Urmaşii vlahilor

- Românii care muncesc în nordul Italiei -

Nu e vorba nici de "şuţii” de buzunare din Roma, nici de "peştii” de la periferii, pe care presa italiană nu conteneşte să-i înfiereze pentru toate nenorocirile ce se întâmplă în Italia. În textul de faţă e vorba despre românii pe care i-am întâlnit în nordul Italiei, în staţiunile de lux din Dolomiţi. Harnici, inteligenţi, motivaţi, ei reprezintă o veritabilă "elită”, pe care boşii industriei hoteliere îi preferă autohtonilor. Veşti bune despre un alt fel de români, plecaţi să se chivernisească în Occident

În căutarea ladinilor şi a vlahilor prezenţi, când­va, în zonele montane ale Alpilor italieni, am călătorit pe un traseu de peste 1500 de km, prin văile şi pe înălţimile Dolomiţilor. Locuri ca Ampezzo, Val Badia, Val di Fassa, Val Gardena for­mează una din­tre cele mai prestigioase regi­uni turistice ale mapa­mondului: hote­luri şi restaurante luxoase, de 4 şi 5 stele, telecabine mo­­derne, care plu­tesc pe dea­supra magnificelor pis­curi înzăpezite, sute de pârtii de schi şi trasee de drumeţii cu pi­ciorul sau pe bicicletă, căutate de milioane de turişti care vin în "paradisul Do­lomiţilor”. E lesne de înţeles că nu oricine este anga­jat aici. Pentru că în nordul Italiei, turismul este la cele mai înalte cote din Europa, iar oa­menii anga­jaţi în aceste hoteluri contribuie deci­siv la faima internaţio­nală a lo­cului. Ei bine, românii pe care i-am întâlnit pe văile Alpilor lu­crează chiar în indus­tria hotelieră, mulţi în funcţii de conducere! Şco­­­liţi, îmbrăcaţi la patru ace, vorbitori de limbi străine, i-au sur­clasat pe italieni prin destoinicie, corectitudine şi stil. A­cum 10 ani, pe Val di Fassa, o faimoasă zonă tu­ristică, lucrau câţiva ro­mâni. Acum sunt peste 2600! Vreo 4000, în to­tal, numai în cre­ierii Al­pilor! Imaginea lor este cu totul alta decât a ro­mânilor care lucrează în sudul peninsulei. O imagine care schim­bă mult şi percepţia, aşa de negativă, a Ro­mâniei pe plan internaţional. Vi-i prezentăm cu bucuria de a vedea că "urmele noi ro­mâneşti” din nordul Italiei nu fac de ruşine "urmele vechi”, rătăcite în istoria Al­pilor Dolomiţi.

"Hotel Dolomiti”, casa românilor ardeleni

FLORIN PAŞCALĂU

"Nu-mi pot umple sufletul decât acasă. Acolo sunt cu adevărat fericit!”

