Părintele DIMITRIE JURA e preot în localitatea Petrila de sub Munţii Parângului. Totodată, este şi un mare apărător al naturii şi al tradiţiei. O pasiune pentru care afaceriştii locali şi autorităţile i-au declarat război. Dar părintele ştie că dreptatea este de partea lui. Natura e creaţia lui Dumnezeu
În orice anotimp şi în orice moment al zilei, Cheile Jieţului sunt o splendoare! Dar dacă vrei să îţi faci o idee despre cum arăta lumea la facerea ei, probabil cel mai potrivit ar fi să faci o plimbare de la Petrila până la Voineasa pe jos, în zorii unei zile de toamnă târzie. Din munte se scurg şipote mărunte, fuioare de ceaţă stau agăţate în vârfurile fagilor seculari şi sus, sus de tot, norii se lasă pieptănaţi de stâncile Parângului. Iarba e încă verde şi vie, amestecată cu jarul frunzelor moarte, ca nişte picături de foc, iar prin culoarul strâmt dintre stânci se revarsă o lumină ireală. Măcar o clipă dacă îţi laşi sufletul să ameţească în această frumuseţe, vei înţelege de ce părintele Dimitrie Jura a făcut din apărarea ei scopul vieţii sale. Înger al Jieţului şi al Parângului, singur împotriva tuturor, preotul din Petrila luptă cu autorităţile, cu indiferenţa, cu lipsa de solidaritate, pentru a salva un colţ de Rai. Cu alură de călugăr athonit, îmbrăcat în haine cernite, dar cu un chip luminos şi o privire pătrunzătoare, părintele mi-a vorbit smerit despre dragostea sa pentru natură. Un exemplu din care am înţeles ce poate face un singur om, atunci când la mijloc este iubirea. Iubirea de creaţia lui Dumnezeu şi a locurilor natale.
*
- Părinte Dimitrie Jura, sunteţi îngerul păzitor al Jieţului şi al Parângului. Datorită dumneavoastră, natura acestor locuri şi-a păstrat frumuseţea originară, fiind salvată, adesea, chiar de la dispariţie. Cum se potriveşte strădania dvs. ecologistă cu preoţia?
- Lucrurile au venit cumva de la sine. De tânăr am iubit muntele, natura şi în special apa. Orice apă mă fascinează. Înaintea mea, preot aici, în Jieţ şi Petrila, a fost tatăl meu. El a luptat foarte mult împotriva comuniştilor şi a făcut tot ce a putut să păstreze vii tradiţiile momârlanilor. A făcut şi puşcărie cinci ani. L-au închis în 1985, când el se opunea exploatării la suprafaţă a cărbunelui în satul nostru, Jieţ.
- Aţi crezut? Revoluţia nu le-a adus oamenilor libertatea de a-şi decide singuri destinul?
- Ba da, dar din păcate, noi am intrat în democraţie cu omul nou al comuniştilor. Oamenii formaţi de ei sunt cei care fac astăzi democraţia şi capitalismul, probabil din cauza asta avem o democraţie aşa de originală. În craterul carierei începute de comunişti, noile autorităţi au decis să facă o groapă de gunoi. Primarul de la Petroşani cu cel de la Petrila. A fost un război lung, care s-a încheiat în 1997, când am reuşit să obţin prin licitaţie groapa asta şi m-am apucat să o transform. Am plantat zece mii de salcâmi, am cărat pământ fertil cu maşina, am cărat rumeguş de fag, care se topeşte repede şi nu poluează. Timp de zece ani am făcut tot ce am ştiut ca să curăţ cele patru hectare unde deja se aruncaseră câteva maşini de gunoi. Apoi am umplut groapa cu apă şi am adus peşti de toate soiurile, de la roşioară la somn. Dar sunt mulţumit: mergeţi să vedeţi ce oază este acum pe locul unui munte de gunoi. Fiul meu vrea să facă acolo un muzeu al satului momârlănesc. Din păcate, nu ne ajută nimeni, şi autorităţile, în loc să ne ia parteneri, ne consideră duşmani. Nu înţeleg logica lor. Probabil le încurcăm afacerile.
