Nu e vorba nici de "șuții” de buzunare din Roma, nici de "peștii” de la periferii, pe care presa italiană nu contenește să-i înfiereze pentru toate nenorocirile ce se întâmplă în Italia. În textul de față e vorba despre românii pe care i-am întâlnit în nordul Italiei, în stațiunile de lux din Dolomiți. Harnici, inteligenți, motivați, ei reprezintă o veritabilă "elită”, pe care boșii industriei hoteliere îi preferă autohtonilor. Vești bune despre un alt fel de români, plecați să se chivernisească în Occident
În căutarea ladinilor și a vlahilor prezenți, cândva, în zonele montane ale Alpilor italieni, am călătorit pe un traseu de peste 1500 de km, prin văile și pe înălțimile Dolomiților. Locuri ca Ampezzo, Val Badia, Val di Fassa, Val Gardena formează una dintre cele mai prestigioase regiuni turistice ale mapamondului: hoteluri și restaurante luxoase, de 4 și 5 stele, telecabine moderne, care plutesc pe deasupra magnificelor piscuri înzăpezite, sute de pârtii de schi și trasee de drumeții cu piciorul sau pe bicicletă, căutate de milioane de turiști care vin în "paradisul Dolomiților”. E lesne de înțeles că nu oricine este angajat aici. Pentru că în nordul Italiei, turismul este la cele mai înalte cote din Europa, iar oamenii angajați în aceste hoteluri contribuie decisiv la faima internațională a locului. Ei bine, românii pe care i-am întâlnit pe văile Alpilor lucrează chiar în industria hotelieră, mulți în funcții de conducere! Școliți, îmbrăcați la patru ace, vorbitori de limbi străine, i-au surclasat pe italieni prin destoinicie, corectitudine și stil. Acum 10 ani, pe Val di Fassa, o faimoasă zonă turistică, lucrau câțiva români. Acum sunt peste 2600! Vreo 4000, în total, numai în creierii Alpilor! Imaginea lor este cu totul alta decât a românilor care lucrează în sudul peninsulei. O imagine care schimbă mult și percepția, așa de negativă, a României pe plan internațional. Vi-i prezentăm cu bucuria de a vedea că "urmele noi românești” din nordul Italiei nu fac de rușine "urmele vechi”, rătăcite în istoria Alpilor Dolomiți.
"Hotel Dolomiti”, casa românilor ardeleni
FLORIN PAȘCALĂU
"Nu-mi pot umple sufletul decât acasă. Acolo sunt cu adevărat fericit!”
Moena este un orășel așezat la poale de munte, tăiat în două de un râu spumegos pe malurile căruia se înalță, deopotrivă, clădiri vechi, marcate de patina istoriei, și vile noi, îngropate în flori de toate culorile. Frumusețile locului atrag turiști, amatori de sporturi de iarnă, dar și iubitori de munte și drumeții. Hotelul Dolomiti se află în centru, o clădire cu alură veche, nobiliară, "de vremuri bune”, dar cu confort modern. În fața hotelului suntem întâmpinați de un tânăr blond care, când vede numerele mașinilor, ne salută cu un accent ardelenesc inconfundabil. Râdem cu toții, bucuroși că peste tot pe unde umblăm avem ocazia să ne simțim ca acasă. Facem cunoștință: Florin Pașcalău, un tânăr de 32 de ani, din satul Bologa, județul Cluj, care după 12 ani de muncă în Italia a ajuns să conducă hotelul de patru stele la care tocmai ne cazăm. Extrem de amabil, ne alege cele mai bune camere, doar suntem români! Chiar dacă este maître d'hotel, insistă să ne ducă bagajele în camere, ne întreabă dacă totul este în regulă și se retrage discret. Ne întâlnim cu el din nou seara, în restaurantul plin de italieni zgomotoși, și-l observăm cu atenție. Omul potrivit la locul potrivit! Se învârte "plutind” printre mese, fără urmă de ostentație, le zâmbește clienților, descoperă dintr-o privire dacă mai au nevoie de ceva. Restaurantul (cu specific vânătoresc) este căutat de o clientelă aparte, elegantă și sofisticată.
Târziu, după terminarea programului, în aerul curat al nopții, cu limbile dezlegate de un minunat vin alb, îl incităm la vorbă, doar cât să-i aflăm povestea, care curge lin, într-o destăinuire pe care parcă n-a avut timp s-o facă niciodată.