Moena este un orăşel aşezat la poale de munte, tăiat în două de un râu spumegos pe malurile căruia se înalţă, deopotrivă, clădiri vechi, marcate de patina istoriei, şi vile noi, îngropate în flori de toate culorile. Frumuseţile locului atrag turişti, amatori de sporturi de iarnă, dar şi iu­bitori de munte şi drumeţii. Hotelul Do­lomiti se află în centru, o clădire cu alură veche, nobiliară, "de vre­muri bune”, dar cu confort mo­dern. În faţa hotelului suntem întâmpinaţi de un tânăr blond care, când vede numerele maşi­nilor, ne salută cu un accent arde­lenesc incon­fundabil. Râdem cu toţii, bucuroşi că peste tot pe unde umblăm avem ocazia să ne simţim ca acasă. Facem cunoştinţă: Florin Paşcalău, un tânăr de 32 de ani, din satul Bologa, judeţul Cluj, care după 12 ani de muncă în Italia a ajuns să conducă hotelul de patru stele la care tocmai ne cazăm. Extrem de amabil, ne alege cele mai bune camere, doar suntem români! Chiar dacă este maître d'hotel, insistă să ne ducă bagajele în camere, ne întreabă dacă totul este în regulă şi se retrage discret. Ne întâlnim cu el din nou seara, în restaurantul plin de italieni zgomotoşi, şi-l observăm cu atenţie. Omul potrivit la locul potrivit! Se învârte "plutind” printre mese, fără urmă de os­tentaţie, le zâmbeşte cli­en­ţilor, des­coperă dintr-o privire dacă mai au ne­voie de ce­va. Restauran­tul (cu spe­cific vânăto­resc) este căutat de o clientelă a­parte, elegantă şi so­fis­ti­cată.
Târziu, după termi­na­rea programului, în aerul curat al nopţii, cu limbile dezlegate de un minunat vin alb, îl inci­tăm la vorbă, doar cât să-i aflăm povestea, care curge lin, într-o destăi­nuire pe care parcă n-a avut timp s-o facă ni­ciodată.
"În 1998 am termi­nat liceul şi m-am anga­jat ca piccolo într-un res­tau­rant de patru stele din Cluj, la care venea lu­mea bună din oraş. Mi-a plăcut meseria asta şi i-am învăţat rapid secre­tele. Câştigam bini­şor şi eram mulţumit. Dar în 2000 a venit acea «fe­bră» a plecării în străi­nătate, la muncă ile­gală, ce-i drept, dar in­finit mai bine plătită. Aveam prie­teni care lucraseră în Ita­lia, puşti de 18 ani, ca şi mine, care cu banii pe două-trei luni de servit în restau­rant şi-au luat o maşină. La vâr­sta aceea, vă daţi seama, tentaţia a fost mare, aşa că m-am hotărât să încerc şi eu. Mi-am strâns bani de drum, am stat două zile la rând în faţa consulatului italian şi, într-o dimineaţă de iarnă, mi-am văzut visul împlinit: aveam în pa­şaport o viză turistică de trei luni pentru Italia. M-am urcat în pri­mul autocar, cu 100 de mărci îm­pru­mu­tate şi o geantă în care în­ghesuisem o pereche de pantofi, trei cămăşi, un pantalon şi o sla­nă afumată. Când am ajuns în Moena, mi s-a părut că sunt în Paradis - un oraş frumos, curat, înconjurat de munţi şi păduri, ticsit de turişti veniţi din toată lumea. Nu cunoşteam pe nimeni, dar un prieten care lucrase aici îmi spusese unde să merg, de cine să-ntreb şi cum să fac să mă pot angaja undeva. Mă temeam de ne­cunos­cut, nu cunoşteam limba, îmi puneam probleme că nu mă va primi nimeni la lu­cru. Habar n-aveam unde am să dorm în prima noapte! Dar am găsit un român care m-a luat la el şi m-a ajutat să mă angajez într-un res­taurant mic. Lucram pe bani puţini, chiria şi mâncarea erau destul de scumpe şi nu reuşeam să pun mare lucru deoparte. La lucru stăteam cu frica în sân, mereu cu ochii pe geam, să nu fiu des­co­perit la controalele ce se făceau periodic (mulţi ro­mâni fuseseră trimişi acasă de autorităţi, pentru că nu aveau forme legale de muncă). Din fericire, la scurt timp, au început să se facă primele permise de muncă pentru străini. Se formase o adevă­rată reţea de funcţio­nari italieni care, pentru un anumit preţ, îţi eliberau un permis pe o perioadă limitată - de regulă, şase luni sau un an. Eu am plătit 880 de dolari pentru permisul meu!...Aproape tot ce reuşisem să eco­no­misesc în trei luni! Mă gândeam că fără un contract îmi va fi foarte greu să mă întorc în ţară, măcar şi pen­tru câteva zile, fără să-mi pierd locul de muncă de-aici. Mi-am făcut forme legale, am învăţat italiana şi am muncit din greu, astfel că în scurt timp am ajuns de neînlocuit în res­tau­rantul unde lucram.
După mai bine de un an, m-am mutat la Hotel Do­lomiti, unde mi s-a oferit un salariu mai mare, pe post de chelner. M-am des­păr­ţit de fostul patron în condiţii bune, am primit şi o recomandare de la el. La început, nu prea mi-a plăcut personalul res­tau­rantului. Erau ita­lieni ca­re, orice se în­tâm­pla rău (se spărgea ceva sau se greşea o co­mandă), dă­deau vina pe mine: «Ro­mânul a făcut-o!». Oda­tă, nu mai ştiu ce s-a-ntâm­plat, că toţi mi-au sărit în cap şi ţipau la mine. A­tunci, bucătarul (un om în vârstă, foarte onest, care lucra de multă vreme în hotel) s-a dus nervos în biroul patronului şi mi-a luat apărarea: «Florin este unul dintre puţinii angajaţi care lucrează pe brânci pentru afacerea dvs.! Vă rog să luaţi măsuri, să nu mai fie pus în astfel de situaţii. Ce dacă-i român? E cel mai harnic dintre toţi! Eu nu mai suport atitudinea asta!». Cam aşa i-a spus... Ei bine, din momentul acela, viaţa mea s-a schimbat complet. Patronul a devenit mai atent la modul în care-mi fă­ceam datoria şi m-a tot promovat. Dar pe merit, nu degeaba! Mai întâi mi-a mărit salariul, apoi mi-a dat din ce în ce mai multe responsabilităţi, pe care le-am dus la bun sfârşit fără probleme”.
