- Este prematur să evaluăm şansele unei candidaturi mai mult sugerate decât anunţate, dar speculaţii putem face, mai ales pentru că este uşor de imaginat că domnul Tăriceanu are în continuare ambiţii politice. Aceste ambiţii nu pot fi însă realizate în practică decât cu sprijinul unei ample coaliţii liberale şi pro-europene. Cine ar face parte însă din această coaliţie ipotetică? În nici un caz PNL, al cărui lider este, el însuşi, aspirant la preşedinţie. Speră oare domnul Tăriceanu că PNL îl va repudia pe Crin Antonescu pentru că nu este suficient de european sau că el însuşi va putea atrage o grupare de pnl-işti nemulţumiţi care să-l susţină? Scenariul pare deocamdată fantezist: PNL nu dă semne de sciziune, căci doar câteva mârâieli din interior nu echivalează cu o dizidenţă. În plus, Crin Antonescu poate mitui uşor personalităţile pnl-iste, cu funcţii în guvern (sau cu promisiuni de funcţii), după cum a demonstrat-o recent cazul Varujan Vosganian. Şi atunci cine ar sprijini candidatura domnului Tăriceanu? PDL? Greu de crezut. Nu numai că amintirea excluderii miniştrilor PDL din guvern, în 2007, este încă vie, ca şi rolul activ al fostului premier în campania pentru suspendarea preşedintelui Băsescu din această vară, dar PDL se concentrează deocamdată asupra alegerilor din 9 decembrie, după care va decide, mai întâi, dacă renunţă sau nu la Vasile Blaga, şi abia apoi se va gândi la prezidenţiale. Marea bătălie din PDL se va da mai întâi pentru partid şi apoi pentru preşedinţie.
Fără PDL îi va fi greu domnului Tăriceanu să constituie o coaliţie de dreapta. Rămâne varianta unei candidaturi independente, susţinute de o coaliţie a societăţii civile. Este o variantă pur teoretică, pentru că societatea civilă este slabă şi divizată, iar pentru a mobiliza o mişcare civică este nevoie de mulţi bani, de o maşinărie de campanie extrem de bine pusă la punct şi de susţinere mediatică. Toate trei sunt aproape imposibil de realizat. Merită aşadar să ne întrebăm dacă domnul Tăriceanu nu a lansat cumva ideea candidaturii la preşedinţie de pe poziţii pro-europene doar pentru a atrage atenţia asupra sa în campanie. Să nu uităm că el candidează la Senat cu susţinerea lui Andrei Chiliman, împotriva voinţei liderului PNL. Să nu ne facem deci prea multe iluzii în privinţa candidaturii sale prezidenţiale. În plus, să nu fim amnezici şi să ne gândim bine dacă ar fi cea mai bună variantă pentru ţară.
- S-au împlinit 10 ani de când România a devenit membră NATO. În afară de satisfacţia că am meritat această onoare şi de micul confort psihologic că suntem, oarecum, ocrotiţi de "pohtele celor ce ne pohtesc în castronul lor”, ce alte avantaje pot fi puse în seama NATO?
- Confortul psihologic nu ar trebui să fie atât de mic: faptul că nu am fost atacaţi nu înseamnă că riscurile nu există, doar că factorul descurajator al NATO funcţionează. În plus, apartenenţa la NATO a funcţionat şi ca o garanţie morală pe plan internaţional, cu privire la soliditatea democraţiei româneşti, fapt ce ar trebui să ne dea de gândit în acest an, în care statul de drept a fost luat cu asalt de USL. Cred însă că adevăratele avantaje ale apartenenţei la NATO ţin, în primul rând, de faptul că am fost obligaţi să ne reformăm armata şi serviciile secrete şi, în al doilea rând, de faptul că nu am fost lăsaţi să derapăm grav, cum începusem în vară, când forţele anti-occidentale conduse de Dan Voiculescu şi Ion Iliescu au declanşat o sarabandă de ilegalităţi şi abuzuri în scopul suspendării preşedintelui Băsescu. Dacă România nu ar fi fost membră NATO şi SUA nu ar fi intenţionat să amplaseze elemente ale scutului strategic pe teritoriul ţării noastre, poate că ambasadorul SUA nu s-ar fi implicat în corectarea abuzurilor usl-iste şi adjunctul secretarului de stat american Philip Gordon nu ar fi pus piciorul în prag la Bucureşti. Adevărul trist este că România nu dispune deocamdată de forţe politice interne democratice pro-occidentale destul de puternice, care să-i asigure funcţionarea la standarde euro-atlantice, fără sprijin din partea organizaţiilor internaţionale, ca UE sau NATO. Nici o reformă nu s-ar fi făcut în economie sau în justiţie, dacă nu ar fi fost impusă de UE, iar armata şi serviciile secrete ar fi rămas redute ale vechiului regim comunist, dacă NATO nu ne-ar fi impus restructurarea, modernizarea şi reevaluarea personalului. Dacă rămâneam în afara NATO, nu aveam astăzi o armată modernă, profesionalizată, cu forţe expediţionare mobile şi eficiente, capabile să asigure credibilitatea apărării teritoriului naţional şi îndeplinirea angajamentelor internaţionale. Putem fi siguri că turbulentul colonel Mircea Dogaru şi finanţatorul său Dan Voiculescu ar fi fost mulţumiţi dacă am fi rămas în afara NATO. De altfel, amândoi încearcă cu disperare să ne scoată, nu numai din NATO, ci şi din UE. În faţa asaltului retoricii îngust naţionaliste şi izolaţioniste a USL, ar trebui să medităm asupra pericolului desprinderii României de structurile euroatlantice. Din păcate, la periferia Europei, nici o reformă democratică nu este ireversibilă.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