"În 1998 am terminat liceul și m-am angajat ca piccolo într-un restaurant de patru stele din Cluj, la care venea lumea bună din oraș. Mi-a plăcut meseria asta și i-am învățat rapid secretele. Câștigam binișor și eram mulțumit. Dar în 2000 a venit acea «febră» a plecării în străinătate, la muncă ilegală, ce-i drept, dar infinit mai bine plătită. Aveam prieteni care lucraseră în Italia, puști de 18 ani, ca și mine, care cu banii pe două-trei luni de servit în restaurant și-au luat o mașină. La vârsta aceea, vă dați seama, tentația a fost mare, așa că m-am hotărât să încerc și eu. Mi-am strâns bani de drum, am stat două zile la rând în fața consulatului italian și, într-o dimineață de iarnă, mi-am văzut visul împlinit: aveam în pașaport o viză turistică de trei luni pentru Italia. M-am urcat în primul autocar, cu 100 de mărci împrumutate și o geantă în care înghesuisem o pereche de pantofi, trei cămăși, un pantalon și o slană afumată. Când am ajuns în Moena, mi s-a părut că sunt în Paradis - un oraș frumos, curat, înconjurat de munți și păduri, ticsit de turiști veniți din toată lumea. Nu cunoșteam pe nimeni, dar un prieten care lucrase aici îmi spusese unde să merg, de cine să-ntreb și cum să fac să mă pot angaja undeva. Mă temeam de necunoscut, nu cunoșteam limba, îmi puneam probleme că nu mă va primi nimeni la lucru. Habar n-aveam unde am să dorm în prima noapte! Dar am găsit un român care m-a luat la el și m-a ajutat să mă angajez într-un restaurant mic. Lucram pe bani puțini, chiria și mâncarea erau destul de scumpe și nu reușeam să pun mare lucru deoparte. La lucru stăteam cu frica în sân, mereu cu ochii pe geam, să nu fiu descoperit la controalele ce se făceau periodic (mulți români fuseseră trimiși acasă de autorități, pentru că nu aveau forme legale de muncă). Din fericire, la scurt timp, au început să se facă primele permise de muncă pentru străini. Se formase o adevărată rețea de funcționari italieni care, pentru un anumit preț, îți eliberau un permis pe o perioadă limitată - de regulă, șase luni sau un an. Eu am plătit 880 de dolari pentru permisul meu!... Aproape tot ce reușisem să economisesc în trei luni! Mă gândeam că fără un contract îmi va fi foarte greu să mă întorc în țară, măcar și pentru câteva zile, fără să-mi pierd locul de muncă de-aici. Mi-am făcut forme legale, am învățat italiana și am muncit din greu, astfel că în scurt timp am ajuns de neînlocuit în restaurantul unde lucram.
După mai bine de un an, m-am mutat la Hotel Dolomiti, unde mi s-a oferit un salariu mai mare, pe post de chelner. M-am despărțit de fostul patron în condiții bune, am primit și o recomandare de la el. La început, nu prea mi-a plăcut personalul restaurantului. Erau italieni care, orice se întâmpla rău (se spărgea ceva sau se greșea o comandă), dădeau vina pe mine: «Românul a făcut-o!». Odată, nu mai știu ce s-a-ntâmplat, că toți mi-au sărit în cap și țipau la mine. Atunci, bucătarul (un om în vârstă, foarte onest, care lucra de multă vreme în hotel) s-a dus nervos în biroul patronului și mi-a luat apărarea: «Florin este unul dintre puținii angajați care lucrează pe brânci pentru afacerea dvs.! Vă rog să luați măsuri, să nu mai fie pus în astfel de situații. Ce dacă-i român? E cel mai harnic dintre toți! Eu nu mai suport atitudinea asta!». Cam așa i-a spus... Ei bine, din momentul acela, viața mea s-a schimbat complet. Patronul a devenit mai atent la modul în care-mi făceam datoria și m-a tot promovat. Dar pe merit, nu degeaba! Mai întâi mi-a mărit salariul, apoi mi-a dat din ce în ce mai multe responsabilități, pe care le-am dus la bun sfârșit fără probleme”.