De-a lungul timpului, Florin a "tras” după el, în Ita­lia, şi alţi români. Rude, prieteni, cunoscuţi. Cum au făcut mulţi din cei care au pus printre primii piciorul în peninsulă. "În prezent, Moena s-a umplut de români, care muncesc mai ales în serviciile hoteliere. La înce­put, despre români se credea că nu sunt oameni capa­bili. Erau puşi doar la spălat vase sau la dereticat prin camere. Apoi, patronii au fost din ce în ce mai mulţumiţi de ei, pentru că munceau pe brânci şi acceptau salarii mai mici faţă de italieni. În timp, faţă de alte naţii, ro­mânii şi-au câştigat un statut aparte. Patronii au văzut că românilor le merge mintea şi că sunt săritori, îi ajută în afaceri şi le sporesc câştigurile, aşa că-i preferă la lucru. Când s-a liberalizat dreptul de muncă pentru români, am fost solicitat de mulţi patroni din zonă să le aduc personal din România. Am adus în Italia mulţi români - numai persoane serioase, pe care le cunoş­team foarte bine. Şi nimeni nu mi-a bătut obrazul, toată lumea a fost mulţumită de ei!
Şi patronul meu, Francesco, exasperat de pretenţiile italienilor angajaţi în hotel (care nu voiau să lucreze sâmbăta şi duminica, decât cu plată dublă, şi care nu prea făceau treabă bună, fie vorba între noi), m-a în­trebat dacă pot să mai chem pe cineva din România, pentru posturile unde voia să facă schimbări. În primul rând, am adus-o pe actuala mea soţie, Elena, care era studentă în Cluj la acea vreme. Ştiam că relaţia noastră n-ar fi rezistat la distanţă, iar eu o iubeam foarte mult şi doream să fim aproape unul de altul. A angajat-o cu forme legale, lucra cu mine în restaurant. Încet, încet, mi-am chemat şi alţi cunoscuţi, astfel că acum suntem 14 români în hotel şi acoperim aproape întregul per­so­nal. Dacă în 2001 ne număram pe degete, acum sun­tem peste 2600 de români numai pe Val di Fassa, din care mulţi în posturi de conducere. În 2003, Hotelul Dolomiti a fost complet renovat, şi-a mai adăugat o stea, iar patronul m-a avansat pe postul de maître d?hotel. De-atunci am un salariu de 2500 de euro, ceea ce mi-a permis să mă gândesc şi la confortul personal. Mi-am cumpărat un apartament la Cluj, mi-am închi­riat o garsonieră aici, mi-am luat maşină, am tot ce-mi trebuie pentru un trai decent. Apoi, au venit şi cele mai fericite clipe din viaţa mea: în 2005 m-am căsătorit cu Elena, iar anul trecut mi-a dăruit o fetiţă minunată, pe care o iubim ca pe ochii din cap!”
Dar, deşi îşi are familia aproape, Florin nu poate scăpa de dorul de ţară. "La început, nu ştiam cum să fac să ajung mai repede acasă. Munceam mult, aveam zile libere puţine şi eram tare stresat. Nu ştiu de ce, în primul an, îmi tot apărea în minte un copac din curtea casei, în care mă căţăram când eram mic. De multe ori, simţeam în somn mirosul supei făcute de mama, şi mă trezeam... Uite, şi acum, când vorbesc, mi se face pielea de găină! Ciudat, nu mă apuca dorul de părinţi sau de prieteni; ştiam că sunt bine, pentru că vorbeam la tele­fon. Dar îmi doream să revăd satul, pădurile din depăr­tare, locuri de care eram legat sufleteşte. Asta îmi lip­sea... Cel mai greu era de sărbători, pentru că noi lu­crăm de obicei în acele zile. Mai ales de Crăciun, când ştiam că acasă toată lumea colindă şi peste sat se lasă miros dulce de cozonaci, eram ca bătut la muncă... Cu timpul, dorul ăsta năprasnic de-acasă s-a îmblânzit. Dar acum, când se termină sezonul, a doua zi ne urcăm în maşină şi valea. De altfel, cam aşa fac toţi românii de-aici, că doar ne cunoaştem destul de bine între noi. Să vedeţi ce coloane de maşini se pun în mişcare din Moena, cu direcţia România! Stăm câte o lună în ţară, ne vedem părinţii şi prietenii, ne umplem sufletul de bu­curie, apoi ne întoarcem la muncă”.
Zi de zi, în scurtele pauze din programul de lucru, Florin face planuri pentru vremea când se va întoarce definitiv în ţară. În tot acest timp, a tot investit aici. Acum doi ani şi-a cumpărat un tractor, ca să-şi ajute părinţii, destul de în vârstă, la muncile agricole. Şi-a mai luat un plug, a construit şi o remorcă. "Încerc să mă gospodăresc, ca să mă pot apuca de treabă atunci când m-oi întoarce acasă, să nu-mi lipsească nimic. Vreau să fac agricultură ecologică, pentru că este de mare viitor.” În paralel, lucrează de zor la proiectul unei pensiuni. Experienţa acumulată în domeniul turistic vrea s-o aplice în România, unde crede că există un potenţial de dezvoltare fantastic. "Tatăl meu s-a născut în Traniş - un sătuc mic, din judeţul Sălaj. În prezent, este complet părăsit. Au mai rămas în picioare câteva case vechi, împrăştiate pe dealurile împădurite. Acolo vreau să-mi construiesc pensiunea, să angajez oameni din zonă, poate reînvie şi satul. Ăsta-i visul meu. Şi am să-l duc la bun sfârşit, o să vedeţi. Într-o zi, am să vă invit la o pensiune cum n-aţi mai văzut!”
Când anume va veni ziua în care va apuca să facă toate aceste lucruri, Florin nu ştie sigur. "Am plecat din ţară în urmă cu 12 ani, ca să fac bani, dar acum câşti­gul material nu mă mai motivează. Sunt lucruri mai importante în viaţă... Vreau să-mi cresc fetiţa după dati­nile noastre, să facă şcoli în limba română, să n-o dez­rădăcinez. Până la urmă, cred că cel mai important este să rămâi legat de locul unde te-ai născut şi ai crescut, alături de părinţi şi de prieteni. Eu, unul, sunt mai sentimental... M-am născut la ţară şi poate de aceea am nevoie mai întâi să-mi umplu sufletul, ca să le pot face pe toate celelalte. Iar sufletul nu mi-l pot umple decât acasă. Acolo sunt cu adevărat fericit!”

