Cu degete groase și tăbăcite scoate o țigară din pachet și o aprinde calm. Privirea i se ridică, odată cu primul fum, peste acoperișuri, plutind peste verdele dealurilor, peste vârfurile brazilor și afundându-se o vreme în albul munților, acoperiți de o pulbere subțire de nea. Toamna e abia la început, nici n-au prins a se îngălbeni frunzele copacilor, dar iarna și-a trimis deja avangarda în Alpii Dolomiți. Poate la asta se gândește, cu privirea împotmolită pe vârfurile înzăpezite, Cirillo Clara. Așa cum stă în mijlocul drumului, cu cămașa în carouri și pălăria din fetru verde trasă ușor peste ochi, pare nehotărât încotro s-o apuce: în josul drumului, spre biserica înaltă, cu turn, care obturează orizontul, spre castelul măreț, care străjuiește capătul de sus al localității San Martin de Tor, sau mai bine să intre în pizzeria în fața căreia pare că s-a înveșnicit trăgând din țigară. Un ceai fierbinte, cu rom, ar fi numai bun pe o vreme așa de pâcloasă și umedă. Dar până să se decidă, i-o luăm înainte. Îi spunem bună ziua, cine suntem și de unde venim, și-l rugăm să ne răspundă la o întrebare pentru care am străbătut jumătate din Europa:
- Știți să fi trăit vreodată prin locurile acestea vlahi? Velși, volci, valaci...
Omul ne privește uimit, apoi răspunde de parcă s-ar fi trezit din vis.
- Valaci? Cândva a fost plin de valaci aici. Cât vezi cu ochii, în toate satele astea din munți.
- Valacii erau ladini?
- Da, erau ladini, dintr-un neam foarte vechi. Există multe văi, păduri și localități care se cheamă Valacia. Și multe case. În majoritatea satelor de pe Val Badia există case cu numele de Valacia. Case vechi, de sute de ani. Locuitorii lor au murit, dar numele a rămas. Aici, la noi, în satele ladine din munți, casele poartă numele celor care le-au construit. Strămoșii. Cei dintâi.
- Ne puteți duce la un valac?
- Ultimul om din casa Valacia, aflată în satul meu, a murit. Am fost coleg de școală și prieten cu el. Dar vă pot arăta casa în care a trăit, precum și alte case Valacia. Sunt la câțiva kilometri de-aici. Există un cult pentru vechile case Valacia. Nimeni nu le dărâmă până ce nu vor muri de la sine, îmbătrânite de timp. E o mândrie pentru noi să existe. Ele arată vechimea. Neamul. Tradiția. Dacă vrea cineva să înalțe o casă nouă, o ridică alături. Nu se atinge nimeni de casa veche. Ea reprezintă viața tuturor celor ce au viețuit în ea. Un motiv de mândrie și de respect. Cine strică o casă veche e atins de blestem.
Îi spunem lui Cirillo că și la noi, în România, există vlahi. Că adevărata patrie a vlahilor este în Munții Carpați. Valahia Mare. A auzit vreodată pe cineva vorbind despre ea? Despre niște rude îndepărtate din Europa de răsărit? N-a auzit. El știe doar despre valacii din Dolomiți, dar povestea noastră i se pare interesantă, și când îi propunem să ne fie călăuză într-o călătorie pe la vechile case Valacia, acceptă bucuros. Își dă pălăria pe spate, își mai aprinde o țigară, și ochii albaștri-albaștri îi strălucesc. (Între două fumuri trase adânc în piept, glumim și îl întrebăm pe Cirillo dacă nu cumva numele lui adevărat e Chirilă. Râde și dă din cap. Poate că da, Cirillo vine de la italieni.)