De-a lungul timpului, Florin a "tras” după el, în Italia, și alți români. Rude, prieteni, cunoscuți. Cum au făcut mulți din cei care au pus printre primii piciorul în peninsulă. "În prezent, Moena s-a umplut de români, care muncesc mai ales în serviciile hoteliere. La început, despre români se credea că nu sunt oameni capabili. Erau puși doar la spălat vase sau la dereticat prin camere. Apoi, patronii au fost din ce în ce mai mulțumiți de ei, pentru că munceau pe brânci și acceptau salarii mai mici față de italieni. În timp, față de alte nații, românii și-au câștigat un statut aparte. Patronii au văzut că românilor le merge mintea și că sunt săritori, îi ajută în afaceri și le sporesc câștigurile, așa că-i preferă la lucru. Când s-a liberalizat dreptul de muncă pentru români, am fost solicitat de mulți patroni din zonă să le aduc personal din România. Am adus în Italia mulți români - numai persoane serioase, pe care le cunoșteam foarte bine. Și nimeni nu mi-a bătut obrazul, toată lumea a fost mulțumită de ei!
Și patronul meu, Francesco, exasperat de pretențiile italienilor angajați în hotel (care nu voiau să lucreze sâmbăta și duminica, decât cu plată dublă, și care nu prea făceau treabă bună, fie vorba între noi), m-a întrebat dacă pot să mai chem pe cineva din România, pentru posturile unde voia să facă schimbări. În primul rând, am adus-o pe actuala mea soție, Elena, care era studentă în Cluj la acea vreme. Știam că relația noastră n-ar fi rezistat la distanță, iar eu o iubeam foarte mult și doream să fim aproape unul de altul. A angajat-o cu forme legale, lucra cu mine în restaurant. Încet, încet, mi-am chemat și alți cunoscuți, astfel că acum suntem 14 români în hotel și acoperim aproape întregul personal. Dacă în 2001 ne număram pe degete, acum suntem peste 2600 de români numai pe Val di Fassa, din care mulți în posturi de conducere. În 2003, Hotelul Dolomiti a fost complet renovat, și-a mai adăugat o stea, iar patronul m-a avansat pe postul de maître d?hotel. De-atunci am un salariu de 2500 de euro, ceea ce mi-a permis să mă gândesc și la confortul personal. Mi-am cumpărat un apartament la Cluj, mi-am închiriat o garsonieră aici, mi-am luat mașină, am tot ce-mi trebuie pentru un trai decent. Apoi, au venit și cele mai fericite clipe din viața mea: în 2005 m-am căsătorit cu Elena, iar anul trecut mi-a dăruit o fetiță minunată, pe care o iubim ca pe ochii din cap!”
Dar, deși își are familia aproape, Florin nu poate scăpa de dorul de țară. "La început, nu știam cum să fac să ajung mai repede acasă. Munceam mult, aveam zile libere puține și eram tare stresat. Nu știu de ce, în primul an, îmi tot apărea în minte un copac din curtea casei, în care mă cățăram când eram mic. De multe ori, simțeam în somn mirosul supei făcute de mama, și mă trezeam... Uite, și acum, când vorbesc, mi se face pielea de găină! Ciudat, nu mă apuca dorul de părinți sau de prieteni; știam că sunt bine, pentru că vorbeam la telefon. Dar îmi doream să revăd satul, pădurile din depărtare, locuri de care eram legat sufletește. Asta îmi lipsea... Cel mai greu era de sărbători, pentru că noi lucrăm de obicei în acele zile. Mai ales de Crăciun, când știam că acasă toată lumea colindă și peste sat se lasă miros dulce de cozonaci, eram ca bătut la muncă... Cu timpul, dorul ăsta năprasnic de-acasă s-a îmblânzit. Dar acum, când se termină sezonul, a doua zi ne urcăm în mașină și valea. De altfel, cam așa fac toți românii de-aici, că doar ne cunoaștem destul de bine între noi. Să vedeți ce coloane de mașini se pun în mișcare din Moena, cu direcția România! Stăm câte o lună în țară, ne vedem părinții și prietenii, ne umplem sufletul de bucurie, apoi ne întoarcem la muncă”.
