Stropi de aur

Povestea unui îndrăgostit de minunile mărunte ale lumii

Comorile lui Nicolae Iurniuc

Chiar acolo, înainte de-a sui spre ultimul vârf al mun­telui Ouşorul, s-a oprit. Pustietate deplină. S-a uitat într-o cădere de apă limpede şi a văzut "buburuza arhanghel”. Mică, cât un vârf de la degetul mic, şi de aur!, aşa cum nici cei mai mari bijutieri ai lumii n-ar putea vreodată să facă. A scos-o din mica bulboană şi a aşezat-o pe-o frunză, într-un afineac. I-a salvat viaţa, altfel se îneca acolo, aurie. S-a apropiat şi a privit-o mai atent. Strălucea, în lumina dimineţii. Pe spate avea un desen ca un arhanghel, cu umerii aripilor ridicaţi, de-o parte şi de alta. O insectă rară. Aripi de arhanghel pe aripi... I-a făcut şi câteva fotografii, cu aparatul său mic, de care nu se desparte nicicând. Îl ţine mereu în buzunarul de la piept al cămăşii. A fost una din marile bucurii ale zilei de 10 octombrie 2012, şi s-a întors acasă, din munţi, mulţumit. A mâncat puţin, apoi s-a aşezat în pat, în odăiţa sa dintr-o casă de sub poalele muntelui Ouşorul, lăsând can­dela aprinsă. "Mda”, a zis. Şi a zâmbit adormind. Buburuza-arhanghel, căreia el i-a salvat viaţa...
Nicolae Iurniuc este un om care trăieşte, cel mai mult timp, complet singur. Are 66 de ani şi aproape zilnic um­blă prin munţii Bucovinei, atent la toate lucrurile care îi ies în drum, detalii din natu­ră, pe care alţi oameni proba­bil nu le-ar vedea niciodată. "Eu sunt plecat să observ”, zice, privind munţii tene­broşi, cu păduri mari, de dea­supra Dornelor. "Atâtea lu­cruri îmi ies în cale...”. Şi vorbeşte cu patos despre creaţia lui Dumnezeu, care este absolut minunată. De-a lungul anilor, acest Nicolae mi-a oferit o mulţime de su­biecte pentru reportajele me­le. Cătune izolate pe piscuri, schituri neştiute, descântători singuratici sau pustnici, tră­ind ascunşi în bordeie subpă­mântene, pe care i-a întâlnit în lungile sale călătorii prin sihăstrii... Asta e lumea lui Nicolae Iurniuc. Un visător, un poet aş zice, prin felul său de-a trăi. Oamenii îl bănuiesc că ştie o mulţime de locuri ale unor comori, iar el recu­noaşte că aşa este. Pe unele le-a găsit, a văzut flăcări ju­când pe ele, inscripţii stră­vechi, masonice, cruci teu­tonice, indicii tainice şi grote cu intrarea zidită de veacuri. A cercetat hărţi vechi, a în­tre­bat o mulţime de ciobani bătrâni ce ştiu despre acele locuri, dar n-a scos niciodată la lumină aceste comori, gândind că încă nu-i vre­mea, că unele pot fi legate cu blestem, că dezgro­parea lor ar putea să-i strice liniştea sufletului. Trăieşte mai departe sărac, cast, în odăiţa lui din munţi, cu un pat, o masă, un dulăpaş vechi, un motan portocaliu pe o sobă, câteva cărţi şi o candelă aprinsă. Şi zice că da, ar putea să arate oamenilor locurile comorilor sale. "Dacă acei oameni ar fi oameni, nu doar nişte hapsâni fără nici o milă, fără nici o sfinţenie şi poezie în sufletul lor...”. Asta îl doare: că nu mai există oameni adevăraţi. Cei de vârsta lui mor singuri în apartamente de bloc, fără să iasă cu lunile din casă, decât ca să îşi mai ia câte-o pâine. Singuri, în blocurile lor imense, de zece etaje. Complet singuri, fără să-i viziteze nimeni, cu anii. Comorile... Ce contează? Pentru Nicolae Iur­niuc, mult mai importantă nu e "găsirea”, ci cău­tarea însăşi. Contemplarea creaţiei lui Dumnezeu...

