Cu degete groase şi tăbăcite scoate o ţigară din pachet şi o aprinde calm. Privirea i se ridică, odată cu primul fum, peste acoperişuri, plutind peste verdele dealurilor, peste vârfurile brazilor şi afundându-se o vreme în albul munţilor, acoperiţi de o pulbere subţire de nea. Toamna e abia la început, nici n-au prins a se îngălbeni frunzele copacilor, dar iarna şi-a trimis deja avangarda în Alpii Dolomiţi. Poate la asta se gândeşte, cu privirea împotmolită pe vârfurile înzăpezite, Cirillo Clara. Aşa cum stă în mijlocul drumului, cu cămaşa în carouri şi pălăria din fetru verde trasă uşor peste ochi, pare nehotărât încotro s-o apuce: în josul drumului, spre biserica înaltă, cu turn, care obturează orizontul, spre castelul măreţ, care străjuieşte capătul de sus al localităţii San Martin de Tor, sau mai bine să intre în pizzeria în faţa căreia pare că s-a înveşnicit trăgând din ţigară. Un ceai fierbinte, cu rom, ar fi numai bun pe o vreme aşa de pâcloasă şi umedă. Dar până să se decidă, i-o luăm înainte. Îi spunem bună ziua, cine suntem şi de unde venim, şi-l rugăm să ne răspundă la o întrebare pentru care am străbătut jumătate din Europa:
- Ştiţi să fi trăit vreodată prin locurile acestea vlahi? Velşi, volci, valaci...
Omul ne priveşte uimit, apoi răspunde de parcă s-ar fi trezit din vis.
- Valaci? Cândva a fost plin de valaci aici. Cât vezi cu ochii, în toate satele astea din munţi.
- Valacii erau ladini?
- Da, erau ladini, dintr-un neam foarte vechi. Există multe văi, păduri şi localităţi care se cheamă Valacia. Şi multe case. În majoritatea satelor de pe Val Badia există case cu numele de Valacia. Case vechi, de sute de ani. Locuitorii lor au murit, dar numele a rămas. Aici, la noi, în satele ladine din munţi, casele poartă numele celor care le-au construit. Strămoşii. Cei dintâi.
- Ne puteţi duce la un valac?
- Ultimul om din casa Valacia, aflată în satul meu, a murit. Am fost coleg de şcoală şi prieten cu el. Dar vă pot arăta casa în care a trăit, precum şi alte case Valacia. Sunt la câţiva kilometri de-aici. Există un cult pentru vechile case Valacia. Nimeni nu le dărâmă până ce nu vor muri de la sine, îmbătrânite de timp. E o mândrie pentru noi să existe. Ele arată vechimea. Neamul. Tradiţia. Dacă vrea cineva să înalţe o casă nouă, o ridică alături. Nu se atinge nimeni de casa veche. Ea reprezintă viaţa tuturor celor ce au vieţuit în ea. Un motiv de mândrie şi de respect. Cine strică o casă veche e atins de blestem.
Îi spunem lui Cirillo că şi la noi, în România, există vlahi. Că adevărata patrie a vlahilor este în Munţii Carpaţi. Valahia Mare. A auzit vreodată pe cineva vorbind despre ea? Despre nişte rude îndepărtate din Europa de răsărit? N-a auzit. El ştie doar despre valacii din Dolomiţi, dar povestea noastră i se pare interesantă, şi când îi propunem să ne fie călăuză într-o călătorie pe la vechile case Valacia, acceptă bucuros. Îşi dă pălăria pe spate, îşi mai aprinde o ţigară, şi ochii albaştri-albaştri îi strălucesc. (Între două fumuri trase adânc în piept, glumim şi îl întrebăm pe Cirillo dacă nu cumva numele lui adevărat e Chirilă. Râde şi dă din cap. Poate că da, Cirillo vine de la italieni.)
Casa cu strigoi
În nordul Italiei, şi cel mai neînsemnat sat ar putea trece drept o staţiune de lux. Casele cu etaj, frumoase, cu acareturi bine tocmite şi şiruri de flori la ferestre, grădinile trasate la milimetru şi drumurile asfaltate impecabil, până în vârful munţilor, toate astea dau măsura hărniciei şi a bunului gust al locuitorilor. De aceea, într-un peisaj curăţat parcă de orice imperfecţiune, casele Valacia te izbesc cu alura lor sălbatică. (Iar pentru un reporter român, ele par teleportate direct din Bucovina sau Transilvania.) Înalte, robuste, unele doar cu temelia de piatră, altele cu pereţii zidiţi, cele mai multe făcute de jos până sus din bârne grele şi înnegrite de vreme, cu fânar pentru animale în pod, cu ferestre în cruce, uneori zăvorâte cu obloane... Case clădite pe coasta muntelui, suspendate pe stânci, într-un echilibru periculos... Case care te cheamă să le treci pragul, în căutare de poveşti, şi care, deopotrivă, te înfricoşează: misterioase şi sumbre. Încremenite în pustnicia lor, sunt mărturii încă vii ale unei lumi în care magia făcea parte din realitatea cotidiană, relicve ale unei civilizaţii străvechi, pastorale, despre care azi, în Italia, mai vorbesc numai cărţile şi albumele fotografice de demult.