KLARA LEHANI

"Numai acasă, alături de fiul meu, pot fi cu adevărat fericită”

În restaurant, suntem serviţi de o tânără blondă, fru­moasă, care se apropie de noi cu zâmbetul pe buze. Şop­teşte timid: "Bună seara! Mă bucur mult să vă cu­nosc. Sper să vă simţiţi bine la noi!”.
Klara este unguroaică din Aghireşu Fabrici, jud. Cluj, şi are 36 de ani. Este aici împreună cu soţul ei, bucătarul hotelului. A ajuns în Moena în decembrie 2003, după ce alţi ani lucrase tot prin străinătate, pentru un câştig mai bun. "Nu de bine am plecat din ţară! Pri­ma dată am lucrat în Ungaria, unde m-am descurcat, pentru că vorbeam limba, dar salariul nu era cine ştie ce. Apoi, am ajuns în Germania, unde am muncit aproa­­pe un an într-un hotel de trei stele. Dar nici nemţii nu erau largi la pungă... Strânsesem ceva bani, m-am în­tors acasă. Am întâlnit un băiat român, de care m-am în­drăgostit nebuneşte, iar la scurt timp m-am şi măritat. Ne-am mutat împreună, munceam amândoi şi ne fă­ceam planuri de viitor. Eu mă angajasem la primăria din sat. Timp de trei ani, am fost referent pe probleme sociale. Salariile amărâte pe care le primeam amândoi ne ajungeau doar pentru două, trei zile!Nimic din ce ne propuneam nu ne ieşea cum trebuie. Noroc că aveam o gospodărie faină, că alt­fel muream de foame... Într-o zi, am vorbit la telefon cu o prietenă care muncea în Italia. Când am auzit cât câşti­gă, am rugat-o să-mi cau­te şi mie ceva de lu­cru. Aş fi făcut orice mun­că, numai să ieşim şi noi puţin din nevoi. A doua zi m-a su­nat îna­poi: îmi găsise un post şi mă aştepta în Italia. Am vorbit cu patronul în pu­ţina italiană pe care o ştiam, i-am trimis o scri­soare de intenţie şi am fost ac­ceptată. Mi-a tri­mis con­tractul, mi-am luat viza, am făcut cerere pentru trei luni de concediu fără plată la pri­mărie şi am plecat în Italia. După sedenta­rismul de la birou, am dat de greu! Lu­cram toa­tă ziua. De dimi­neaţa până seara, ne fugărea patroana. Stătea tot tim­pul lângă noi, trebuia să facem curăţenie impecabilă, în toate camerele hotelului, să aşezăm totul la dungă! Era foarte pretenţioasă. După un an, l-am chemat în Italia şi pe soţul meu; i-am găsit un post de bucătar la o pizze­rie. Nu avea calificare, dar ştiam că este mai priceput ca mine în bucătărie şi găteşte delicios. A venit, a dat o probă de lucru şi a fost angajat imediat. Când ieşea de la lucru, de obicei mă aştepta la hotel, aşa că patronii mei îl cunoşteau, dar nu ştiau unde lucrează. Într-o zi, patronul meu s-a dus să ia masa chiar la acea pizzerie, şi l-a servit chiar soţul meu. I-a plăcut aşa de mult pizza aia, că a întrebat cine a preparat-o. Când a aflat că soţul meu este «bucă­tarul priceput», a venit la mine şi mi-a propus să-l angajeze în bucătăria hotelului, pe un salariu mai mare. Bucuros că vom lucra împreună, a acceptat pe loc. La scurt timp, mi-a majorat şi mie sala­riul. După patru ani, ne-am mutat amândoi la hotelul Dolomiti, unde avem con­diţii mai bune şi ne este foarte bine”.
La prima vedere, Klara pare un om fericit. Dar ochii ei, verzi ca iarba de primă­vară, stăvilesc un ocean de lacrimi, pe care nu le-ascun­de, atunci când vorbeşte des­pre copilul ei. "Am o mare durere în su­flet. Băieţelul nos­tru este crescut de socrii mei, în Ro­mânia. Are nu­mai 12 ani şi mi se rupe inima numai când mă gândesc la el. De câte ori vorbim la te­lefon sau pe Skype, mi se îneacă vocea de plâns. Sufăr că am luat decizia să-l las a­ca­să, dar programul nostru nu ne-ar permite să avem grijă de el. Practic, mun­cim zi lumină, ca să-i pu­tem oferi un viitor. Acasă, n-am fi avut posibilitatea aceasta. Dar mă gândesc, de multe ori: oare merită efortul? Avea 3 ani când am plecat de-acasă şi, cu cât creşte, cu atât mai mult ne simte lipsa. Simt asta ori de câte ori mă întorc la muncă, în Italia, după va­can­ţele dintre sezoane. Mi-e greu să mă rup din bra­ţele lui... Sunt conştien­tă că i-am pierdut anii de copilărie, când avea mai multă nevoie de părinţi, şi mă simt vino­vată. Chiar da­că avem rea­lizări mate­riale, sufleteşte, simt un mare gol!”
La fel ca toţi ceilalţi ro­mâni, şi Klara vrea să revină cât mai curând acasă. "La Moena este frumos, se trăieş­te bine, dar, totuşi, vreau să mă-ntorc acasă. Vreau să simt că trăiesc, pentru că aici nu avem timp nici măcar să ieşim la o cafea. Nu ştim altceva decât muncă şi muncă... De când lucrăm în Italia, am terminat o casă nouă în Aghi­reşu, am cumpărat două apar­ta­mente în Cluj, deci nu am mun­cit degeaba... Soţul meu, tini­chigiu de meserie, vrea să-şi cum­pere utilaje pentru o tinichi­gerie şi o vopsitorie auto, să înceapă o afacere care să ne asigure un câş­tig în ţară, să nu mai fim nevoiţi să muncim departe de casă! Şi-apoi, vreau să recupe­rez timpul pe care nu l-am petrecut cu fiul meu, să-i fiu aproape clipă de clipă, să-i dă­ruiesc toată ener­gia şi dragostea mea, să-şi dea sea­ma că este iubit cu adevă­rat! Acasă, alături de fiul meu, voi fi cea mai fericită mamă din lume!”