O zi cât o viaţă

Mereu m-a fascinat acest om, huţulul Nicolae Iurniuc. Felul în care reuşeşte să-şi îmbogăţească viaţa cu întâmplările sale, povestind, agerimea cu care este "prezent” în fiecare clipă, observând orice detaliu, ridicând amănuntele la nivel de basm sau chiar de mi­ra­col. Un miracol i se pare tot ce e în jur, această mare creaţie dumnezeiască, pe care trebuie doar să ştii s-o priveşti şi să te bucuri. A fost fotograf profesionist, a fost topograf şi prospector geolog de teren, umblând zeci şi zeci de ani împreună cu geologi celebri, prin toate coclaurile munţilor. A fost căutător de comori, ce-i drept arareori dezgropate. Un visător cu păr roşu, cu chip colţuros, înalt şi slab ca o umbră, un Don Qui­jote al munţilor, magul huţul ce cutreieră distrat, pă­şind semeţ, cu mâinile-n buzunare şi privirea-n văz­duh, piscurile astea bucovinene, fără să-i pese de ni­mic... După plecarea Mariei, au urmat alte zile. A mai găsit nişte rădăcini de copac, cu chipuri şi trup ca de oameni, "pe care nici cel mai vrednic sculptor n-ar fi reuşit să le facă vreodată, ci numai Dumnezeu”. A găsit şi nişte pietre în ape, cu forme care i-au plăcut. Apoi "ciubotăriţa”, tot lângă o cădere de apă, o gâză ce are pe fiecare aripă câte o ciz­muliţă de damă galbenă, stră­lucitoare, cu tocul înalt, a foto­grafiat-o şi şi-a amintit că sem­­nul acesta de pe insectă este unul care l-a urmărit de mic copil, toată viaţa: "mereu parcă vedeam în urma mea, cam aşa, la cincizeci de metri în spate, un papucel ca un bumerang luminos, care mă ur­măreşte mereu. Eu n-am avut tată, am fost săraci, eu am rămas să fiu crescut de bunici. Ăsta a fost «simbolul» meu, cu care m-am născut. Ca un înger păzitor, parcă...”. El nu comentează aceste "sem­ne” din viaţa sa, nu le inter­pretează. Zice doar că au fost. Iar acum, pe unul dintre ele, "l-a văzut” cu ochii lui, tipărit pe aripile unei insecte. A aflat din cărţi că această gâză cu cizmuliţă galbenă pe aripi tră­ieşte numai o singură zi. Pro­babil, spre seară, avea să moa­ră acolo, lângă apa aceea curgă­toare, sau puţin mai de­parte. Doar o zi. O zi cât o viaţă.

