- Proaspătul tău roman, "Toate bufniţele”, e un pic altfel faţă de cele cu care ne-ai obişnuit. Nu e o poveste, ci mai degrabă o suită de poveşti admirabil spuse. Ce te-a împins spre o asemenea construcţie?
- Cred că şi din mai multe poveşti se poate face o singură, mare, poveste. Mi se pare, sincer, destul de plictisitor şi enervant să povesteşti pe un singur fir narativ şi s-o faci la modul obişnuit, într-o anume coerenţă a timpului acţiunii, cu o curgere liniară şi previzibilă. Pentru mine, genul ăsta de literatură nu e o miză. Am întotdeauna nevoia de a aduce ceva nou în scrisul meu, altminteri n-aş mai putea-o face cu bucurie şi pasiune. Nu aş scrie în viaţa mea acelaşi gen de carte, doar schimbând tema. De pildă, după "Zilele Regelui”, un roman despre domnia lui Carol I şi aventurile medicului lui de curte, mi-a fost limpede că nu voi mai putea scrie altă carte pe fundal istoric. În definitiv, scrisul pentru mine e o nevoie, nu o inerţie. Şi nu-l pot face decât dacă lucrurile despre care vorbesc sunt altele, proaspete, dacă felul în care vreau să spun povestea e diferit. Dacă nu simt că mă îndrăgostesc cu adevărat de subiect, nu pot să mă arunc trup şi suflet într-un nou roman.
- Au şi oamenii mari nevoie de poveşti? Ne mai pot ele salva?
- Am încercat să spun asta pe coperta patru a cărţii, cât am putut eu mai bine. Poveştile, şi nu doar în sens literar, ţin lumea dintotdeauna. Ele ne diferenţiază pe noi oamenii de restul dobitoacelor. Nevoia de a le spune şi de a le asculta, de a le scrie şi rescrie există de când lumea şi va mai exista în indiferent ce situaţie, fie că eşti bolnav la pat sau doar bolnav de dragoste.
- Să le dezvăluim puţin cititorilor despre ce e "Toate bufniţele”...
- Aşa ceva nu fac niciodată. Ar fi un pic absurd, după ce am scris trei ani la cartea asta, să o repovestesc pe scurt sau să încerc să o explic (explicaţiile unui autor mi se par întotdeauna dovada unui eşec glorios). Literatura nu e despre povestea în sine, ci despre cum e spusă o poveste. Or, să rezumi un roman ar însemna să elimini exact chestiunea literară. Ştiţi cum e, sunt filme în care nu se întâmplă nimic. Şi totuşi sunt minunate.
- Atunci o să fac eu imprudenţa să destăinui câte ceva: o carte despre prietenie, despre memorie şi despre bucuria pe care un copil şi un adult o au în comun. Dar şi o carte despre munte, în toată splendoarea lui. Muntele îşi alege oamenii?
- Cine te-a învăţat mersul pe munte?
- Bunicul meu. Avea două fete. Le-a cărat cât a putut după el, dar, ca toate fetele, s-au căsătorit repede, s-au aşezat la casele lor. La cinci ani, m-a luat o săptămână în Retezat. A fost minunat. Era genul de bunic care te lăsa să descoperi singur totul, nu-ţi spunea niciodată unde să te uiţi sau ce trebuie să simţi. Toate amintirile mele cu el sunt pe un fond de bucurie si veselie fără seamăn.
- Unul din cele două personaje principale ale cărţii are exact vârsta fiului tău, Luca. Ai scris, indirect, şi despre el?
- Ah, nu, în nici un caz. Luca m-a ajutat însă altfel. Să-mi dau seama dacă povestea pe care o spun e credibilă. I-am citit de multe ori pasaje din ceea ce scriam, tocmai ca să văd ce simte un puşti. De la Luca am ce învăţa. În fond, e băiatul meu şi aş putea înţelege ce simte şi dacă tace. Mai mult, el a pictat bufniţele de pe coperta cărţii.
- Pe fundalul cărţii se desluşeşte vag umbra oraşului Sinaia. Acolo te-ai retras ca să o scrii?