Zi de zi, în scurtele pauze din programul de lucru, Florin face planuri pentru vremea când se va întoarce definitiv în țară. În tot acest timp, a tot investit aici. Acum doi ani și-a cumpărat un tractor, ca să-și ajute părinții, destul de în vârstă, la muncile agricole. Și-a mai luat un plug, a construit și o remorcă. "Încerc să mă gospodăresc, ca să mă pot apuca de treabă atunci când m-oi întoarce acasă, să nu-mi lipsească nimic. Vreau să fac agricultură ecologică, pentru că este de mare viitor.” În paralel, lucrează de zor la proiectul unei pensiuni. Experiența acumulată în domeniul turistic vrea s-o aplice în România, unde crede că există un potențial de dezvoltare fantastic. "Tatăl meu s-a născut în Traniș - un sătuc mic, din județul Sălaj. În prezent, este complet părăsit. Au mai rămas în picioare câteva case vechi, împrăștiate pe dealurile împădurite. Acolo vreau să-mi construiesc pensiunea, să angajez oameni din zonă, poate reînvie și satul. Ăsta-i visul meu. Și am să-l duc la bun sfârșit, o să vedeți. Într-o zi, am să vă invit la o pensiune cum n-ați mai văzut!”
Când anume va veni ziua în care va apuca să facă toate aceste lucruri, Florin nu știe sigur. "Am plecat din țară în urmă cu 12 ani, ca să fac bani, dar acum câștigul material nu mă mai motivează. Sunt lucruri mai importante în viață... Vreau să-mi cresc fetița după datinile noastre, să facă școli în limba română, să n-o dezrădăcinez. Până la urmă, cred că cel mai important este să rămâi legat de locul unde te-ai născut și ai crescut, alături de părinți și de prieteni. Eu, unul, sunt mai sentimental... M-am născut la țară și poate de aceea am nevoie mai întâi să-mi umplu sufletul, ca să le pot face pe toate celelalte. Iar sufletul nu mi-l pot umple decât acasă. Acolo sunt cu adevărat fericit!”
KLARA LEHANI
"Numai acasă, alături de fiul meu, pot fi cu adevărat fericită”
În restaurant, suntem serviți de o tânără blondă, frumoasă, care se apropie de noi cu zâmbetul pe buze. Șoptește timid: "Bună seara! Mă bucur mult să vă cunosc. Sper să vă simțiți bine la noi!”.
Klara este unguroaică din Aghireșu Fabrici, jud. Cluj, și are 36 de ani. Este aici împreună cu soțul ei, bucătarul hotelului. A ajuns în Moena în decembrie 2003, după ce alți ani lucrase tot prin străinătate, pentru un câștig mai bun. "Nu de bine am plecat din țară! Prima dată am lucrat în Ungaria, unde m-am descurcat, pentru că vorbeam limba, dar salariul nu era cine știe ce. Apoi, am ajuns în Germania, unde am muncit aproape un an într-un hotel de trei stele. Dar nici nemții nu erau largi la pungă... Strânsesem ceva bani, m-am întors acasă. Am întâlnit un băiat român, de care m-am îndrăgostit nebunește, iar la scurt timp m-am și măritat. Ne-am mutat împreună, munceam amândoi și ne făceam planuri de viitor. Eu mă angajasem la primăria din sat. Timp de trei ani, am fost referent pe probleme sociale. Salariile amărâte pe care le primeam amândoi ne ajungeau doar pentru două, trei zile! Nimic din ce ne propuneam nu ne ieșea cum trebuie. Noroc că aveam o gospodărie faină, că altfel muream de foame... Într-o zi, am vorbit la telefon cu o prietenă care muncea în Italia. Când am auzit cât câștigă, am rugat-o să-mi caute și mie ceva de lucru. Aș fi făcut orice muncă, numai să ieșim și noi puțin din nevoi. A doua zi m-a sunat înapoi: îmi găsise un post și mă aștepta în Italia. Am vorbit cu patronul în puțina italiană pe care o știam, i-am trimis o scrisoare de intenție și am fost acceptată. Mi-a trimis contractul, mi-am luat viza, am făcut cerere pentru trei luni de concediu fără plată la primărie și am plecat în Italia. După sedentarismul de la birou, am dat de greu! Lucram toată ziua. De dimineața până seara, ne fugărea patroana. Stătea tot timpul lângă noi, trebuia să facem curățenie impecabilă, în toate camerele hotelului, să așezăm totul la dungă! Era foarte pretențioasă. După un an, l-am chemat în Italia și pe soțul meu; i-am găsit un post de bucătar la o pizzerie. Nu avea calificare, dar știam că este mai priceput ca mine în bucătărie și gătește delicios. A venit, a dat o probă de lucru și a fost angajat imediat. Când ieșea de la lucru, de obicei mă aștepta la hotel, așa că patronii mei îl cunoșteau, dar nu știau unde lucrează. Într-o zi, patronul meu s-a dus să ia masa chiar la acea pizzerie, și l-a servit chiar soțul meu. I-a plăcut așa de mult pizza aia, că a întrebat cine a preparat-o. Când a aflat că soțul meu este «bucătarul priceput», a venit la mine și mi-a propus să-l angajeze în bucătăria hotelului, pe un salariu mai mare. Bucuros că vom lucra împreună, a acceptat pe loc. La scurt timp, mi-a majorat și mie salariul. După patru ani, ne-am mutat amândoi la hotelul Dolomiti, unde avem condiții mai bune și ne este foarte bine”.
