Nu e vorba nici de "şuţii” de buzunare din Roma, nici de "peştii” de la periferii, pe care presa italiană nu conteneşte să-i înfiereze pentru toate nenorocirile ce se întâmplă în Italia. În textul de faţă e vorba despre românii pe care i-am întâlnit în nordul Italiei, în staţiunile de lux din Dolomiţi. Harnici, inteligenţi, motivaţi, ei reprezintă o veritabilă "elită”, pe care boşii industriei hoteliere îi preferă autohtonilor. Veşti bune despre un alt fel de români, plecaţi să se chivernisească în Occident
În căutarea ladinilor şi a vlahilor prezenţi, cândva, în zonele montane ale Alpilor italieni, am călătorit pe un traseu de peste 1500 de km, prin văile şi pe înălţimile Dolomiţilor. Locuri ca Ampezzo, Val Badia, Val di Fassa, Val Gardena formează una dintre cele mai prestigioase regiuni turistice ale mapamondului: hoteluri şi restaurante luxoase, de 4 şi 5 stele, telecabine moderne, care plutesc pe deasupra magnificelor piscuri înzăpezite, sute de pârtii de schi şi trasee de drumeţii cu piciorul sau pe bicicletă, căutate de milioane de turişti care vin în "paradisul Dolomiţilor”. E lesne de înţeles că nu oricine este angajat aici. Pentru că în nordul Italiei, turismul este la cele mai înalte cote din Europa, iar oamenii angajaţi în aceste hoteluri contribuie decisiv la faima internaţională a locului. Ei bine, românii pe care i-am întâlnit pe văile Alpilor lucrează chiar în industria hotelieră, mulţi în funcţii de conducere! Şcoliţi, îmbrăcaţi la patru ace, vorbitori de limbi străine, i-au surclasat pe italieni prin destoinicie, corectitudine şi stil. Acum 10 ani, pe Val di Fassa, o faimoasă zonă turistică, lucrau câţiva români. Acum sunt peste 2600! Vreo 4000, în total, numai în creierii Alpilor! Imaginea lor este cu totul alta decât a românilor care lucrează în sudul peninsulei. O imagine care schimbă mult şi percepţia, aşa de negativă, a României pe plan internaţional. Vi-i prezentăm cu bucuria de a vedea că "urmele noi româneşti” din nordul Italiei nu fac de ruşine "urmele vechi”, rătăcite în istoria Alpilor Dolomiţi.
"Hotel Dolomiti”, casa românilor ardeleni
FLORIN PAŞCALĂU
"Nu-mi pot umple sufletul decât acasă. Acolo sunt cu adevărat fericit!”

Târziu, după terminarea programului, în aerul curat al nopţii, cu limbile dezlegate de un minunat vin alb, îl incităm la vorbă, doar cât să-i aflăm povestea, care curge lin, într-o destăinuire pe care parcă n-a avut timp s-o facă niciodată.
"În 1998 am terminat liceul şi m-am angajat ca piccolo într-un restaurant de patru stele din Cluj, la care venea lumea bună din oraş. Mi-a plăcut meseria asta şi i-am învăţat rapid secretele. Câştigam binişor şi eram mulţumit. Dar în 2000 a venit acea «febră» a plecării în străinătate, la muncă ilegală, ce-i drept, dar infinit mai bine plătită. Aveam prieteni care lucraseră în Italia, puşti de 18 ani, ca şi mine, care cu banii pe două-trei luni de servit în restaurant şi-au luat o maşină. La vârsta aceea, vă daţi seama, tentaţia a fost mare, aşa că m-am hotărât să încerc şi eu. Mi-am strâns bani de drum, am stat două zile la rând în faţa consulatului italian şi, într-o dimineaţă de iarnă, mi-am văzut visul împlinit: aveam în paşaport o viză turistică de trei luni pentru Italia. M-am urcat în primul autocar, cu 100 de mărci împrumutate şi o geantă în care înghesuisem o pereche de pantofi, trei cămăşi, un pantalon şi o slană afumată. Când am ajuns în Moena, mi s-a părut că sunt în Paradis - un oraş frumos, curat, înconjurat de munţi şi păduri, ticsit de turişti veniţi din toată lumea. Nu cunoşteam pe nimeni, dar un prieten care lucrase aici îmi spusese unde să merg, de cine să-ntreb şi cum să fac să mă pot angaja undeva. Mă temeam de necunoscut, nu cunoşteam limba, îmi puneam probleme că nu mă va primi nimeni la lucru. Habar n-aveam unde am să dorm în prima noapte! Dar am găsit un român care m-a luat la el şi m-a ajutat să mă angajez într-un restaurant mic. Lucram pe bani puţini, chiria şi mâncarea erau destul de scumpe şi nu reuşeam să pun mare lucru deoparte. La lucru stăteam cu frica în sân, mereu cu ochii pe geam, să nu fiu descoperit la controalele ce se făceau periodic (mulţi români fuseseră trimişi acasă de autorităţi, pentru că nu aveau forme legale de muncă). Din fericire, la scurt timp, au început să se facă primele permise de muncă pentru străini. Se formase o adevărată reţea de funcţionari italieni care, pentru un anumit preţ, îţi eliberau un permis pe o perioadă limitată - de regulă, şase luni sau un an. Eu am plătit 880 de dolari pentru permisul meu!...

