A fost cu mine pe câmpul de la marginea lumii, dincolo de blocuri și autobuze, printre lăcuste și cârduri de gâște. M-a învățat că bucuria înseamnă atât de puțin - tata și mama ținându-se de mână, mirosul de cicoare, mentă, mușețel, albastrul vălurit al unui cer de vară, un pistol cu capse cu care să împuști scaieți, încrederea că nimic rău nu ți se poate întâmpla. M-a învățat că-i de ajuns să alerg, repede, din ce în ce mai repede, să-mi deschid brațele larg, să mă încred în El și să închid ochii, pentru ca pașii mei să se desprindă de la pământ și să plutesc o vreme fără griji, deasupra lumii și a cârdurilor de gâște. Acolo, pe câmpul ăsta unde acum sunt blocuri și hipermarket-uri, am aflat că toate minunile sunt atât de aproape, că, uneori, trebuie să traversezi o stradă ca să ajungi în inima lor, că dincolo de blocuri și de alei, dincolo de lucrurile știute, te va aștepta mereu altceva. El, sau bucuria, sau miracolul. Nu i-am spus nicicum, nu l-am văzut, nici măcar nu i-am vorbit. Am știut doar că e acolo, undeva aproape, fâlfâind din aripile lui de vânt cu miros de ceai, lipit de mine, îmbrățișându-mă, topindu-se, cu toată adierea lui simplă, adânc, foarte adânc în mine. Un timp, am știut că e tot acolo, că nu va pleca niciodată nicăieri, că nu trebuie decât să mă rătăcesc puțin de lucrurile știute, să fac ochii mari la tot ceea ce văd, să las lucrurile să coboare în mine, că să-l simt din nou, viu, dezmorțindu-se, furișându-se în mine și deasupra mea. El și căldura aceea toropitoare, uriașă, care mă făcea să zbor. Un timp, chiar am crezut că lucrurile nu pot să se mai schimbe, că, odată ce ai învățat să te desprinzi de la pământ și să plutești în tihnă, toate astea se vor întoarce la tine mereu și mereu, ori de câte ori vei avea nevoie de ele. N-a fost chiar așa. Încet, încet, am început să uit, să mă umplu de mine, de griji, de toată viața aceea care îmi spunea că lucrurile sunt într-un singur fel, că ești nebun dacă îndrăznești să crezi altceva. Doar seara, și rar, se întâmpla să mai simt o zbatere ciudată în mine, atunci când cerul începea să se schimbe, atunci când tăceam și se pornea ploaia. Mă simțeam mic și privit de undeva departe, ca și cum corpul acela care eram eu nu-mi mai aparținea, ca și cum altcineva de sus mă chema să vin, să mă apropii. Nu ținea mult și mă întorceam în mine, îmi simțeam mâinile, iar mâinile simțeau ploaia, mă încercau un dor ciudat, o amintire nelămurită, mă vedeam pe mine copil, pe mama și pe tata, mă vedeam zburând, și era bine și era de ajuns.