Un bumerang luminos

În ultimul timp, Nicolae Iur­niuc e călăuză pentru oa­me­nii din toată ţara, ce vin să îl caute pe un anume Ioan Ba­ron (am scris despre el un re­portaj, vara asta). Un tămă­dui­tor cu plante, dar şi un apro­piat al tuturor sihaştrilor rugă­tori din munţii Rarău şi Giu­malău. Nicolae Iurniuc îi ajută pe pelerini să ajungă la Ioan Baron, fiindcă vindecătorul trăieşte departe, singur, într-o căsuţă din pustietatea Rarăului, şi e dificil de găsit drumul prin păduri. Face asta dezinteresat, doar "ca să ajute”, nu cere nici un ban, motivând că lui oricum îi place să meargă prin munţi, e pensionar, nu are altă treabă. Aşa a cunoscut-o şi pe Maria, femeia cea tristă. Voia şi ea să ajungă la vindecătorul de pe Rarău. I-am dat acestei Maria nu­mărul de telefon al lui Nicolae Iurniuc. Iar el a venit să o însoţească. Pe urmă, mi-a povestit, emoţionat ca un copil. Şi-a luat "celebrul” său rucsăcel din piele, în care a pus un jerseu, un impermeabil pentru ploaie, o piatră de culoarea cernelii, pe care o frământă în palmă când are emoţii, o coajă de pâine, o iconiţă care-l ocroteşte la drum, câteva bomboane cu mentă şi s-a dus. A aşteptat-o în drum, ca să îl ia cu maşina. Spune că atunci când a văzut-o coborând din maşina aceea şi venind spre el, a simţit că, efectiv, nu mai poate merge, că n-are puterea să se urnească de acolo, de pe marginea drumului.Ea s-a apropiat şi i-a spus: "Am impresia că ne-am mai cunoscut, cândva” şi l-a îmbrăţişat, atât de firesc, ca la o regăsire; şi, culmea, şi el avea impresia că a mai cunoscut-o, că o cunoaşte de mult, deşi era imposibil, căci ea avea doar 30 de ani, şi nu mai fusese niciodată prin munţii ăştia, "munţii lui”, din care el n-a plecat niciodată. Era pentru prima oară când o femeie îl îmbrăţişa sincer, după mai mult de 25 de ani de viaţă însingurată. S-a aşezat pe ban­cheta din spate a automobilului şi a tăcut. Cuminte, cu palmele pe genunchi, privea munţii. Ea era în faţă, îm­preună cu mama sa, care i s-a părut a fi puţin bolnavă şi la fel de tristă. Însă tristeţea fiicei, zice, "era una ange­lică, ca de icoană, o frumuseţe biblică, de parcă toată splendoarea Greciei Antice şi a Vechiului Testa­ment s-ar fi contopit pe trăsăturile chipului ei...”. Aşa spune. Şi se simte ruşinat că trebuie să vorbească des­pre asemenea trăiri, că nici nu îndrăzneşte, nu se cuvine, "la vârsta lui”, cerându-şi mereu iertare pentru sentimentele sale. Pe urmă au urcat pe jos, pe potecă. Femeia mai în vârstă obosea, rămânea mereu în urmă, iar ei doi au vorbit mult. Ce? "Banalităţi, până la urmă...” Dar lui i-au plăcut banalităţile acelea, fiindcă "lumea nu-i făcută din vorbe mari” şi, mărturiseşte că pentru prima dată în viaţă, a simţit acea senzaţie "de contopire” cu celălalt, prin nişte dialoguri atât de simple... Nu ştie cum să îmi explice, e vorba de ceva ce-a fost înlăntrul lor, o stare de bine ce se naşte uneori între doi oameni, "ca un nor care intră în alt nor, pe piscurile munţilor”... Cam aşa ceva. A aflat că erau năs­cuţi în aceeaşi zi, 4 octombrie, chiar dacă el cu mult înainte. Niciodată n-a întâlnit o fiinţă căreia să-i placă atât de mult munţii, care să-i înţeleagă atât de profund dorul lui de singurătate. Un dor de care nu poţi scăpa niciodată... Ea a mai zis o dată: sigur s-au cunoscut cândva, nu se poate. Că parcă vorbesc unul cu vorbele celuilalt, de când lumea, că uneori poate nici n-ar trebui să vorbească, fiindcă oricum privesc amândoi deodată aceleaşi lucruri, au amândoi aceleaşi gânduri, în aceeaşi clipă... El îi arăta insecte în iarbă, pietre în apă, ceţuri, contururi de arbori, culori... Ea zâmbea, cu un zâmbet ca din icoană, şi zicea că ştie, a văzut. Iar el îşi spunea în gând că e nedrept că simte bucuria asta abia acum, când e atât de singur şi atât de târziu. E prea nedrept, prea târziu, îşi spunea.