Prima casă Valacia căreia i-am dat târcoale, împreună cu ladinul Cirillo Clara, a fost la Lagoscel, o aşezare liliputană, ca mai toate cele aflate la mare altitudine. Iar casa Valacia de aici este una dintre cele mai mici. Dar ce frumuseţe! La parter are grajdul, la etaj camerele de locuit, iar peste ele, fânarul. Tot etajul este înconjurat de un fel de balcon mărginit cu leaţuri de lemn pe care era pus la uscat fânul, înainte de a fi urcat în pod. Pitită sub un acoperiş uriaş, casa a înfruntat, fără urme vizibile, nu doar numărul anilor, ci şi furtuni teribile, cum sunt doar în hornurile înalte din Alpi, zăpezi grele, prăbuşite şi uitate pe plaiuri până primăvara, târziu. Nimic n-a surpat-o, în ciuda constituţiei sale ciudate, a scheletului ei din lemn. Este aşezată la marginea pădurii şi n-are nici un vecin pe o distanţă de câteva sute de metri. Poate că izolarea aceasta îi va fi adus şi faima întunecată pe care o are. Localnicii se tem să treacă pe lângă ea, crezând că e bântuită de duhuri necurate. Încă de acum aproape o sută de ani, după ce a murit unul dintre proprietarii săi, casa nu a mai putut fi locuită. Spiritele rele îi alungau pe toţi cei care încercau să se mute în ea. Aşa s-au perindat vreo trei, patru familii, care au plecat îngrozite, după numai câteva săptămâni. Oamenii spuneau că locul e bântuit de strigoi, că fel de fel de năluci le apăreau în faţă când se aşteptau mai puţin, stricându-le somnul şi împiedicându-i să lucreze. Fetele uneia dintre familii au povestit cum o mână neagră le oprea fusul din tors şi cum un mort-viu se aşeza lângă ele pe laviţă când coseau, urmărindu-le fără un cuvânt. Astăzi, uşile casei sunt bătute în cuie. Dar chiar dacă am putea intra, Cirillo Clara nu ne sfătuieşte să o facem. Vom putea vedea interiorul unei alte case Valacia, mai prietenoasă.
Locul copilăriei
După o scurtă şi plăcută plimbare pe potecile furişate printre crestele munţilor, ajungem dinaintea altei case Valacia, în localitatea Longiaru (Campil). Casa nu mai are gard, iar curtea e acoperită de iarbă. Câteva unelte de lucru, sprijinite de pereţii de bârne, ne spun, însă, că încă o mai are cineva în stăpânire, deşi, în mod evident, nu locuieşte aici. Dar aşa uscată de bătrâneţe, aşteptându-şi în orice moment sfârşitul, casa are o nobleţe regală faţă de vecinele ei moderne, cu garaje automate şi ferestre de termopan...
