vezi?, aşa ceva nici măcar nu se poate, aşa ceva nu e posibil în lumea noastră de aici, aşa ceva e scris doar în basmele de adormit copiii, noi trăim aici după alte reguli şi, după cum poţi să observi, suntem cam mulţi şi, în general, cam trişti.
Probabil că El a tot venit şi mi s-a arătat şi probabil că eu nu l-am mai văzut. Probabil că a fost şi acum cu mine, în timp ce scriam toate astea. Probabil că e nevoie să fim lăsaţi uneori singuri, să trăim într-o lume în care nu se zboară decât rar, într-o lume în care oamenii care se iubesc ajung să se despartă, o lume cu foarte multă logică şi destulă, prea destulă, tristeţe.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