După mai bine de un an, m-am mutat la Hotel Dolomiti, unde mi s-a oferit un salariu mai mare, pe post de chelner. M-am despărţit de fostul patron în condiţii bune, am primit şi o recomandare de la el. La început, nu prea mi-a plăcut personalul restaurantului. Erau italieni care, orice se întâmpla rău (se spărgea ceva sau se greşea o comandă), dădeau vina pe mine: «Românul a făcut-o!». Odată, nu mai ştiu ce s-a-ntâmplat, că toţi mi-au sărit în cap şi ţipau la mine. Atunci, bucătarul (un om în vârstă, foarte onest, care lucra de multă vreme în hotel) s-a dus nervos în biroul patronului şi mi-a luat apărarea: «Florin este unul dintre puţinii angajaţi care lucrează pe brânci pentru afacerea dvs.! Vă rog să luaţi măsuri, să nu mai fie pus în astfel de situaţii. Ce dacă-i român? E cel mai harnic dintre toţi! Eu nu mai suport atitudinea asta!». Cam aşa i-a spus... Ei bine, din momentul acela, viaţa mea s-a schimbat complet. Patronul a devenit mai atent la modul în care-mi făceam datoria şi m-a tot promovat. Dar pe merit, nu degeaba! Mai întâi mi-a mărit salariul, apoi mi-a dat din ce în ce mai multe responsabilităţi, pe care le-am dus la bun sfârşit fără probleme”.
De-a lungul timpului, Florin a "tras” după el, în Italia, şi alţi români. Rude, prieteni, cunoscuţi. Cum au făcut mulţi din cei care au pus printre primii piciorul în peninsulă. "În prezent, Moena s-a umplut de români, care muncesc mai ales în serviciile hoteliere. La început, despre români se credea că nu sunt oameni capabili. Erau puşi doar la spălat vase sau la dereticat prin camere. Apoi, patronii au fost din ce în ce mai mulţumiţi de ei, pentru că munceau pe brânci şi acceptau salarii mai mici faţă de italieni. În timp, faţă de alte naţii, românii şi-au câştigat un statut aparte. Patronii au văzut că românilor le merge mintea şi că sunt săritori, îi ajută în afaceri şi le sporesc câştigurile, aşa că-i preferă la lucru. Când s-a liberalizat dreptul de muncă pentru români, am fost solicitat de mulţi patroni din zonă să le aduc personal din România. Am adus în Italia mulţi români - numai persoane serioase, pe care le cunoşteam foarte bine. Şi nimeni nu mi-a bătut obrazul, toată lumea a fost mulţumită de ei!

Dar, deşi îşi are familia aproape, Florin nu poate scăpa de dorul de ţară. "La început, nu ştiam cum să fac să ajung mai repede acasă. Munceam mult, aveam zile libere puţine şi eram tare stresat. Nu ştiu de ce, în primul an, îmi tot apărea în minte un copac din curtea casei, în care mă căţăram când eram mic. De multe ori, simţeam în somn mirosul supei făcute de mama, şi mă trezeam... Uite, şi acum, când vorbesc, mi se face pielea de găină! Ciudat, nu mă apuca dorul de părinţi sau de prieteni; ştiam că sunt bine, pentru că vorbeam la telefon. Dar îmi doream să revăd satul, pădurile din depărtare, locuri de care eram legat sufleteşte. Asta îmi lipsea... Cel mai greu era de sărbători, pentru că noi lucrăm de obicei în acele zile. Mai ales de Crăciun, când ştiam că acasă toată lumea colindă şi peste sat se lasă miros dulce de cozonaci, eram ca bătut la muncă... Cu timpul, dorul ăsta năprasnic de-acasă s-a îmblânzit. Dar acum, când se termină sezonul, a doua zi ne urcăm în maşină şi valea. De altfel, cam aşa fac toţi românii de-aici, că doar ne cunoaştem destul de bine între noi. Să vedeţi ce coloane de maşini se pun în mişcare din Moena, cu direcţia România! Stăm câte o lună în ţară, ne vedem părinţii şi prietenii, ne umplem sufletul de bucurie, apoi ne întoarcem la muncă”.