Iubire magică, la paltinul cu sihastre

Sus, la căsuţa tămăduitorului Baron, erau mai mulţi oameni care aşteptau pentru leacurile acelea din plante. Pe unii dintre ei îi cunoştea, Iurniuc îi călăuzise el însuşi până aici, în alte dăţi. Trebuiau să aştepte la rând. Nicolae i-a spus Mariei că, între timp, dacă vrea, o poate însoţi să vadă chilia unor maici pustnice, care au trăit cândva aici. Se rugau, până nu demult, în scorbura unui paltin bătrân, de peste trei sute de ani. Arborele acela era un loc de închinăciune străvechi. "Călugăriţe care se roagă înăuntrul unui pal­tin?”, a zis tânăra femeie, zâmbind curioasă. "Vreau să încerc şi eu”. În timpul ăsta, cât ea a stat în scorbura copacului, el a umblat prin jur şi i-a cules zmeură. Zmeură roşie, mare, sălbatică şi parfumată, cum creşte doar în păduri. "E ceva, e o putere acolo, înăuntru”, i-a spus, după ce a ieşit din întunericul scorburii. Era transfigurată, tulburată vizibil de ceea ce simţise acolo. Da, şi el, Nicolae Iurniuc, trăise aceeaşi stare, când s-a rugat la copacul bătrân. "Parcă îţi vezi toată viaţa înaintea ta.” Apoi i-a întins zmeura, ţinută în căuşul palmei, fără să spună nimic. Atunci ea l-a îmbrăţişat iarăşi, punându-şi capul pe umărul lui. Bărbatul stătea încremenit, drept ca o lumânare, cu mâinile pe lângă corp, incapabil să facă sau să zică ceva. Nu-i putea vedea chipul, însă, pentru câteva clipe, i s-a părut că ar plânge. Poate doar i s-a părut... N-a întrebat-o nicio­dată ceva despre viaţa ei, dacă are bărbat, copii, n-a îndrăznit nici s-o întrebe care e al doilea ei nume, nici care-i motivul pentru care a venit până aici, atâta drum, tocmai din Bucureşti. Mama ei?... O mare suferinţă?... N-a îndrăznit. Poate că nu era nimic din toate astea, şi el ar fi întrebat prosteşte, fără rost. Nu se bagă nicio­dată în treburile oamenilor. Ăsta e un crez al său, de când a fost copil: să nu te bagi niciodată în treburile oamenilor.
Au stat împreună cam şapte ore, în acea zi de vară. Numai o singură zi. Ea a luat leacurile, au coborât mun­­tele şi apoi a plecat. I-a spus că se va reîntoarce, cam pe 15 septembrie, că-l va căuta şi vor merge iarăşi pe munţi. Nicolae a ridicat o singură dată mâna în semn de despărţire şi a spus şoptit un "drum bun”. A mai ră­mas o vreme acolo, pe marginea şoselei, chiar şi după ce maşina a dispărut din privirea lui, într-o curbă largă.

