Mai demult ştiam când vine iarna, după cum se opreau norii peste pădure. Cam cu două-trei zile înainte să cadă primele zăpezi, se lăsau grei, vineţii, jos de tot peste copaci. Erau aşa de grei, că se auzea până în casă trosnetul crengilor apăsate. Iar când se făcea linişte-linişte, când nu se mai auzea nimic, atunci ştiam că nu mai am mult de aşteptat.
Şi, într-adevăr, nu mai era mult, căci dintr-o dată aerul parcă se înmuia şi apoi apăreau şi primii fulgi, speriaţi, timizi, uşor mânaţi de vânt dinspre poala pădurii. Aşa începea iarna atunci şi odată cu ea şi cea mai dorită perioadă a anului. Nimic nu era mai grozav pe lumea asta decât să-ţi iei bocancii, paltonul, mănuşile şi căciula şi să ieşi cu sania în ninsoare. Uliţa nu mai avea capăt, ziua nu se mai sfârşea şi zăpezile nu conteneau să acopere pământul cu o haină străvezie, pufoasă şi moale.
Buna mea îmi spunea că întotdeauna prima zăpadă cade din aripile îngerilor care-şi curăţă penele înainte de Crăciun şi că de aceea toată lumea e atât de fericită când vede primii fulgi, care sunt sfinţi. Bine, dar când ninge a doua oară, şi a treia oară, şi când ninge zile în şir fără să se oprească, şi când toate din curte şi din lume sunt acoperite şi îngropate în omăt, tot îngerii sunt de vină? am întrebat-o. Dar ţin minte că nu mi-a răspuns, şi atunci am ieşit în curtea care se micşorase într-atâta, încât era doar o cărare de la casă până la poartă, un tunel printre nămeţi.
Atunci, în ziua aceea, am descoperit "jocul de-a îngerii”. Desfăceam braţele şi depărtam picioarele şi mă aruncam pe spate, în zăpada moale. Mă ridicam apoi încet, ca să nu stric urma lăsată în omăt şi "îngerul” pufos, cu margini delicate de sidef, rămânea să străjuiască drumul. Mai făceam unul şi încă unul, până când mă săturam să mă tot trântesc în zăpadă.
Stoluri de îngeri de omăt străjuiau uliţa Bunii, cât era de lungă. Drumul până la cuptor era păzit de îngeri cu aripile desfăcute, căci ţinusem mâinile deasupra capului când m-am aruncat în omăt. Din loc în loc, printre pomii din grădină, când mă plictiseam, mai făceam câte un înger aşa, de control, ca să nu-mi pierd îndemânarea sau, mai degrabă, antrenamentul la căzut în omăt. Erau cam stingheri, aşa, împrăştiaţi printre copaci, dar parcă erau mai misterioşi decât ceilalţi înşiraţi la grămadă. Oricum, lumina lunii îi făcea pe toţi să strălucească alb-albăstrui. Şi dacă noaptea te trezeai şi te uitai pe fereastră, părea că în toată curtea şi-n mijlocul grădinii s-au adunat toţi îngerii la sfat. Dacă se făcea frig tare, îngerii îngheţau şi marginile lor zimţate şi sclipitoare scoteau sunete firave când le-atingeai. Mai ştiam, tot de la Buna, că atunci când se topeşte un înger de zăpadă în locul lui ies doar lăcrămioare şi ghiocei. Dar asta nu prea mă interesa pe-atunci.
Am crescut, am intrat la şcoală, am plecat apoi la alte şcoli mai mari, în alt oraş şi mai mare şi am uitat o vreme de îngerii de omăt. Când am avut şi eu copii, la rândul meu, i-am învăţat să-şi facă propriii lor îngeri şi asta era pentru ei cea mai de seamă distracţie a zilelor în care zăpezile pufoase se apropiau de streşinile caselor, căci pe atunci iernile coborau încă generoase dinspre munţi. Se întreceau care să facă îngeri mai mulţi şi mai frumoşi.