Când anume va veni ziua în care va apuca să facă toate aceste lucruri, Florin nu ştie sigur. "Am plecat din ţară în urmă cu 12 ani, ca să fac bani, dar acum câştigul material nu mă mai motivează. Sunt lucruri mai importante în viaţă... Vreau să-mi cresc fetiţa după datinile noastre, să facă şcoli în limba română, să n-o dezrădăcinez. Până la urmă, cred că cel mai important este să rămâi legat de locul unde te-ai născut şi ai crescut, alături de părinţi şi de prieteni. Eu, unul, sunt mai sentimental... M-am născut la ţară şi poate de aceea am nevoie mai întâi să-mi umplu sufletul, ca să le pot face pe toate celelalte. Iar sufletul nu mi-l pot umple decât acasă. Acolo sunt cu adevărat fericit!”
KLARA LEHANI
"Numai acasă, alături de fiul meu, pot fi cu adevărat fericită”
Klara este unguroaică din Aghireşu Fabrici, jud. Cluj, şi are 36 de ani. Este aici împreună cu soţul ei, bucătarul hotelului. A ajuns în Moena în decembrie 2003, după ce alţi ani lucrase tot prin străinătate, pentru un câştig mai bun. "Nu de bine am plecat din ţară! Prima dată am lucrat în Ungaria, unde m-am descurcat, pentru că vorbeam limba, dar salariul nu era cine ştie ce. Apoi, am ajuns în Germania, unde am muncit aproape un an într-un hotel de trei stele. Dar nici nemţii nu erau largi la pungă... Strânsesem ceva bani, m-am întors acasă. Am întâlnit un băiat român, de care m-am îndrăgostit nebuneşte, iar la scurt timp m-am şi măritat. Ne-am mutat împreună, munceam amândoi şi ne făceam planuri de viitor. Eu mă angajasem la primăria din sat. Timp de trei ani, am fost referent pe probleme sociale. Salariile amărâte pe care le primeam amândoi ne ajungeau doar pentru două, trei zile!

La prima vedere, Klara pare un om fericit. Dar ochii ei, verzi ca iarba de primăvară, stăvilesc un ocean de lacrimi, pe care nu le-ascunde, atunci când vorbeşte despre copilul ei. "Am o mare durere în suflet. Băieţelul nostru este crescut de socrii mei, în România. Are numai 12 ani şi mi se rupe inima numai când mă gândesc la el. De câte ori vorbim la telefon sau pe Skype, mi se îneacă vocea de plâns. Sufăr că am luat decizia să-l las acasă, dar programul nostru nu ne-ar permite să avem grijă de el. Practic, muncim zi lumină, ca să-i putem oferi un viitor. Acasă, n-am fi avut posibilitatea aceasta. Dar mă gândesc, de multe ori: oare merită efortul? Avea 3 ani când am plecat de-acasă şi, cu cât creşte, cu atât mai mult ne simte lipsa. Simt asta ori de câte ori mă întorc la muncă, în Italia, după vacanţele dintre sezoane. Mi-e greu să mă rup din braţele lui... Sunt conştientă că i-am pierdut anii de copilărie, când avea mai multă nevoie de părinţi, şi mă simt vinovată. Chiar dacă avem realizări materiale, sufleteşte, simt un mare gol!”
La fel ca toţi ceilalţi români, şi Klara vrea să revină cât mai curând acasă. "La Moena este frumos, se trăieşte bine, dar, totuşi, vreau să mă-ntorc acasă. Vreau să simt că trăiesc, pentru că aici nu avem timp nici măcar să ieşim la o cafea. Nu ştim altceva decât muncă şi muncă... De când lucrăm în Italia, am terminat o casă nouă în Aghireşu, am cumpărat două apartamente în Cluj, deci nu am muncit degeaba... Soţul meu, tinichigiu de meserie, vrea să-şi cumpere utilaje pentru o tinichigerie şi o vopsitorie auto, să înceapă o afacere care să ne asigure un câştig în ţară, să nu mai fim nevoiţi să muncim departe de casă! Şi-apoi, vreau să recuperez timpul pe care nu l-am petrecut cu fiul meu, să-i fiu aproape clipă de clipă, să-i dăruiesc toată energia şi dragostea mea, să-şi dea seama că este iubit cu adevărat! Acasă, alături de fiul meu, voi fi cea mai fericită mamă din lume!”
ALINA GABRIELA GHILE
"Aici am totul”