ALINA GABRIELA GHILE

"Aici am totul”

Recepţia hotelului este condusă de o româncă fer­mecătoare, cu ochi albaştri şi surâzători. Alina are 29 de ani şi este din Şimleu Silvaniei, jud. Sălaj. A urmat cursurile Facultăţii de Acţionări Electrice şi Ro­boţi, în cadrul Politehnicii din Cluj-Napoca. A ajuns în Italia pentru prima dată prin 2006. Venise la iubitul ei, român, care muncea în Roma, să petreacă Revelionul împreu­nă. Vacanţa şi-a continuat-o la Moena, la schi, şi a în­drăgit imediat oraşul. În 2007, după ce a terminat facul­tatea, s-a mutat la Roma. "În ţară nu mi-am găsit un post de inginer, în domeniul în care mă pregătisem, aşa că m-am hotărât să rămân în Italia. Ca să nu pierd timpul, am urmat câteva cursuri în domeniul hotelier, apoi am făcut şi practică în hotelul unde lucra logod­nicul meu. Pentru că în Roma se găseşte foarte greu un serviciu, mi-am trimis CV-ul la mai multe agenţii de muncă italiene şi mi-au găsit un post de recepţioner la Hotel Dolomiti din Moena. Am fost încântată, pentru că îmi plăcea tare mult oraşul. Cu riscul de a avea o problemă sentimentală cu logodnicul meu, am acceptat, iar pe 24 ianuarie 2008 m-am mutat în Moena definitiv. Mi-a plăcut din prima clipă să lucrez la Hotel Dolomiti, pentru că sunt înconjurată de români, iar atmosfera este foarte degajată. În plus, mă descurc bine la recep­ţie, pentru că vorbesc mai multe limbi străine, iar clien­ţii noştri sunt foarte mulţumiţi de servicii. Câştig bine, mă simt perfect aici, ce mi-aş putea dori mai mult?”
Contrar opiniei altor români, pentru Alina, Italia re­pre­zintă noua ei casă. "În România, n-am apucat să trăiesc pe picioarele mele. Părinţii m-au ţinut în şcoală şi-n facultate, am primit totul «pe de-a gata», n-am dus lipsă de nimic. Odată ce-am ajuns în Moena, viaţa mea parcă a intrat pe alt făgaş. Aici am reuşit să mă dezvolt pe plan personal. Îmi place că mă întreţin singură, mi-am făcut mulţi prieteni cu care ies mereu în natură, facem jogging, mergem la schi... Aici am totul! Mama mea munceşte şi ea în Italia, în Treviso, şi ne vedem destul de des. Pe tata îl văd mai rar, de două ori pe an, când mă duc în vacanţă acasă. De ţară nu mă mai leagă mare lucru, poate doar prietenii din copilărie. În timp, distanţa m-a îndepărtat şi de logodnicul meu, cu care nu am avut ocazia să mă văd prea des, aşa că, într-un final, ne-am despărţit. Acum, ca să fiu pe deplin fe­ricită, trebuie doar să mă îndrăgos­tesc! De un român, cu siguranţă, pen­tru că băieţii noştri sunt... unici! Dacă ai o viaţă împlinită şi persoana potri­vită lângă tine, poţi să trăieşti bine oriunde în lume!”