În Casa Valacia din Longiaru a trăit unul dintre cei mai buni prieteni din copilărie ai lui Cirillo, Iacob Zepi, plecat de timpuriu să-şi doarmă somnul de veci. Cirillo îşi aminteşte cum înfruntau împreună nămeţi uriaşi, în drumul lor către şcoală, punându-şi în picioare un fel de tălpici de nuiele şi piele de oaie, care îi ajutau să păşească pe zăpadă fără să se afunde în ea. Când se întorceau, uneori se opreau la casa lui Iacob şi mâncau împreună cu familia lui, aşezându-se în jurul unei mese din lemn rotunde şi scunde, cu trei picioare, pe care mama lui Iacob punea un singur castron cu mâncare, din care luau fiecare, pe rând, folosindu-se de linguri de lemn. Nici o masă nu începea fără o rugăciune rostită de tatăl familiei, pe care copiii o ascultau cuviincioşi, în picioare, rostind la sfârşit "amin”. La desert, mama lui Iacob îi răsfăţa cu o fiertură de făină şi lapte sau cu colăcei copţi în vatră, numiţi (chiar aşa!) piţărăi (ca în Gorj şi în Maramureş). Vatra pe care se gătea era în mijlocul casei, dedesubt era focul de lemne, iar deasupra se afla un ceaun de tuci, agăţat cu lanţuri de grindă, în care mereu fierbea ceva. Într-un colţ, patul mare al părinţilor, cu saltele umplute cu fân, iar în mijlocul casei, masa. În alt ungher, mai aproape de uşă, o icoană cu ştergar şi o candelă care, noaptea, era singura sursă de lumină, alături de jarul de sub ceaun, care nu se stingea niciodată. Lampa cu gaz, pusă de strajă în fereastră, se folosea numai pentru treburile importante ale gospodăriei sau când îşi făceau pruncii lecţiile... Imagini îngemănate cu cele ale caselor ciobăneşti de la noi. Chiar şi staulul vitelor e la fel. Şi croznele de adus fânul în spate, de prin pajiştile alpine. Şi covata pentru spălat rufele, care se înmuiau de cu seară în apă şi în "lescie” (leşie), exact ca la noi. Toate sunt la fel şi acum în casa Valacia. Doar oamenii lipsesc. Amintirea lor e păstrată în câteva fotografii prinse în rame late pe pereţi. Femeile sunt îmbrobodite cu baticuri înflorate legate pe sub bărbie, precum ţărăncile din Carpaţi. Iar bărbaţii au pălării munteneşti, cu boruri scurte, sprâncene stufoase şi bărbi bogate, şi trag din câte o pipă lungă, adusă de peste munte, de la austrieci. Iată şi o mireasă, zâmbind timid, îmbrăcată într-o cămaşă strălucitor de albă, încinsă cu un fel de brâu multicolor, din lână. "Mireasa începea să-şi coase cămaşa încă de copilă, de pe când avea 10 - 12 ani. Şi se spunea că, cu cât o lucra mai frumos, cu atât mai frumos avea să-i fie mirele”, spune Cirillo, cumva cu o umbră de emoţie în glas. Îl atinge ce vede. E viaţa lui.
Până acum douăzeci, treizeci de ani, în satele de munte din Val Badia nu era urmă de civilizaţie, nici drum, nici apă curentă, nici energie electrică. Încet, încet, au venit toate şi, odată cu ele, au dispărut şi ciobanii, au murit şi valacii, au fost lăsate în paragină şi casele lor. "Eram cu toţii destul de săraci, deşi munceam mult. Însă, în afară de carne şi lapte, pe care le aveam de la oile şi vacile noastre, trebuia să cumpărăm totul. Pe urmă, familiile aveau mulţi copii şi şcoala era scumpă... Dar eram fericiţi. Sigur că totul e mai comod şi mai uşor acum, dar parcă îmi lipsesc vremurile acelea”, spune Cirillo.
Din vorbă în vorbă, am ajuns la o răspântie dominată, ca peste tot, în satele de munte ladine, de o troiţă cu un Hristos răstignit. Sunt pretutindeni, chiar şi pe potecile din pădure, care urcă în munţi. La stânga crucii se află cătunul Misci, la dreapta Seres, iar în faţă, o vale cu şase mori de apă încă funcţionale, întreţinute numai pentru turism. Sunt întocmai ca morile noastre din Munţii Apuseni, cu roţi mari, din lemn, pe care apa care coboară cu putere din munte le învârte cu sunet vijelios. Cât le privim, se apropie de noi o femeie care duce în spate un coş cu ierburi uscate. Intră în vorbă, cu glas domol. "Demult, pe râul ăsta nu se măcina doar grâul şi porumbul, ci vara, femeile din sat spălau aici rufele. Am apucat şi eu anii aceia. Rufele erau aduse în coşuri mari, de nuiele, băgate apoi în apă şi bătute cu maiul. După câte o zi de spălat la moară, dealurile din jur se albeau de cămăşile puse să se usuce la soare, direct pe iarbă. Ani frumoşi, dar ce folos dacă au trecut?”.