- Cartea a fost scrisă în foarte multe locuri. O lună am fost plecat cu o rezidenţă de creaţie la Nida, în Lituania, un loc izolat, prins între nişte dune de nisip şi Marea Baltică. Două luni am stat şi am scris la Viena. Luni şi luni am scris la Sinaia şi la Ciocanu. Şi niciun cuvânt în Bucureşti. Înainte, eram foarte legat de locul meu de scris. La primul roman, "Degete mici”, făcusem o dependenţă de odaia din Sinaia, în care am scris toată cartea. Apoi, încet, încet, am tras de mine să pot lucra şi în alte locuri. Acum, chiar nu mai contează unde scriu, atâta timp cât locul ăla are linişte şi pace şi e pe sufletul meu.
- Nu te fură peisajul, dacă e prea frumos?
- Ai tabieturi, fără de care nu poţi scrie?
- Am un tabiet cumplit: fumatul. Dacă mi se termină ţigările în timp ce scriu, înnebunesc, sunt capabil să merg 20 de kilometri pe jos, la 2 noaptea, ca să-mi cumpăr. Fără discuţie!
- Să facem un pic de lumină şi asupra dedicaţiei. Cine e Ernest, căruia îi dăruieşti această carte?
- Ernest e unul din cei mai buni prieteni ai mei; ne cunoaştem de la 15 ani şi am rămas la fel de apropiaţi. E o minune de om, prietenia cu el e una din părţile cele mai fascinante ale vieţii mele. Dedicaţia asta e nimic faţă de cât ar trebui să fie. Ernest are darul acela, pe care nu-l întâlneşti la oricine, de a vedea şi dincolo de coaja lucrurilor.
- "Toate bufniţele” este cel de-al patrulea tău roman. Te-au schimbat toate aceste cărţi? Azi eşti printre cei mai vânduţi prozatori români.
- Slavă Domnului, nu m-au schimbat prea mult. Scrisul e o treabă pe care o fac eu, la mine acasă, departe de zumzăitul lumii. Pe unde trăiesc şi mă mişc eu, faptul că au sau nu succes cărţile mele nu înseamnă nimic. Mulţi din oamenii care mă înconjoară acolo nici nu au habar exact cu ce mă ocup. Iar asta e minunat. În ochii lor rămân acelaşi Filip. Nu mă judecă după numărul de cărţi vândute, ci după cât de bine sparg lemne, cât de repede îmi achit datoriile sau cum mă port la magazin. Apoi, mă mai ajută şi vârsta, ironic vorbind. Frenezia şi entuziasmul de tinereţe au fost înlocuite de tot felul de lentori de memorie, care din fericire te ajută să ştergi foarte uşor din trecut cam tot ce vrei. Te regenerezi permanent, eşti tot timpul nou. Iar asta, pentru un om care scrie, e un noroc imens. În rest, cred că din momentul în care manuscrisul devine carte, obiect, nu-ţi mai aparţine ţie decât formal. Restul e treaba editorilor, a criticilor şi jurnaliştilor. Şi aici da, lucrurile se schimbă în timp. Publicul începe să te perceapă altfel, poţi deveni o marfă mai vandabilă, un săpun sau un gem de prune mai cunoscut. (râde)
Extemporal
- Cel mai bun răsfăţ după o zi de scris?
- Un meci mare sau o plimbare, oricât de câinoasă ar fi vremea. În niciun caz să citesc.
- Un film ale cărui imagini te-au marcat?
- Recent, filmele regizorului maghiar Bela Tarr, "Calul din Torino” (2011) şi "Werckmeister harmoniak” (2000). Sunt pur şi simplu de pe altă lume.
- O carte care ţi-a schimbat destinul?
- "Deşertul tătarilor”, a lui Dino Buzzati. În 1998, când am citit-o, eram deja cu paharul foarte plin. A fost picătura care l-a umplut. Am ştiut atunci că ori termin cu visul de a mai scrie literatură, ori termin cu gazetăria.
- Oriunde în munţi, cât mai izolat, în vreun cătun, să pot urca pe orice creastă, dar totuşi nu prea departe de lume, ca să-mi pot cumpăra pâine şi ţigări.
- Lucruri pe care îţi place să le faci când nu scrii?
- Să joc ping pong sau baschet cu Luca, să ne uităm la filme sau să pescuiesc. De pescuit nu m-aş sătura nici în vecii vecilor.
- Un meci Dinamo-Steaua 4-0 sau un crap de zece kile?
- Dinamo Steaua 4-0. Sigur! (râde cu poftă) Un crap de zece kile poţi să şi cumperi, în cel mai rău caz.
Foto: Mircea Struţeanu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