FRANCESCO COCCIARDI, patronul Hotelului Dolomiti

"Românii sunt cei mai buni angajaţi. Nu m-aş descurca fără ei!”

În România, rar întâlneşti un pa­tron de hotel care să muncească de di­mineaţă şi până seara alături de anga­jaţii lui. Dar Francesco este un om aparte, care provi­ne dintr-o veche fa­milie de hotelieri şi ştie că o afacere de succes trebuie supravegheată îndeaproape. Locuieşte chiar în man­sarda hotelului şi, zilnic, este prezent printre angajaţi şi clienţi, ca să se asigure că totul este în regulă. Pentru românii care lucrează la Hotelul Dolo­miti, nu are decât cuvinte de laudă. "Am angajat români în hotel pentru că am văzut că sunt harnici şi serioşi. Prima impresie bună mi-a făcut-o Florin (avea 19 ani când l-am anga­jat!), pe care l-am avansat până la gra­dul de maître. Practic, el îmi conduce hotelul! Apoi, când am mai avut nevoie de oameni, tot el mi-a adus prie­teni şi rude din România, de care sunt extrem de mulţumit. Mulţi ita­lieni m-au întrebat de ce lucrează atâţia români în hote­lul meu. Le-am spus adevărul: pentru că sunt oameni buni, de încredere, harnici şi săritori, care se poartă exemplar cu turiştii. Pentru mine, este foarte simplu să lucrez cu românii, pentru că fac chiar mai mult decât le cer şi niciodată nu sunt cârcotaşi. Atât timp cât sunt bine plătiţi şi respectaţi, îşi dau silinţa să facă toate lu-crurile «ca la carte». În prezent, lucrează 14 români în hotel şi vă spun sincer că sunt cei mai buni angajaţi. Nu m-aş descurca fără ei! De altfel, de acest lucru s-au convins mai toţi hotelierii din zonă. La întâlnirea patro­natului hotelier de anul acesta, am aflat că există peste 4000 de români, înregis­traţi cu forme legale de muncă, în toate staţiunile din Alpii Dolomiţi. Numărul lor de­monstrează că nu degea­ba sunt apreciaţi. Practic, ei duc turismul italian la cele mai înalte standarde de ca­litate”.

Nici Moldova nu se lasă - NICUŞOR COSMA

"Cum se schimbă ceva în bine, mă urc în primul avion şi vin acasă”