La prima vedere, Klara pare un om fericit. Dar ochii ei, verzi ca iarba de primăvară, stăvilesc un ocean de lacrimi, pe care nu le-ascunde, atunci când vorbește despre copilul ei. "Am o mare durere în suflet. Băiețelul nostru este crescut de socrii mei, în România. Are numai 12 ani și mi se rupe inima numai când mă gândesc la el. De câte ori vorbim la telefon sau pe Skype, mi se îneacă vocea de plâns. Sufăr că am luat decizia să-l las acasă, dar programul nostru nu ne-ar permite să avem grijă de el. Practic, muncim zi lumină, ca să-i putem oferi un viitor. Acasă, n-am fi avut posibilitatea aceasta. Dar mă gândesc, de multe ori: oare merită efortul? Avea 3 ani când am plecat de-acasă și, cu cât crește, cu atât mai mult ne simte lipsa. Simt asta ori de câte ori mă întorc la muncă, în Italia, după vacanțele dintre sezoane. Mi-e greu să mă rup din brațele lui... Sunt conștientă că i-am pierdut anii de copilărie, când avea mai multă nevoie de părinți, și mă simt vinovată. Chiar dacă avem realizări materiale, sufletește, simt un mare gol!”
La fel ca toți ceilalți români, și Klara vrea să revină cât mai curând acasă. "La Moena este frumos, se trăiește bine, dar, totuși, vreau să mă-ntorc acasă. Vreau să simt că trăiesc, pentru că aici nu avem timp nici măcar să ieșim la o cafea. Nu știm altceva decât muncă și muncă... De când lucrăm în Italia, am terminat o casă nouă în Aghireșu, am cumpărat două apartamente în Cluj, deci nu am muncit degeaba... Soțul meu, tinichigiu de meserie, vrea să-și cumpere utilaje pentru o tinichigerie și o vopsitorie auto, să înceapă o afacere care să ne asigure un câștig în țară, să nu mai fim nevoiți să muncim departe de casă! Și-apoi, vreau să recuperez timpul pe care nu l-am petrecut cu fiul meu, să-i fiu aproape clipă de clipă, să-i dăruiesc toată energia și dragostea mea, să-și dea seama că este iubit cu adevărat! Acasă, alături de fiul meu, voi fi cea mai fericită mamă din lume!”
ALINA GABRIELA GHILE
"Aici am totul”
Recepția hotelului este condusă de o româncă fermecătoare, cu ochi albaștri și surâzători. Alina are 29 de ani și este din Șimleu Silvaniei, jud. Sălaj. A urmat cursurile Facultății de Acționări Electrice și Roboți, în cadrul Politehnicii din Cluj-Napoca. A ajuns în Italia pentru prima dată prin 2006. Venise la iubitul ei, român, care muncea în Roma, să petreacă Revelionul împreună. Vacanța și-a continuat-o la Moena, la schi, și a îndrăgit imediat orașul. În 2007, după ce a terminat facultatea, s-a mutat la Roma. "În țară nu mi-am găsit un post de inginer, în domeniul în care mă pregătisem, așa că m-am hotărât să rămân în Italia. Ca să nu pierd timpul, am urmat câteva cursuri în domeniul hotelier, apoi am făcut și practică în hotelul unde lucra logodnicul meu. Pentru că în Roma se găsește foarte greu un serviciu, mi-am trimis CV-ul la mai multe agenții de muncă italiene și mi-au găsit un post de recepționer la Hotel Dolomiti din Moena. Am fost încântată, pentru că îmi plăcea tare mult orașul. Cu riscul de a avea o problemă sentimentală cu logodnicul meu, am acceptat, iar pe 24 ianuarie 2008 m-am mutat în Moena definitiv. Mi-a plăcut din prima clipă să lucrez la Hotel Dolomiti, pentru că sunt înconjurată de români, iar atmosfera este foarte degajată. În plus, mă descurc bine la recepție, pentru că vorbesc mai multe limbi străine, iar clienții noștri sunt foarte mulțumiți de servicii. Câștig bine, mă simt perfect aici, ce mi-aș putea dori mai mult?”