- Prima oară când am auzit despre dumneavoastră eraţi în plină bătălie ecologică pentru a salva râul Jieţ. Ce anume îl ameninţa?
- În 1848, oamenii din satul nostru au donat teren doar ca să convingă autorităţile de atunci să deturneze râul Jieţ prin sat. Şi au reuşit. Râul trecea printre case şi oamenii îşi puteau adăpa vitele. Bucata de râu de la noi se numea Iazul morilor, pentru că erau şi cinci mori pe el. Acum satul e distrus din cauza asfaltărilor. Râul are un canal de beton şi e acoperit cu dale de ciment. Ceauşescu nu a reuşit să ne distrugă, ciocoii noi au reuşit. Au distrus tot ce se putea distruge. M-am implicat cu orice risc. Prin 1996, a început dezastrul pe râu. Au luat pietriş din albia râului, fără noimă. Iar pe o lungime de şase km de râu, au escavat 6 metri de mal, fără autorizaţii, fără nimic. Mai târziu au obţinut autorizaţie, dar fără dezbatere publică. Nemaiştiind ce să fac, m-am pus în faţa basculantelor, care cărau pietriş de pe râu.
- V-aţi sacrificat nu doar timpul şi energia pentru acest loc, ci şi viaţa. Trăiţi sub ameninţarea afaceriştilor locali. Ce vă dă o asemenea forţă?
- Dumnezeu. Mie nu mi-e frică. N-au decât să îmi ia tot, sufletul nu au cum să mi-l ia. Nu au ce să îmi facă. Apoi, trecutul şi viitorul momârlanilor îmi dau putere să merg mai departe. Părinţii mei au făcut tot ce au putut pentru locurile astea. Datorită lor am avut o copilărie excepţională şi am putut să mă bucur de minunile acestor munţi şi de frumuseţea tradiţiilor. Oamenii pe atunci luptau pentru tot ce era viaţă. Noi ce le lăsăm copiilor şi nepoţilor noştri? Ce le laşi copiilor? Ce le laşi? Noi am avut o copilărie extraordinară, cei de acum ce au? E o responsabilitate pe care mi-am asumat-o. Între un viitor mizer al generaţiilor ce vin şi sacrificiul personal e uşor de ales.
- V-aţi implicat şi în păstrarea curăţeniei pe Cheile Jieţului. V-aţi luat la trântă cu hoardele de turişti care vin să facă grătare în fiecare week-end. Aţi avut succes?
- Cheile Jieţului înseamnă patru kilometri de frumuseţe neîntreruptă. Cred că este unul dintre cele mai frumoase locuri din România, pentru că stâncile sunt spectaculoase, defileul e îngust şi apa merge de-a lungul tăpşanelor înverzite. În principiu a fost simplu. M-am înarmat cu un aparat de fotografiat şi am trecut pe la fiecare grup de turişti. Le fotografiam numărul maşinii şi locul şi îi ameninţam că dacă după plecarea lor găsesc gunoaie, am dovada şi îi reclam la Garda de Mediu. A funcţionat. Sigur, ceva tot rămâne în urma lor, dar e într-o limită. Majoritatea oamenilor sunt înţelegători, însă mai sunt şi neisprăviţi. Apoi, am făcut curăţenie totală pe drumul ce duce de la Groapa Seacă până sus, în vârful Parângului. Sunt zece kilometri fără nici o urmă de plastic, pe cea mai frumoasă potecă din zonă. Am adunat împreună cu fiul meu tot ce am găsit şi am cărat cu rucsacii până sus, la stână. De acolo, gunoiul l-am coborât cu măgarii: zeci de saci. Ne-au ajutat şi copiii din zonă.
- Care este legătura între strădania dvs. de a salva natura şi misiunea de preot?
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