Cortina D'Ampezzo. Ne-am cazat în centrul vechi al oraşului, la hotel Ancora, şi ieşim să ne bucurăm de peisaj. Oraşul este domi­nat de jur-împrejur de înălţimile pietroase ale Dolo­miţilor, care oferă privirii un spectacol de forme şi culori impresionant. Ne plimbăm pe străzile înguste, admirând casele vechi, îmbrăcate şi aici în flori vii, mul­ticolore. Ajungem la terasa unei pizzerii înţesate de lume. Suntem lihniţi de foame, după un drum lung, aşa că intrăm. Schimbăm impresii, ne facem planul de re­portaje pentru a doua zi. Nu apucăm să vorbim prea mult, că suntem salutaţi cordial: "Bu­nă ziua, bine aţi venit! Mă bucur să vă întâlnesc! Cu ce vă pu­tem servi?”. Un tânăr chipeş, bru­net, îmbrăcat im­pe­cabil, ne farme­că pe loc. Se numeş­te Nicuşor Cos­ma şi este din Iaşi. Se bucură sin­cer de prezenţa noastră, dar nu poate sta de vorbă, are prea mulţi clienţi. Se scuză, ne ia comanda, apoi revi­ne şi ne "alintă” cu un Chianti roşu, lângă un adevărat festin culinar ita­lian.
Dornici să-i aflăm povestea, ne în­tâlnim cu el în timpul său liber. Nicu­şor are 28 de ani, a terminat la Iaşi fa­cultatea de Management al Proiectelor Indus­triale şi a făcut un master în ace­laşi domeniu. A venit în Italia în 2007, după decesul ta­tălui său. "Moartea ta­tălui meu m-a devastat. Nu mă aştep­tam la aşa o dramă, cu atât mai mult cu cât era încă tânăr. După câteva luni de suferinţă, m-am trezit, deodată, «bărba­tul familiei», şi îmi asu­mam deja respon­sabi­lităţi la care nu eram pre­gătit să fac faţă. Sincer, mi-a fost greu, pentru că eram singur în ţară şi nu aveam un serviciu, să mă întreţin singur. Mama lucra, de ani buni, ca asistentă medicală la spitalul de aici, din Cor­tina, iar sora mea îşi găsise un serviciu bine plătit la unul din hotelurile din zonă. Mi se părea nedemn să de­pind de mama, care-mi tri­mi­tea lunar bani pentru mâncare şi plăţile la adminis­tra­ţie, aşa că singura solu­ţie la îndemână a fost să plec şi eu în Italia, alături de ele. Iniţial, am lucrat se­zo­nier: trei luni vara şi două luni iarna, atunci când oraşul este plin de turişti. În paralel, îmi făceam mas­te­ratul, aşa că programul îmi convenea. M-am aco­mo­dat repede cu viaţa de aici, am învăţat limba şi m-am «specializat» în meseria de barman. De la bun înce­put am câştigat bine, mai mult decât aş fi fost plătit în România, chiar dacă aş fi lu­crat ca specialist în dome­niul meu de pregătire. Şi-apoi, mi-am dat seama că simplul fapt că sunt împreună cu fami­lia contează cel mai mult. După ce mi-am terminat maste­rul, m-am hotă­rât să rămân în Italia un an întreg, să pun deoparte nişte bani pentru a înce­pe o afacere. Primul an a trecut, s-au făcut doi, acesta e al trei­lea... Nu ştiu de ce, simt că încă nu a ve­nit momentul să mă întorc acasă. Par­că e prea multă nesiguranţă în Ro­mânia - politică, eco­nomică, socială...”
Viaţa din Italia, faţă de cea de-aca­să, este complet diferită pentru Nicu­şor. "Nu poate exista un termen real de comparaţie între noi şi italieni. Aici este vizibil, cu ochiul liber, un grad de civilizaţie în plus, atât în atitudine, cât şi în modul de a vedea viaţa, în gene­ral. Noi am pierdut noţiunea de fericire personală sub comunişti, ne-am învă­ţat să tot «punem deoparte», pentru zile negre sau pen­tru viitorul copiilor... Dar uităm să mai trăim şi pentru noi, să ne facem mici bucurii, care să ne ajute să mergem cu optimism mai departe. Italienii, chiar dacă sunt mai reci faţă de noi în rela­ţiile interumane, ştiu să se bucure de viaţă în fiecare clipă. Şi eu am adoptat această atitudine şi consider că este un mare câştig, mai ales pe plan sufletesc”.
Despre colegii lui de la pizzeria "5 Torri”, Nicuşor nu are decât cuvinte de laudă. "Mă simt minunat ală­turi de ei, suntem buni prieteni cu toţii. Patronul nos­tru spune că suntem ca Inter Milano: nu există două persoane cu aceeaşi naţionalitate în colectivul pizze­riei. Am colegi din Croaţia, Muntenegru, Sicilia, Re­pu­blica Moldova, Maroc... Ne ajutăm între noi ca fraţii...”.