Casa cu strigoi
În nordul Italiei, și cel mai neînsemnat sat ar putea trece drept o stațiune de lux. Casele cu etaj, frumoase, cu acareturi bine tocmite și șiruri de flori la ferestre, grădinile trasate la milimetru și drumurile asfaltate impecabil, până în vârful munților, toate astea dau măsura hărniciei și a bunului gust al locuitorilor. De aceea, într-un peisaj curățat parcă de orice imperfecțiune, casele Valacia te izbesc cu alura lor sălbatică. (Iar pentru un reporter român, ele par teleportate direct din Bucovina sau Transilvania.) Înalte, robuste, unele doar cu temelia de piatră, altele cu pereții zidiți, cele mai multe făcute de jos până sus din bârne grele și înnegrite de vreme, cu fânar pentru animale în pod, cu ferestre în cruce, uneori zăvorâte cu obloane... Case clădite pe coasta muntelui, suspendate pe stânci, într-un echilibru periculos... Case care te cheamă să le treci pragul, în căutare de povești, și care, deopotrivă, te înfricoșează: misterioase și sumbre. Încremenite în pustnicia lor, sunt mărturii încă vii ale unei lumi în care magia făcea parte din realitatea cotidiană, relicve ale unei civilizații străvechi, pastorale, despre care azi, în Italia, mai vorbesc numai cărțile și albumele fotografice de demult.
Prima casă Valacia căreia i-am dat târcoale, împreună cu ladinul Cirillo Clara, a fost la Lagoscel, o așezare liliputană, ca mai toate cele aflate la mare altitudine. Iar casa Valacia de aici este una dintre cele mai mici. Dar ce frumusețe! La parter are grajdul, la etaj camerele de locuit, iar peste ele, fânarul. Tot etajul este înconjurat de un fel de balcon mărginit cu leațuri de lemn pe care era pus la uscat fânul, înainte de a fi urcat în pod. Pitită sub un acoperiș uriaș, casa a înfruntat, fără urme vizibile, nu doar numărul anilor, ci și furtuni teribile, cum sunt doar în hornurile înalte din Alpi, zăpezi grele, prăbușite și uitate pe plaiuri până primăvara, târziu. Nimic n-a surpat-o, în ciuda constituției sale ciudate, a scheletului ei din lemn. Este așezată la marginea pădurii și n-are nici un vecin pe o distanță de câteva sute de metri. Poate că izolarea aceasta îi va fi adus și faima întunecată pe care o are. Localnicii se tem să treacă pe lângă ea, crezând că e bântuită de duhuri necurate. Încă de acum aproape o sută de ani, după ce a murit unul dintre proprietarii săi, casa nu a mai putut fi locuită. Spiritele rele îi alungau pe toți cei care încercau să se mute în ea. Așa s-au perindat vreo trei, patru familii, care au plecat îngrozite, după numai câteva săptămâni. Oamenii spuneau că locul e bântuit de strigoi, că fel de fel de năluci le apăreau în față când se așteptau mai puțin, stricându-le somnul și împiedicându-i să lucreze. Fetele uneia dintre familii au povestit cum o mână neagră le oprea fusul din tors și cum un mort-viu se așeza lângă ele pe laviță când coseau, urmărindu-le fără un cuvânt. Astăzi, ușile casei sunt bătute în cuie. Dar chiar dacă am putea intra, Cirillo Clara nu ne sfătuiește să o facem. Vom putea vedea interiorul unei alte case Valacia, mai prietenoasă.
Locul copilăriei
După o scurtă și plăcută plimbare pe potecile furișate printre crestele munților, ajungem dinaintea altei case Valacia, în localitatea Longiaru (Campil). Casa nu mai are gard, iar curtea e acoperită de iarbă. Câteva unelte de lucru, sprijinite de pereții de bârne, ne spun, însă, că încă o mai are cineva în stăpânire, deși, în mod evident, nu locuiește aici. Dar așa uscată de bătrânețe, așteptându-și în orice moment sfârșitul, casa are o noblețe regală față de vecinele ei moderne, cu garaje automate și ferestre de termopan...