Contrar opiniei altor români, pentru Alina, Italia reprezintă noua ei casă. "În România, n-am apucat să trăiesc pe picioarele mele. Părinții m-au ținut în școală și-n facultate, am primit totul «pe de-a gata», n-am dus lipsă de nimic. Odată ce-am ajuns în Moena, viața mea parcă a intrat pe alt făgaș. Aici am reușit să mă dezvolt pe plan personal. Îmi place că mă întrețin singură, mi-am făcut mulți prieteni cu care ies mereu în natură, facem jogging, mergem la schi... Aici am totul! Mama mea muncește și ea în Italia, în Treviso, și ne vedem destul de des. Pe tata îl văd mai rar, de două ori pe an, când mă duc în vacanță acasă. De țară nu mă mai leagă mare lucru, poate doar prietenii din copilărie. În timp, distanța m-a îndepărtat și de logodnicul meu, cu care nu am avut ocazia să mă văd prea des, așa că, într-un final, ne-am despărțit. Acum, ca să fiu pe deplin fericită, trebuie doar să mă îndrăgostesc! De un român, cu siguranță, pentru că băieții noștri sunt... unici! Dacă ai o viață împlinită și persoana potrivită lângă tine, poți să trăiești bine oriunde în lume!”
FRANCESCO COCCIARDI, patronul Hotelului Dolomiti
"Românii sunt cei mai buni angajați. Nu m-aș descurca fără ei!”
În România, rar întâlnești un patron de hotel care să muncească de dimineață și până seara alături de angajații lui. Dar Francesco este un om aparte, care provine dintr-o veche familie de hotelieri și știe că o afacere de succes trebuie supravegheată îndeaproape. Locuiește chiar în mansarda hotelului și, zilnic, este prezent printre angajați și clienți, ca să se asigure că totul este în regulă. Pentru românii care lucrează la Hotelul Dolomiti, nu are decât cuvinte de laudă. "Am angajat români în hotel pentru că am văzut că sunt harnici și serioși. Prima impresie bună mi-a făcut-o Florin (avea 19 ani când l-am angajat!), pe care l-am avansat până la gradul de maître. Practic, el îmi conduce hotelul! Apoi, când am mai avut nevoie de oameni, tot el mi-a adus prieteni și rude din România, de care sunt extrem de mulțumit. Mulți italieni m-au întrebat de ce lucrează atâția români în hotelul meu. Le-am spus adevărul: pentru că sunt oameni buni, de încredere, harnici și săritori, care se poartă exemplar cu turiștii. Pentru mine, este foarte simplu să lucrez cu românii, pentru că fac chiar mai mult decât le cer și niciodată nu sunt cârcotași. Atât timp cât sunt bine plătiți și respectați, își dau silința să facă toate lu-crurile «ca la carte». În prezent, lucrează 14 români în hotel și vă spun sincer că sunt cei mai buni angajați. Nu m-aș descurca fără ei! De altfel, de acest lucru s-au convins mai toți hotelierii din zonă. La întâlnirea patronatului hotelier de anul acesta, am aflat că există peste 4000 de români, înregistrați cu forme legale de muncă, în toate stațiunile din Alpii Dolomiți. Numărul lor demonstrează că nu degeaba sunt apreciați. Practic, ei duc turismul italian la cele mai înalte standarde de calitate”.
Nici Moldova nu se lasă - NICUȘOR COSMA
"Cum se schimbă ceva în bine, mă urc în primul avion și vin acasă”
Cortina D'Ampezzo. Ne-am cazat în centrul vechi al orașului, la hotel Ancora, și ieșim să ne bucurăm de peisaj. Orașul este dominat de jur-împrejur de înălțimile pietroase ale Dolomiților, care oferă privirii un spectacol de forme și culori impresionant. Ne plimbăm pe străzile înguste, admirând casele vechi, îmbrăcate și aici în flori vii, multicolore. Ajungem la terasa unei pizzerii înțesate de lume. Suntem lihniți de foame, după un drum lung, așa că intrăm. Schimbăm impresii, ne facem planul de reportaje pentru a doua zi. Nu apucăm să vorbim prea mult, că suntem salutați cordial: "Bună ziua, bine ați venit! Mă bucur să vă întâlnesc! Cu ce vă putem servi?”. Un tânăr chipeș, brunet, îmbrăcat impecabil, ne farmecă pe loc. Se numește Nicușor Cosma și este din Iași. Se bucură sincer de prezența noastră, dar nu poate sta de vorbă, are prea mulți clienți. Se scuză, ne ia comanda, apoi revine și ne "alintă” cu un Chianti roșu, lângă un adevărat festin culinar italian.