Mi-am adus aminte de jocul acesta şi în una din ultimele seri pe care le-am mai trăit, în această lume, lângă întâia mea născută, într-un spital bucureştean. Era o zi de decembrie. Treceam prin curtea pavilionului în care eram internate, pentru a ajunge la cabinetul în care i se făceau tratamentele. Mergea destul de greu şi asistenta medicală mi-a dat un cărucior. După ce investigaţiile s-au terminat, când am ieşit iar afară, amiaza era spre sfârşite. Deşi era în decembrie, o lumină blândă încălzea curtea. Am urcat în spital, am luat o pătură, m-am întors în curte şi am înfăşurat copila în ea, ca să nu-i fie frig. Eu eram cu totul încremenită şi îngheţată, de când îmi spusese doctorul diagnosticul. Nu mă puteam duce în salon, nu suportam să stau între pereţii aceia albi, printre copiii chinuiţi de boli fără nume.
Era atât de frumos afară, atâta lumină, atâta linişte între copacii aceia bătrâni, şi-am zis să ne plimbăm, ca să uit durerea care mă copleşea, ca să iau de la ei, de la copaci, puterea pentru ce mă aşteaptă, ca să învăţ de la ei să stau în picioare, oricât de mare ar fi vântul amărăciunii şi al durerii... Pe de altă parte, am vrut să fiu doar eu şi ea, noi două, doar noi două în mijlocul lumii, ca atunci demult, când încă se ascundea în pântecele meu. Doamne, dacă aş avea putere, aş vrea s-o mai nasc încă o dată, îmi ziceam cu disperare. Ce să fac? Ce să fac? Mergeam printre copaci, în spatele căruciorului, şi îi arătam cât de frumos e asfinţitul, cum se ridică trufaş spinii unui măceş, am văzut împreună o ghindă rămasă pe o crenguţă şi-am fericit-o pe veveriţa care o va descoperi. Am aşezat câteva frunze pe o vizuină aflată la rădăcina unui tei, ca să nu-i fie frig celui care-şi făcuse adăpost acolo. Am văzut şi nişte ciori care păşeau tacticoase pe iarba îngheţată şi, la urmă, un căţel speriat care-şi găsise culcuş lângă un trandafir încărcat de promoroacă. A început să ningă uşor, cu fulgi rari, când era deja aproape întuneric. Nu mai aveam cum să mai stăm în curte. Am mai făcut o tură, şi ea, copila mea cea înţeleaptă, m-a pus să-i promit că atunci când zăpada va fi mare, vom merge iar în curte la Buna şi vom face îngeri printre meri.
În cele aproape două ceasuri cât am stat în curtea spitalului, printre copaci, am îmbătrânit pe veci. Am urcat în salonul a cărui lumină orbitoare părea un strigăt ascuţit. Am luat pătura din jurul ei, am ţinut-o în braţe până a adormit, am aşezat-o în pat şi-am început veghea din acea noapte. A doua zi n-a mai vrut să se îmbrace. Mi-a spus că nu-i este frig, să dau ciorapii ei băieţelului pe care îl ţine în braţe femeia din iconiţa pe care o purtam cu mine mereu. Apoi a adormit iar, dorindu-şi pentru ultima oară să crească zăpezile mai repede.
Peste două zile am plecat din spital singură.
De-atunci, n-am mai făcut îngeri de zăpadă. Mi-e frică de fiecare dată când ninge mult, mi-e teamă că s-ar putea întâmpla să las toate la o parte şi să mă duc în grădină, să mă opresc acolo unde zăpada se înalţă mai mult, să mă întorc încet cu spatele şi să mă las în omătul moale, cu mâinile depărtate, pentru ca îngerul meu să fie liber, să poată zbura cât mai sus, cât mai departe. Nu mi-e teamă că m-aş putea lovi, mai ţin minte şi acuma cum trebuia să-ţi ţii respiraţia când te lăsai în zăpadă şi cum să te ridici ca să nu stârneşti un nor sclipitor şi să-ţi vezi îngerul fărâmat.
Mă gândesc doar că s-ar putea întâmpla ca noaptea, dacă m-aş uita pe fereastră, să văd că lângă îngerul meu cu aripile întinse stă lipit un altul mai mic, cu aripile strânse pe lângă el, ca un cocon străveziu de mătase. Numai de asta mi-e frică...