Despre imaginea românilor din Italia, Nicuşor cre­de că nu s-a schimbat mare lucru. "În nord, românii sunt cu adevă­rat apreciaţi. Dar aici este terito­riul au­tonom al ladinilor, care sunt alt­fel decât restul italie­ni­lor - mai muncitori, mai seri­oşi, deloc su­per­ficiali. Fratele patro­nu­lui meu (Angelo Ghedi­na), care conduce pizzeria, este un om extraordinar. Se trezeşte în fie­care dimineaţă la ora 5, îşi lu­crează mai întâi pă­mânturile, că­lare pe tractor, apoi îşi pune în regulă treburile prin proprietate şi după aceea vine aici, la pro­gram, şi aproape că nu ne putem ţine după el. Pentru ladini, mun­ca este un mod de viaţă, care nu are nimic comun cu câş­­tigul ma­terial. O fac cu dă­ruire şi bu­curie. Iar felul lor de a fi ne stimu­lează şi pe noi să facem totul perfect, astfel încât şi ei să fie mul­ţu­miţi.
Spre sud, mai jos de Veneţia, ro­mânii sunt însă foar­te prost văzuţi, cu toate că cei mai mulţi sunt se­rioşi şi muncesc din greu, de obicei pe jumă­tate din salariul pe care-l merită. Italienii sunt oameni mândri şi nu vor să lucreze ca ospătar, femeie de serviciu sau cameristă - consideră că sunt slujbe înjositoare... Noi, în schimb, ne bucurăm că nu le vor, altfel nu am avea unde să muncim!
În ultimii ani, s-a creat în Italia o ură aprigă împo­triva emigranţilor, pentru că au făcut multe porcării pe-aici: crime, furturi, violuri, tâlhării... Iar ziarele şi televiziunile prezintă mai ales ilegalităţile comise de români, pentru că-i consideră cei mai periculoşi. Pe de o parte, îi înţeleg. S-au săturat şi italienii de-atâtea orori! Din păcate, potlogăriile pe care le fac ai noştri în Italia pătează onoarea unei întregi naţiuni. După acea crimă oribilă a românului Mailat, fiind întrebat întâmplător de un italian de unde sunt, i-am răspuns, prosteşte, că... din Ucraina! Îmi era cu adevărat ruşi­ne de naţionalitatea mea. Este frustrant, pentu că ita­lienii ne judecă la grămadă: «Românii sunt hoţi şi criminali», cu toate că fiecare pădure are uscăturile ei... Italia are o infracţionalitate destul de ridicată, dar niciodată nu se face atâta caz despre faptele italie­nilor...”
Nicuşor vine acasă de două ori pe an, dar dorul de ţară rămâne nestins în sufletul lui. Mai ales că în Iaşi i-au rămas prietenii, iubita, colegii de facultate. "Mi-e greu, vă daţi seama... Acasă, simt că trăiesc cu adevă­rat. Mă întâlnesc cu prietenii, ieşim în oraş, ne dis­trăm... e cu totul altceva! Aici, nu există acea apropie­re între oameni, ca la noi. În plus, îmi dedic viaţa serviciului, nu prea mai am timp să fac altceva. Mai ies uneori în natură cu colegii mei sau cu alţi români din Cortina D'Ampezzo. Mergem pe munte şi ne rela­xăm, pentru că munca este destul de solicitantă. Une­ori, o însoţesc pe mama la bise­rica ortodoxă din Bolzano şi participăm la slujbele impor­tan­te de peste an. Mama este foarte credincioasă şi ne-a insu­flat şi nouă dragostea pentru Dum­nezeu. Acolo se adună foar­te mulţi români, la zilele sfinte, şi ne simţim, cumva, mai aproape de casă. Atunci când se termină sezonul şi sunt liber, plec cu primul avion spre ţară, indiferent de preţul biletului. Stau cât mai mult timp posibil în România, alături de prie­teni. Anul acesta, în mai, când m-am întors în Italia, am venit de la aero­port direct la serviciu. Aşa că vă daţi seama unde mă «trage aţa»! Acasă e acasă. Oricât de bine te-ai adapta într-o ţară străi­nă, tot între ai tăi te simţi cel mai bine!”
Planurile de viitor ale lui Nicu­şor nu iau în calcul rămânerea în Italia. Sub nici o formă nu şi-ar face un viitor aici, n-ar putea rezista printre străini. "Mi-am propus să mai ră­mân puţin în Italia, cât să mai câştig ceva bani pentru planurile mele de viitor, apoi mă întorc acasă. Sunt sigur că se va schimba ceva în bine şi în România. N-avem cum să rămânem coda­şii Europei, nu ne mai este permis acest lucru. Trebuie doar puţină răbdare, pro­ba­bil cât să se schimbe o generaţie. Iar atunci când în ţară nu vor mai fi politi­cieni corupţi, când economia se va pune pe picioare şi salariile vor mai creşte, când românii vor fi cu adevărat respectaţi în societate, când se va pune accent pe calitatea vieţii, a sănătăţii şi a învăţă­mân­tului, cred că toţi românii se vor întoarce acasă.Iar experienţa lor câştigată în străi­­nătate, indiferent de domeniul în care au lucrat, va ajuta şi ţara noastră să creas­­că în ochii Europei şi ai lumii. Ro­mânii sunt oameni inteligenţi, muncitori, buni ca o pâine caldă. Aşa ne-a lăsat pe noi Dumnezeu pe pământ. Aceste calităţi ne vor ajuta să ajungem mai departe decât occidentalii, pentru că noi punem suflet în tot ceea ce facem. Sunt convins că Româ­nia are un viitor măcar la fel de măreţ ca şi trecutul său. Nu ne rămâne decât să aş­teptăm momentul favorabil. Eu, unul, abia aştept să văd că se schimbă ceva, să mă urc în primul avion către casă!”