Oftam și mă făceam mare, învățasem că oamenii nu zboară, că mama și cu tata se despart, că bucuria nu e simplă, că îngerii există în biserici, zugrăviți în culori aurii. Aș fi vrut să-i văd cum se desprind de tencuială, cum încep să se rotească peste capetele plecate în rugăciune, fâlfâind ușor prin aburul înțepător de smirnă și tămâie, cum se așează pe umerii bătrânilor și le șoptesc te miri ce, iar ei râd, se bucură și se roagă mai departe. Doar că toate astea nu se întâmplau, sau poate nu eram eu în stare să le văd, nu știu. Sigur e că mi-a trebuit un timp până când să simt că e din nou cu mine. Știu că eram pe munte și se lăsase ceața, știu că începuse să fulguiască în mijlocul lui iulie, iar noaptea înghițea poteca, știu că în mine urcau pe nesimțite frigul și frica și mai știu că am început să mă rog. Cu ochii închiși, scuturat de vânt și biciuit de gheață, la două mii și mai bine de metri, am fost învăluit de un abur nelămurit de cicoare, mușețel și mentă, mi-am văzut părinții zâmbind și ținându-se de mână, iar de undeva, din coșul pieptului, a început să crească o fierbințeală care m-a învăluit cu totul. Șimțeam că nimic rău nu se mai poate întâmpla, că altcineva, El, e cu mine, că, odată cu prezența Lui, vine și cea mai simplă și mai curată dintre bucuriile lumii, că, împreună cu El, sunt eu, cel mai eu, că pot să zbor și frica nu există. A rămas cu mine în toată noaptea aceea pe care am petrecut-o într-o văgăună din munți, mi-a alungat frigul și spaima, iar a doua zi, dis-de-dimineață, mi-a călăuzit pașii spre cel mai frumos loc de pe pământ, tărâmul vrăjit de unde a început totul. Țin minte că soarele făcea ca zăpada să capete străluciri albastre, țin minte că eram fericit și am crezut o vreme că poate așa e când mori, că poate fără să știu și fără să-mi aduc aminte, am alunecat într-una din văgăunile pietroase, că atunci și acolo am intrat pur și simplu într-o altă viață. Era atât de bine și era atât de simplu, era de parcă așa ar fi fost de când e lumea lume, de parcă eu și El am fi fost una și aceeași ființă și că niciodată nu am fost despărțiți. Abia când am ajuns la cabană, când am băut un ceai de mușețel și mentă și am mâncat o felie de pâine prăjită, am înțeles că mă aflu încă în viața asta, că mai am de trăit și că nu trebuie să mai uit.
Când mă astupam prea tare, când viața mă lua pe dinainte, când mă întristam și începeam să am îndoieli, începeam să scriu. Scriam cu furie, scriam ca să-mi aduc aminte, scriam ca să-l aduc înapoi, că să nu uit că bucuria e simplă, că El e cu mine și eu sunt cu El, scriam ca o datorie, ca o nevoie, ca un fel de vrajă făcută anume ca să încep să zbor. Iar când scriam, iar El se așeza lângă mine, simțeam chiar asta: că mă desprind încet deasupra lumii, că jos, foarte jos, rămân lăcuste, gâște, autobuze și blocuri, că mă pot roti la nesfârșit peste alei și smârcuri, peste prăpăstii și bulevarde, că e bine, că e simplu și că e frumos, că totul e la îndemână și se află în puterea mea și a lui. Când uitam de El, când mă vedeam doar pe mine, când începeam să mă port trufaș, ca și când lucrurile mi-ar aparține mie și doar mie, ca și când aș fi singurul om căruia îi stă în putere să zboare, ca și când eu am inventat începutul și sfârșitul, lucrurile se ciobeau și începeau să se crape, ca într-o oglindă din care nu mai pricepi nimic. Atunci începeau îndoielile, chinul și suferința, atunci mă umpleam de furie, împotriva mea și a scrisului ca zbor nesfârșit, atunci îl acuzam de vrute și nevrute, că unde este și de ce m-a părăsit, că n-are voie să-mi facă una ca asta și să poftească încoace mai repede, că nu pot fără El, recunosc, mă împotriveam și îl detestam, mi se părea că mă duce cu fofârlica, că-mi arată puțin frumos și puțină bucurie și apoi dispare exact când mi-e lumea mai dragă, mi se părea că mi-ar fi mai bine fără El, că așa, barem, n-aș mai suferi mocnit, că nu mi-e aproape, unde ești, îi spuneam, vino și fă-mă să zbor, nici nu exiști, îi spuneam, ești doar o plăsmuire de