Contrar opiniei altor români, pentru Alina, Italia reprezintă noua ei casă. "În România, n-am apucat să trăiesc pe picioarele mele. Părinţii m-au ţinut în şcoală şi-n facultate, am primit totul «pe de-a gata», n-am dus lipsă de nimic. Odată ce-am ajuns în Moena, viaţa mea parcă a intrat pe alt făgaş. Aici am reuşit să mă dezvolt pe plan personal. Îmi place că mă întreţin singură, mi-am făcut mulţi prieteni cu care ies mereu în natură, facem jogging, mergem la schi... Aici am totul! Mama mea munceşte şi ea în Italia, în Treviso, şi ne vedem destul de des. Pe tata îl văd mai rar, de două ori pe an, când mă duc în vacanţă acasă. De ţară nu mă mai leagă mare lucru, poate doar prietenii din copilărie. În timp, distanţa m-a îndepărtat şi de logodnicul meu, cu care nu am avut ocazia să mă văd prea des, aşa că, într-un final, ne-am despărţit. Acum, ca să fiu pe deplin fericită, trebuie doar să mă îndrăgostesc! De un român, cu siguranţă, pentru că băieţii noştri sunt... unici! Dacă ai o viaţă împlinită şi persoana potrivită lângă tine, poţi să trăieşti bine oriunde în lume!”
FRANCESCO COCCIARDI, patronul Hotelului Dolomiti
"Românii sunt cei mai buni angajaţi. Nu m-aş descurca fără ei!”

Nici Moldova nu se lasă - NICUŞOR COSMA
"Cum se schimbă ceva în bine, mă urc în primul avion şi vin acasă”


Dornici să-i aflăm povestea, ne întâlnim cu el în timpul său liber. Nicuşor are 28 de ani, a terminat la Iaşi facultatea de Management al Proiectelor Industriale şi a făcut un master în acelaşi domeniu. A venit în Italia în 2007, după decesul tatălui său. "Moartea tatălui meu m-a devastat. Nu mă aşteptam la aşa o dramă, cu atât mai mult cu cât era încă tânăr. După câteva luni de suferinţă, m-am trezit, deodată, «bărbatul familiei», şi îmi asumam deja responsabilităţi la care nu eram pregătit să fac faţă. Sincer, mi-a fost greu, pentru că eram singur în ţară şi nu aveam un serviciu, să mă întreţin singur. Mama lucra, de ani buni, ca asistentă medicală la spitalul de aici, din Cortina, iar sora mea îşi găsise un serviciu bine plătit la unul din hotelurile din zonă. Mi se părea nedemn să depind de mama, care-mi trimitea lunar bani pentru mâncare şi plăţile la administraţie, aşa că singura soluţie la îndemână a fost să plec şi eu în Italia, alături de ele. Iniţial, am lucrat sezonier: trei luni vara şi două luni iarna, atunci când oraşul este plin de turişti. În paralel, îmi făceam masteratul, aşa că programul îmi convenea. M-am acomodat repede cu viaţa de aici, am învăţat limba şi m-am «specializat» în meseria de barman. De la bun început am câştigat bine, mai mult decât aş fi fost plătit în România, chiar dacă aş fi lucrat ca specialist în domeniul meu de pregătire. Şi-apoi, mi-am dat seama că simplul fapt că sunt împreună cu familia contează cel mai mult. După ce mi-am terminat masterul, m-am hotărât să rămân în Italia un an întreg, să pun deoparte nişte bani pentru a începe o afacere. Primul an a trecut, s-au făcut doi, acesta e al treilea... Nu ştiu de ce, simt că încă nu a venit momentul să mă întorc acasă. Parcă e prea multă nesiguranţă în România - politică, economică, socială...”
Viaţa din Italia, faţă de cea de-acasă, este complet diferită pentru Nicuşor. "Nu poate exista un termen real de comparaţie între noi şi italieni. Aici este vizibil, cu ochiul liber, un grad de civilizaţie în plus, atât în atitudine, cât şi în modul de a vedea viaţa, în general. Noi am pierdut noţiunea de fericire personală sub comunişti, ne-am învăţat să tot «punem deoparte», pentru zile negre sau pentru viitorul copiilor... Dar uităm să mai trăim şi pentru noi, să ne facem mici bucurii, care să ne ajute să mergem cu optimism mai departe. Italienii, chiar dacă sunt mai reci faţă de noi în relaţiile interumane, ştiu să se bucure de viaţă în fiecare clipă. Şi eu am adoptat această atitudine şi consider că este un mare câştig, mai ales pe plan sufletesc”.
Despre colegii lui de la pizzeria "5 Torri”, Nicuşor nu are decât cuvinte de laudă. "Mă simt minunat alături de ei, suntem buni prieteni cu toţii. Patronul nostru spune că suntem ca Inter Milano: nu există două persoane cu aceeaşi naţionalitate în colectivul pizzeriei. Am colegi din Croaţia, Muntenegru, Sicilia, Republica Moldova, Maroc... Ne ajutăm între noi ca fraţii...”.
Despre imaginea românilor din Italia, Nicuşor crede că nu s-a schimbat mare lucru. "În nord, românii sunt cu adevărat apreciaţi. Dar aici este teritoriul autonom al ladinilor, care sunt altfel decât restul italienilor - mai muncitori, mai serioşi, deloc superficiali. Fratele patronului meu (Angelo Ghedina), care conduce pizzeria, este un om extraordinar. Se trezeşte în fiecare dimineaţă la ora 5, îşi lucrează mai întâi pământurile, călare pe tractor, apoi îşi pune în regulă treburile prin proprietate şi după aceea vine aici, la program, şi aproape că nu ne putem ţine după el. Pentru ladini, munca este un mod de viaţă, care nu are nimic comun cu câştigul material. O fac cu dăruire şi bucurie. Iar felul lor de a fi ne stimulează şi pe noi să facem totul perfect, astfel încât şi ei să fie mulţumiţi.
Spre sud, mai jos de Veneţia, românii sunt însă foarte prost văzuţi, cu toate că cei mai mulţi sunt serioşi şi muncesc din greu, de obicei pe jumătate din salariul pe care-l merită. Italienii sunt oameni mândri şi nu vor să lucreze ca ospătar, femeie de serviciu sau cameristă - consideră că sunt slujbe înjositoare... Noi, în schimb, ne bucurăm că nu le vor, altfel nu am avea unde să muncim!