Ştiinţa privitului

Nicolae Iurniuc e huţul, o rasă rară de oameni. Mulţi le-au spus în istorie "daci liberi, slavizaţi”, un amestec de sânge care le-a dat nişte trăsături aparte şi anumite capacităţi magice, care se moştenesc în neam, prin unele seminţii vechi. Zice că mulţi din strămoşii lui practicau "privitul în apă”, apă curată, neîncepută, curgând în şuvoi din munţi. Priveau în ea atunci când voiau din tot sufletul să vadă pe cineva drag, poate că mort, poate viu, sau atunci când sperau să-şi "vadă” viitorul şi ur­si­ta... O putere pe care n-o poate ex­pli­ca, o "ştiinţă a privitului” pe care n-a învăţat-o de la ni­meni şi n-a exer­sat-o niciodată în mod special. El nu s-a gândit la asta, a avut neca­zurile lui, o viaţă cu multe greutăţi şi deziluzii. Poate că singurele bucurii din ultimii ani i-au fost clipele astea de peregrinare prin munţi, în care s-a bucu­rat de soare, păduri şi vânt, s-a apropiat de lucrurile simple, aceste mici fericiri personale, pe care le-a trăit când a foto­grafiat şi a privit în­tâmplări aparent ne­însemnate din natură. Trecuse şi ziua de 15 septem­brie, şi parcă el devenea tot mai trist, o visase de mai multe ori, în lumină, cu părul acela al ei bogat, parcă în "contre-jour”, înconjurată de un ha­lou portocaliu de lumină curgătoare ca mierea... A mai făcut şi alte lu­cruri. A dus lapte proaspăt, într-o stra­chină, unui şarpe lung, maroniu, ce ieşea din gaura unei stânci. A găsit şi un fluture foarte rar, pe care îl urmărea de mult - două săptămâni a venit zi de zi, de dimineaţă până spre seară, într-o anumită poiană de pe Ouşorul, singurul loc unde trăieşte acest fluture, pe-o rază de doar douăzeci de metri pătraţi - era "mare cât o palmă, cu galben, cu alb, cu patru mărgele pe-o aripă, patru pe alta” -, aşteptând clipele în care se termină "nunta de fluturi”, o luptă teribilă, între el şi iubita lui ce cade din cer, în picaj, asupră-i, ameţindu-l atât de violent cu dragostea ei fluturească şi abia apoi, într-un târziu, masculul îşi întinde aripile şi se odih­neşte şi se încălzeşte la soare... Multe a văzut. Într-o seară, în amurg, a descoperit o casă părăsită în păduri, de fapt o întreagă gospodărie aproape prăbuşită, din lemne înnegrite de vechime. Dar mai ales casa l-a tulburat mult, fiindcă avea "doi ochi” în vârful podu­lui, două găuri negre care l-au îngrozit şi l-au făcut să urce pe scara putredă, ce se rupea sub picioare, probabil că nu mai urcase nimeni acolo de-un veac, aşa crede. În pod a văzut două vaci uscate, cu carne cu tot, doar maţele date afară. Se chirciseră atât de mult, încât deveniseră aproape cât un fecioraş, stând în picioare şi neputrezite, ca nişte moaş­te diavoleşti, cu pielea încre­ţită şi ochii închişi, pe care altădată descântătorii le fo­loseau ca totem, la cele mai tari vrăji cu putinţă. Alături, legate de grinda din mijloc a podului, a văzut trei ştrean­guri, atârnând nemişcate unul lângă altul. Trei spân­zurători, cu gaura deschisă. Două mai înalte, probabil ma­mă şi tată. Alta mai scun­dă, ca de copil. A fugit de acolo şi zice că a plâns, nu de spaimă, nu pentru el, ci pentru toată tristeţea din lume. De câteva ori a mai trecut şi pe la paltinul cu sihastre. S-a rugat cu lacrimi, în scorbura copacului secu­lar. S-a rugat nu pentru el. Ci numai pentru ea. Să fie bine. Doar atât: să fie ea bine...