Dornici să-i aflăm povestea, ne întâlnim cu el în timpul său liber. Nicușor are 28 de ani, a terminat la Iași facultatea de Management al Proiectelor Industriale și a făcut un master în același domeniu. A venit în Italia în 2007, după decesul tatălui său. "Moartea tatălui meu m-a devastat. Nu mă așteptam la așa o dramă, cu atât mai mult cu cât era încă tânăr. După câteva luni de suferință, m-am trezit, deodată, «bărbatul familiei», și îmi asumam deja responsabilități la care nu eram pregătit să fac față. Sincer, mi-a fost greu, pentru că eram singur în țară și nu aveam un serviciu, să mă întrețin singur. Mama lucra, de ani buni, ca asistentă medicală la spitalul de aici, din Cortina, iar sora mea își găsise un serviciu bine plătit la unul din hotelurile din zonă. Mi se părea nedemn să depind de mama, care-mi trimitea lunar bani pentru mâncare și plățile la administrație, așa că singura soluție la îndemână a fost să plec și eu în Italia, alături de ele. Inițial, am lucrat sezonier: trei luni vara și două luni iarna, atunci când orașul este plin de turiști. În paralel, îmi făceam masteratul, așa că programul îmi convenea. M-am acomodat repede cu viața de aici, am învățat limba și m-am «specializat» în meseria de barman. De la bun început am câștigat bine, mai mult decât aș fi fost plătit în România, chiar dacă aș fi lucrat ca specialist în domeniul meu de pregătire. Și-apoi, mi-am dat seama că simplul fapt că sunt împreună cu familia contează cel mai mult. După ce mi-am terminat masterul, m-am hotărât să rămân în Italia un an întreg, să pun deoparte niște bani pentru a începe o afacere. Primul an a trecut, s-au făcut doi, acesta e al treilea... Nu știu de ce, simt că încă nu a venit momentul să mă întorc acasă. Parcă e prea multă nesiguranță în România - politică, economică, socială...”
Viața din Italia, față de cea de-acasă, este complet diferită pentru Nicușor. "Nu poate exista un termen real de comparație între noi și italieni. Aici este vizibil, cu ochiul liber, un grad de civilizație în plus, atât în atitudine, cât și în modul de a vedea viața, în general. Noi am pierdut noțiunea de fericire personală sub comuniști, ne-am învățat să tot «punem deoparte», pentru zile negre sau pentru viitorul copiilor... Dar uităm să mai trăim și pentru noi, să ne facem mici bucurii, care să ne ajute să mergem cu optimism mai departe. Italienii, chiar dacă sunt mai reci față de noi în relațiile interumane, știu să se bucure de viață în fiecare clipă. Și eu am adoptat această atitudine și consider că este un mare câștig, mai ales pe plan sufletesc”.
Despre colegii lui de la pizzeria "5 Torri”, Nicușor nu are decât cuvinte de laudă. "Mă simt minunat alături de ei, suntem buni prieteni cu toții. Patronul nostru spune că suntem ca Inter Milano: nu există două persoane cu aceeași naționalitate în colectivul pizzeriei. Am colegi din Croația, Muntenegru, Sicilia, Republica Moldova, Maroc... Ne ajutăm între noi ca frații...”.
Despre imaginea românilor din Italia, Nicușor crede că nu s-a schimbat mare lucru. "În nord, românii sunt cu adevărat apreciați. Dar aici este teritoriul autonom al ladinilor, care sunt altfel decât restul italienilor - mai muncitori, mai serioși, deloc superficiali. Fratele patronului meu (Angelo Ghedina), care conduce pizzeria, este un om extraordinar. Se trezește în fiecare dimineață la ora 5, își lucrează mai întâi pământurile, călare pe tractor, apoi își pune în regulă treburile prin proprietate și după aceea vine aici, la program, și aproape că nu ne putem ține după el. Pentru ladini, munca este un mod de viață, care nu are nimic comun cu câștigul material. O fac cu dăruire și bucurie. Iar felul lor de a fi ne stimulează și pe noi să facem totul perfect, astfel încât și ei să fie mulțumiți.