doi bani, vino, arată-te, dacă ești în stare, Tu nu vezi cât de logică și de tristă e lumea fără tine, băi, pușlama, băi, viezure, băi, bursuc otrăvit care mă umpli de dor și mă faci să urlu după tine, vino, că-ți rup picioarele, vino să te scuip și să te îmbrățișez, nu mă lăsa singur, singur, sunt un om mare și prost, singur, n-am nici un motiv, singur, trăiesc fix degeaba, singur, n-are nici un rost și n-o să înțeleg nimic, apoi îi spuneam să plece, da, da, să plece, pleacă, să nu te mai simt niciodată, să nici nu știu că ești, mi te-ai arătat și acum fugi ca ultimul dintre lași, acum mă lași să te caut ca într-un joc tâmpit de-a v-ați ascunselea, îmi spui că ești aproape, în mine, în oameni, în frunze, în vânt, îmi spui să-mi deschid ochii și să văd cu luare aminte, uite că-i deschid și nu văd nimic, uite că mă uit în mine și nu văd decât că-s răcit și că tușesc, uite că mă uit în oameni și nu văd decât niște străini cu care îmi spun vorbe politicoase și, uneori, nici măcar atât, uite că mă uit la frunze și văd cum îngălbenesc și cad, uite că din vânt nu simt decât că-i rece și că o să mă facă să strănut, unde ești, arătare aiurită, cât o să mă mai lași să orbecăi în gol, chiar vrei să mă vezi cum mă sting de dorul bucuriei tale simple, chiar crezi că-i atât de simplu să fie simplu?, oho, nu e simplu deloc, dar deloc deloc, crede-mă, altfel, dacă ar fi atât de simplu să fie simplu, de ce nu zboară toți oamenii ăștia de pe aici, de ce nu sunt fericiți și de ce nu râd, ha?!, chiar nu vezi că simplitatea asta de a fi cu tine e cel mai complicat lucru de pe pământ, pun pariu că acum te hlizești, Tu și toți ăia ca tine, stați acolo în perfecțiunea voastră și râdeți de noi ăștia care ne dăm cu capul de pereți și bâjbâim năuci căutându-vă, așa e că stați cu aripile încrucișate și nu faceți nimic?, așa e că ne trimiteți bezele și ne dați cu raze de soare pe la nas doar ca să vă bateți joc de noi și de neputința noastră, doar ca să ne amintiți că existați, că sunteți pe aproape, pitiți, și ne faceți în ciudă?, zău, nu e frumos să fie așa, avem și noi o viață pe pământul ăsta și nu se face să știm că fericirea nu-i aici, nu se face să știm că fericirea vine doar când sunteți Voi cu noi și nu mai plecați la prima noastră greșeală, în definitiv, zău, ce mare lucru am făcut?, am fost și eu puțin orgolios?, am fost și eu egoist?, am fost rău?, am mințit?, te-am uitat?, și ce mare lucru?!?, pe cuvânt, uite, îmi cer iertare, ne împăcăm, tu vii, eu scriu, ne bucurăm împreună, mângâiem pisicile și zburăm și noi, un ceas, două, așa, mai spre seară, îmbrățișăm oamenii și iertăm greșelile greșiților noștri, ne ferim de ispite și de toate porcăriile celui viclean, ne luăm de mână iubitele și zburăm în rotocoale deasupra cartierelor de blocuri, vezi?, așa ceva nici măcar nu se poate, așa ceva nu e posibil în lumea noastră de aici, așa ceva e scris doar în basmele de adormit copiii, noi trăim aici după alte reguli și, după cum poți să observi, suntem cam mulți și, în general, cam triști.
Probabil că El a tot venit și mi s-a arătat și probabil că eu nu l-am mai văzut. Probabil că a fost și acum cu mine, în timp ce scriam toate astea. Probabil că e nevoie să fim lăsați uneori singuri, să trăim într-o lume în care nu se zboară decât rar, într-o lume în care oamenii care se iubesc ajung să se despartă, o lume cu foarte multă logică și destulă, prea destulă, tristețe. Probabil că doar așa vom înțelege cu adevărat rostul Lui, rostul ființei ăsteia de o simplitate și de o bucurie nebune, rostul nostru ca oameni pe pământ. Probabil că trebuie să închizi ochii și să te rogi încet, până când vei începe să plângi. Probabil că doar așa încep lucrurile, lucrurile simple și bucuria adevărată. Probabil că nu-mi va ajunge viața asta ca să ajung în inima și în rostul lor fără seamăn. Și probabil că va trebui să scriu mai departe, greu, chinuitor de greu, despre bucuria aceea care mă face să zbor. Mai mult de atât nu știu ce pot face. El e cu mine, aici, acum.