Femeia din apă

În acea dimineaţă de sfârşit de octombrie, chiar se simţea rău. I se năzărise că nimeni nu mai ţine deloc la el, că e total abandonat, că nimeni nu îl va putea iubi vreodată, până în ceasul morţii. Nu-l mai vizitase nimeni cu săptămânile, nu mai vorbise de multă vreme cu oameni. Era foarte frig, stătea singur, în casă, în pat, ascultând mereu radioul. Până şi motanul cel porto­caliu, singurul său prieten, parcă fugea de el, când voia să îl mângâie. Îi era dor de un alt motan, unul mare, blănos, gras de peste nouă kilograme, pe care îl avu­sese altădată, când trăia la Câm­pulung Moldovenesc. Îi era tare dor de motanul ăla, fiindcă îl pă­răsise acolo...
S-a gândit să se îmbrace foarte gros şi să urce în munţi. A mers mult prin pădurea încremenită, scheletică, şuierată de vânt, fără pic de gâze şi ierburi, acoperită numai de muşchi îngheţaţi şi frunze moarte. Până şi codrii lui dragi îi păreau acum potrivnici, neprietenoşi, răi. Ar fi vrut, poate, să întâlnească un om. Doar atât: "Un om care să îmi dea bună ziua şi să-mi vorbească frumos. Măcar un singur om care să îmi vor­beas­că frumos...”. Într-un loc, s-a oprit să mănânce pâine. Mânca încet, mecanic parcă, cu privirea pierdută spre marea natură din jur. A văzut o cascadă. De fapt, tot o cădere de apă, prea mică ca să-i zici cascadă, un şuvoi în triunghi coborând de pe o stâncă. Şi-a zis: "ce ciudat”. Nu ştie de ce i s-a pă­rut ciudat să vadă treaba asta. Dar aşa şi-a zis, asta e sigur. A băgat mâna în haină şi a scos aparatul său Nikon, pe care a dat cândva doişpe milioane, cam trei pensii de-ale lui deodată, ca să-l cumpere. A făcut o fotografie apei, chiar în mijlocul şu­voiului. A fost singura sa poză din acea zi. O foto­grafie cu apa.
În drumul spre casă, a cumpărat un salam mare, feliat, la doi lei, de la o prăvălie din marginea oraşului. Drumul său trece peste nişte linii de cale ferată, aproape me­reu pustii. Acolo, acum trei ani, într-o iarnă, chiar înainte de Crăciun, un câine a fost prins între două trenuri de marfă şi unul dintre vagoane i-a tăiat amândouă picioarele din spate. Râdeau ceferiştii de câine, cum merge târându-se, schelălăind de durere. Dar el i-a îngrijit ră­nile, l-a ţinut o vreme acasă la dânsul, şi acum câinele merge destul de bine, ba chiar şi alear­gă, numai pe două picioare, unul în faţă şi altul în spate. "Cocoş! Hai Cocoş! Ia! Bravo, băiatu'!...”, spune, şi câinele apare de după un vagon arămiu, mâncând bucăţile de salam. Un câine mare, alb, cu pete negre. O pată o are chiar pe ochiul stâng. Un câine destul de fru­mos, zice Nicolae Iurniuc. Şi a plecat mai departe, iar câinele s-a luat după el, recunoscător, şi era probabil destul de straniu să îi vezi pe amândoi, seara, două siluete depărtându-se peste liniile de cale ferată, una înaltă şi slabă, de Don Quijote zgribulit şi visător, cu mâinile în buzunare, cealaltă a unui câine ce venea după dânsul credincios, ţopăind pe două picioare.
Când a ajuns în odaia lui, Nicolae Iurnic şi-a dat jos haina, a făcut focul în sobă, cu câteva surcele şi nişte butucei de brad, apoi a dat drumul la radio şi s-a aşezat în pat, aprinzând de undeva de jos veioza cu lu­mi­nă palidă, acoperită de-un abajur vechi, de mătase. A scos de la piept aparatul de fotogra­fiat şi s-a uitat la pozele de pe ecran. Aşa cum face în fiecare seară, când se întoarce din drumurile sale. "Stau, şi îmi revăd sute de imagini din viaţa mea. Asta fac eu, serile...”. Acum era doar o singură poză, cea cu cascada. A mărit imaginea, până spre un cadru anume, mai luminos decât celelalte.Apoi iar a micşorat-o, atent, încordân­du-şi privirea. A comutat spre alte fotografii, din timpul verii, cele câteva pe care i le-a făcut Mariei atunci, la paltinul sihastrelor. Apoi iarăşi a re­venit la cea cu cascada: înăuntrul apei se vedea un chip de femeie. Clar, ca o pictură pe o pânză de apă. Şi iarăşi a mers spre Maria, cea din realitate. A mărit şi această fotografie. S-a uitat, când la una, când la cealaltă, multă vreme. "Mda”, şi-a zis, punând apa­ratul pe plapumă, lângă dânsul. Era acelaşi chip, aceeaşi femeie. "Mda”, şi-a mai zis o dată, şi a zâmbit ador­mind.