Nicuşor vine acasă de două ori pe an, dar dorul de ţară rămâne nestins în sufletul lui. Mai ales că în Iaşi i-au rămas prietenii, iubita, colegii de facultate. "Mi-e greu, vă daţi seama... Acasă, simt că trăiesc cu adevărat. Mă întâlnesc cu prietenii, ieşim în oraş, ne distrăm... e cu totul altceva! Aici, nu există acea apropiere între oameni, ca la noi. În plus, îmi dedic viaţa serviciului, nu prea mai am timp să fac altceva. Mai ies uneori în natură cu colegii mei sau cu alţi români din Cortina D'Ampezzo. Mergem pe munte şi ne relaxăm, pentru că munca este destul de solicitantă. Uneori, o însoţesc pe mama la biserica ortodoxă din Bolzano şi participăm la slujbele importante de peste an. Mama este foarte credincioasă şi ne-a insuflat şi nouă dragostea pentru Dumnezeu. Acolo se adună foarte mulţi români, la zilele sfinte, şi ne simţim, cumva, mai aproape de casă. Atunci când se termină sezonul şi sunt liber, plec cu primul avion spre ţară, indiferent de preţul biletului. Stau cât mai mult timp posibil în România, alături de prieteni. Anul acesta, în mai, când m-am întors în Italia, am venit de la aeroport direct la serviciu. Aşa că vă daţi seama unde mă «trage aţa»! Acasă e acasă. Oricât de bine te-ai adapta într-o ţară străină, tot între ai tăi te simţi cel mai bine!”
Planurile de viitor ale lui Nicuşor nu iau în calcul rămânerea în Italia. Sub nici o formă nu şi-ar face un viitor aici, n-ar putea rezista printre străini. "Mi-am propus să mai rămân puţin în Italia, cât să mai câştig ceva bani pentru planurile mele de viitor, apoi mă întorc acasă. Sunt sigur că se va schimba ceva în bine şi în România. N-avem cum să rămânem codaşii Europei, nu ne mai este permis acest lucru. Trebuie doar puţină răbdare, probabil cât să se schimbe o generaţie. Iar atunci când în ţară nu vor mai fi politicieni corupţi, când economia se va pune pe picioare şi salariile vor mai creşte, când românii vor fi cu adevărat respectaţi în societate, când se va pune accent pe calitatea vieţii, a sănătăţii şi a învăţământului, cred că toţi românii se vor întoarce acasă.