Amalia Feneş locuieşte în Seres, dar a venit cu ceva treabă până în Misci, care e doar la o azvârlitură de băţ. Cirillo o cunoaşte şi o roagă să ne spună ceva despre vechile case Valacia, care există şi în satul ei. Slabă, uscată, cu părul împletit într-o coadă subţire, prinsă de jur-împrejurul capului, cum purtau altădată şi sătencele de la noi, ochii bătrânei se aprind când vorbeşte. "Cel mai bine e să vedem”, spune, şi ne arată cu mâna o casă uriaşă din lemn, sprijinită într-o coastă de deal. Casa e, într-adevăr, foarte mare. Din drumul care trece prin spatele ei se face o intrare într-un pod, cât pentru un car cu fân. La doi paşi, în stânga, sunt ruinele unui grajd, la fel de încăpător, lipit de peretele casei. Fără îndo-ială, locuitorii casei au fost oameni avuţi, aici a locuit, cândva, o familie bogată. "Simţiţi cum miroase?”, întreabă Amalia şi faţa ei, neclintită până atunci, se luminează de un zâmbet. "Aşa mirosea altădată tot satul. Vara, la vremea cositului, ne îmbătam de miros”. Bătrâna are dreptate. Casa miroase înnebunitor a... trecut. A fum, a fân şi a vite, aşa cum miros şi amintirile din copilăria noastră. Casa Valacia este pustie, dar miresmele au rămas. Ele ţin locul viu. Vor rămâne, probabil, şi după ce casa va intra, pe urma stăpânilor ei, în pământ. "În urmă cu sute de ani, când nu exista nici turism, nici şosele asfaltate prin munţi”, spune Amalia, "iarna, oamenii nu puteau să coboare spre vale, şi dacă murea cineva, era ţinut în pod până ce venea primăvara, când mortul era îngropat în ograda din spatele casei, până când obiceiul a fost interzis de Biserică”.
Ladinii aveau, şi ei, bocitoare, tocmite la înmormântare, "dădeau” găina neagră peste sicriu, exact ca în satele noastre de munte, credeau în strigoi şi în luatul laptelui de la vaci. Nu începeau ziua şi nu se puneau la masă fără o rugăciune. Primăvara se căţărau sus de tot, pe colţii de stâncă, unde mai creştea câte o palmă de iarbă, pentru a pune gunoi de grajd, căci din petecele acelea de verdeaţă se hrăneau vitele. Spre vară, păstorii ladini porneau cu oile în transhumanţă, iar toamna, turmele erau "răvăşite” şi animalele întoarse înapoi, la stăpâni. Vara se aduna fânul şi participa întreaga suflare, de la copii la bunici. Bărbaţii mai tineri se legau adesea cu frânghii, de vreo rădăcină sau un copac, ca să nu se prăvălească în prăpăstii, când coseau. Toamna se făceau nunţile, la care mireasa era musai furată şi răscumpărată, iar iarna, bărbaţii urcau după lemne, cu săniile, în pădure, în vreme ce femeile ţineau şezători, unde torceau, împleteau şi depănau poveşti. Aveau superstiţia că vigoarea şi norocul le vin din casa părintească, şi creşteau în ea generaţii la rând. Casele bătrâneşti nu se vindeau niciodată, de teama să nu fie alungat norocul şi să se piardă memoria neamului. Plecau din ea când nu mai putea fi nicicum locuită, când crăpa şi pârâia din încheieturi.
Valacia, muntele comorii
Suntem la început de septembrie. Toamna e încă departe, pajiştile şi pădurile sunt de un verde nepătat, doar cerul a devenit sticlos-cenuşiu şi aerul rece taie respiraţia. După o zi întreagă de colindat pe costişe de munte, începem să simţim o amorţeală plăcută, din pricina frigului şi a oboselii. Ar fi bun un ceai fierbinte, cu puţin rom şi scorţişoară, dinaintea unui şemineu cu foc potolit. Şi chiar găsim! Cirillo zâmbeşte cu subînţeles şi ne duce tot la o Ciasa Valacia, de data asta o pensiune modernă, din Val Badia, aşezată exact pe marginea şoselei care urcă în Munţi. Gazda, Giuseppe Costa (noi îi spunem Costea, şi el râde şi dă din cap), ştie, şi el, că neamul valacilor a fost cândva numeros şi că a deţinut munţi întregi pe aici. Din el se trage şi neamul lui. Numele de familie s-a schimbat, dar originea e păstrată cu cinste: Valacia! Iată, chiar şi muntele care se vede din curtea casei se numeşte Valacia. La fel ca pădurea de peste drum, o apă, o vale şi câteva refugii ale oierilor.
"În muntele Valacia există o peşteră în care legenda spune că păstorii de odinioară au ascuns o comoară. Nimeni nu a reuşit s-o găsească. Noi, când eram copii, mergeam des acolo să ne jucăm şi să căutăm aurul, deşi părinţii ne avertizau să nu mai intrăm în peşteră, că e bântuită de duhuri rele”, povesteşte Giuseppe Costa şi râde. "Încercaţi dumneavoastră, poate aveţi noroc”. Am avut. Ce-i drept, noi n-am ajuns în peştera fermecată, dar unul dintre noi a urcat pe muntele Valacia, s-a căţărat deasupra pământului, pe vârful Om, iar acolo a descoperit, dintr-odată, comoara. Departe, în zare, în lumina iradiantă a toamnei, se vedea, negrăit de frumoasă: VALAHIA.
(Fotografiile autorului)