Spre sud, mai jos de Veneția, românii sunt însă foarte prost văzuți, cu toate că cei mai mulți sunt serioși și muncesc din greu, de obicei pe jumătate din salariul pe care-l merită. Italienii sunt oameni mândri și nu vor să lucreze ca ospătar, femeie de serviciu sau cameristă - consideră că sunt slujbe înjositoare... Noi, în schimb, ne bucurăm că nu le vor, altfel nu am avea unde să muncim!
În ultimii ani, s-a creat în Italia o ură aprigă împotriva emigranților, pentru că au făcut multe porcării pe-aici: crime, furturi, violuri, tâlhării... Iar ziarele și televiziunile prezintă mai ales ilegalitățile comise de români, pentru că-i consideră cei mai periculoși. Pe de o parte, îi înțeleg. S-au săturat și italienii de-atâtea orori! Din păcate, potlogăriile pe care le fac ai noștri în Italia pătează onoarea unei întregi națiuni. După acea crimă oribilă a românului Mailat, fiind întrebat întâmplător de un italian de unde sunt, i-am răspuns, prostește, că... din Ucraina! Îmi era cu adevărat rușine de naționalitatea mea. Este frustrant, pentu că italienii ne judecă la grămadă: «Românii sunt hoți și criminali», cu toate că fiecare pădure are uscăturile ei... Italia are o infracționalitate destul de ridicată, dar niciodată nu se face atâta caz despre faptele italienilor...”
Nicușor vine acasă de două ori pe an, dar dorul de țară rămâne nestins în sufletul lui. Mai ales că în Iași i-au rămas prietenii, iubita, colegii de facultate. "Mi-e greu, vă dați seama... Acasă, simt că trăiesc cu adevărat. Mă întâlnesc cu prietenii, ieșim în oraș, ne distrăm... e cu totul altceva! Aici, nu există acea apropiere între oameni, ca la noi. În plus, îmi dedic viața serviciului, nu prea mai am timp să fac altceva. Mai ies uneori în natură cu colegii mei sau cu alți români din Cortina D'Ampezzo. Mergem pe munte și ne relaxăm, pentru că munca este destul de solicitantă. Uneori, o însoțesc pe mama la biserica ortodoxă din Bolzano și participăm la slujbele importante de peste an. Mama este foarte credincioasă și ne-a insuflat și nouă dragostea pentru Dumnezeu. Acolo se adună foarte mulți români, la zilele sfinte, și ne simțim, cumva, mai aproape de casă. Atunci când se termină sezonul și sunt liber, plec cu primul avion spre țară, indiferent de prețul biletului. Stau cât mai mult timp posibil în România, alături de prieteni. Anul acesta, în mai, când m-am întors în Italia, am venit de la aeroport direct la serviciu. Așa că vă dați seama unde mă «trage ața»! Acasă e acasă. Oricât de bine te-ai adapta într-o țară străină, tot între ai tăi te simți cel mai bine!”
Planurile de viitor ale lui Nicușor nu iau în calcul rămânerea în Italia. Sub nici o formă nu și-ar face un viitor aici, n-ar putea rezista printre străini. "Mi-am propus să mai rămân puțin în Italia, cât să mai câștig ceva bani pentru planurile mele de viitor, apoi mă întorc acasă. Sunt sigur că se va schimba ceva în bine și în România. N-avem cum să rămânem codașii Europei, nu ne mai este permis acest lucru. Trebuie doar puțină răbdare, probabil cât să se schimbe o generație. Iar atunci când în țară nu vor mai fi politicieni corupți, când economia se va pune pe picioare și salariile vor mai crește, când românii vor fi cu adevărat respectați în societate, când se va pune accent pe calitatea vieții, a sănătății și a învățământului, cred că toți românii se vor întoarce acasă. Iar experiența lor câștigată în străinătate, indiferent de domeniul în care au lucrat, va ajuta și țara noastră să crească în ochii Europei și ai lumii. Românii sunt oameni inteligenți, muncitori, buni ca o pâine caldă. Așa ne-a lăsat pe noi Dumnezeu pe pământ. Aceste calități ne vor ajuta să ajungem mai departe decât occidentalii, pentru că noi punem suflet în tot ceea ce facem. Sunt convins că România are un viitor măcar la fel de măreț ca și trecutul său. Nu ne rămâne decât să așteptăm momentul favorabil. Eu, unul, abia aștept să văd că se schimbă ceva, să mă urc în primul avion către casă!”