- Este prematur să evaluăm șansele unei candidaturi mai mult sugerate decât anunțate, dar speculații putem face, mai ales pentru că este ușor de imaginat că domnul Tăriceanu are în continuare ambiții politice. Aceste ambiții nu pot fi însă realizate în practică decât cu sprijinul unei ample coaliții liberale și pro-europene. Cine ar face parte însă din această coaliție ipotetică? În nici un caz PNL, al cărui lider este, el însuși, aspirant la președinție. Speră oare domnul Tăriceanu că PNL îl va repudia pe Crin Antonescu pentru că nu este suficient de european sau că el însuși va putea atrage o grupare de pnl-iști nemulțumiți care să-l susțină? Scenariul pare deocamdată fantezist: PNL nu dă semne de sciziune, căci doar câteva mârâieli din interior nu echivalează cu o dizidență. În plus, Crin Antonescu poate mitui ușor personalitățile pnl-iste, cu funcții în guvern (sau cu promisiuni de funcții), după cum a demonstrat-o recent cazul Varujan Vosganian. Și atunci cine ar sprijini candidatura domnului Tăriceanu? PDL? Greu de crezut. Nu numai că amintirea excluderii miniștrilor PDL din guvern, în 2007, este încă vie, ca și rolul activ al fostului premier în campania pentru suspendarea președintelui Băsescu din această vară, dar PDL se concentrează deocamdată asupra alegerilor din 9 decembrie, după care va decide, mai întâi, dacă renunță sau nu la Vasile Blaga, și abia apoi se va gândi la prezidențiale. Marea bătălie din PDL se va da mai întâi pentru partid și apoi pentru președinție.
Fără PDL îi va fi greu domnului Tăriceanu să constituie o coaliție de dreapta. Rămâne varianta unei candidaturi independente, susținute de o coaliție a societății civile. Este o variantă pur teoretică, pentru că societatea civilă este slabă și divizată, iar pentru a mobiliza o mișcare civică este nevoie de mulți bani, de o mașinărie de campanie extrem de bine pusă la punct și de susținere mediatică. Toate trei sunt aproape imposibil de realizat. Merită așadar să ne întrebăm dacă domnul Tăriceanu nu a lansat cumva ideea candidaturii la președinție de pe poziții pro-europene doar pentru a atrage atenția asupra sa în campanie. Să nu uităm că el candidează la Senat cu susținerea lui Andrei Chiliman, împotriva voinței liderului PNL. Să nu ne facem deci prea multe iluzii în privința candidaturii sale prezidențiale. În plus, să nu fim amnezici și să ne gândim bine dacă ar fi cea mai bună variantă pentru țară.
- S-au împlinit 10 ani de când România a devenit membră NATO. În afară de satisfacția că am meritat această onoare și de micul confort psihologic că suntem, oarecum, ocrotiți de "pohtele celor ce ne pohtesc în castronul lor”, ce alte avantaje pot fi puse în seama NATO?
- Confortul psihologic nu ar trebui să fie atât de mic: faptul că nu am fost atacați nu înseamnă că riscurile nu există, doar că factorul descurajator al NATO funcționează. În plus, apartenența la NATO a funcționat și ca o garanție morală pe plan internațional, cu privire la soliditatea democrației românești, fapt ce ar trebui să ne dea de gândit în acest an, în care statul de drept a fost luat cu asalt de USL. Cred însă că adevăratele avantaje ale apartenenței la NATO țin, în primul rând, de faptul că am fost obligați să ne reformăm armata și serviciile secrete și, în al doilea rând, de faptul că nu am fost lăsați să derapăm grav, cum începusem în vară, când forțele anti-occidentale conduse de Dan Voiculescu și Ion Iliescu au declanșat o sarabandă de ilegalități și abuzuri în scopul suspendării președintelui Băsescu. Dacă România nu ar fi fost membră NATO și SUA nu ar fi intenționat să amplaseze elemente ale scutului strategic pe teritoriul țării noastre, poate că ambasadorul SUA nu s-ar fi implicat în corectarea abuzurilor usl-iste și adjunctul secretarului de stat american Philip Gordon nu ar fi pus piciorul în prag la București. Adevărul trist este că România nu dispune deocamdată de forțe politice interne democratice pro-occidentale destul de puternice, care să-i asigure funcționarea la standarde euro-atlantice, fără sprijin din partea organizațiilor internaționale, ca UE sau NATO. Nici o reformă nu s-ar fi făcut în economie sau în justiție, dacă nu ar fi fost impusă de UE, iar armata și serviciile secrete ar fi rămas redute ale vechiului regim comunist, dacă NATO nu ne-ar fi impus restructurarea, modernizarea și reevaluarea personalului. Dacă rămâneam în afara NATO, nu aveam astăzi o armată modernă, profesionalizată, cu forțe expediționare mobile și eficiente, capabile să asigure credibilitatea apărării teritoriului național și îndeplinirea angajamentelor internaționale. Putem fi siguri că turbulentul colonel Mircea Dogaru și finanțatorul său Dan Voiculescu ar fi fost mulțumiți dacă am fi rămas în afara NATO. De altfel, amândoi încearcă cu disperare să ne scoată, nu numai din NATO, ci și din UE. În fața asaltului retoricii îngust naționaliste și izolaționiste a USL, ar trebui să medităm asupra pericolului desprinderii României de structurile euroatlantice. Din păcate, la periferia Europei, nici o reformă democratică nu este ireversibilă.