În Casa Valacia din Longiaru a trăit unul dintre cei mai buni prieteni din copilărie ai lui Cirillo, Iacob Zepi, plecat de timpuriu să-și doarmă somnul de veci. Cirillo își amintește cum înfruntau împreună nămeți uriași, în drumul lor către școală, punându-și în picioare un fel de tălpici de nuiele și piele de oaie, care îi ajutau să pășească pe zăpadă fără să se afunde în ea. Când se întorceau, uneori se opreau la casa lui Iacob și mâncau împreună cu familia lui, așezându-se în jurul unei mese din lemn rotunde și scunde, cu trei picioare, pe care mama lui Iacob punea un singur castron cu mâncare, din care luau fiecare, pe rând, folosindu-se de linguri de lemn. Nici o masă nu începea fără o rugăciune rostită de tatăl familiei, pe care copiii o ascultau cuviincioși, în picioare, rostind la sfârșit "amin”. La desert, mama lui Iacob îi răsfăța cu o fiertură de făină și lapte sau cu colăcei copți în vatră, numiți (chiar așa!) pițărăi (ca în Gorj și în Maramureș). Vatra pe care se gătea era în mijlocul casei, dedesubt era focul de lemne, iar deasupra se afla un ceaun de tuci, agățat cu lanțuri de grindă, în care mereu fierbea ceva. Într-un colț, patul mare al părinților, cu saltele umplute cu fân, iar în mijlocul casei, masa. În alt ungher, mai aproape de ușă, o icoană cu ștergar și o candelă care, noaptea, era singura sursă de lumină, alături de jarul de sub ceaun, care nu se stingea niciodată. Lampa cu gaz, pusă de strajă în fereastră, se folosea numai pentru treburile importante ale gospodăriei sau când își făceau pruncii lecțiile... Imagini îngemănate cu cele ale caselor ciobănești de la noi. Chiar și staulul vitelor e la fel. Și croznele de adus fânul în spate, de prin pajiștile alpine. Și covata pentru spălat rufele, care se înmuiau de cu seară în apă și în "lescie” (leșie), exact ca la noi. Toate sunt la fel și acum în casa Valacia. Doar oamenii lipsesc. Amintirea lor e păstrată în câteva fotografii prinse în rame late pe pereți. Femeile sunt îmbrobodite cu baticuri înflorate legate pe sub bărbie, precum țărăncile din Carpați. Iar bărbații au pălării muntenești, cu boruri scurte, sprâncene stufoase și bărbi bogate, și trag din câte o pipă lungă, adusă de peste munte, de la austrieci. Iată și o mireasă, zâmbind timid, îmbrăcată într-o cămașă strălucitor de albă, încinsă cu un fel de brâu multicolor, din lână. "Mireasa începea să-și coase cămașa încă de copilă, de pe când avea 10 - 12 ani. Și se spunea că, cu cât o lucra mai frumos, cu atât mai frumos avea să-i fie mirele”, spune Cirillo, cumva cu o umbră de emoție în glas. Îl atinge ce vede. E viața lui.
Până acum douăzeci, treizeci de ani, în satele de munte din Val Badia nu era urmă de civilizație, nici drum, nici apă curentă, nici energie electrică. Încet, încet, au venit toate și, odată cu ele, au dispărut și ciobanii, au murit și valacii, au fost lăsate în paragină și casele lor. "Eram cu toții destul de săraci, deși munceam mult. Însă, în afară de carne și lapte, pe care le aveam de la oile și vacile noastre, trebuia să cumpărăm totul. Pe urmă, familiile aveau mulți copii și școala era scumpă... Dar eram fericiți. Sigur că totul e mai comod și mai ușor acum, dar parcă îmi lipsesc vremurile acelea”, spune Cirillo.
Din vorbă în vorbă, am ajuns la o răspântie dominată, ca peste tot, în satele de munte ladine, de o troiță cu un Hristos răstignit. Sunt pretutindeni, chiar și pe potecile din pădure, care urcă în munți. La stânga crucii se află cătunul Misci, la dreapta Seres, iar în față, o vale cu șase mori de apă încă funcționale, întreținute numai pentru turism. Sunt întocmai ca morile noastre din Munții Apuseni, cu roți mari, din lemn, pe care apa care coboară cu putere din munte le învârte cu sunet vijelios. Cât le privim, se apropie de noi o femeie care duce în spate un coș cu ierburi uscate. Intră în vorbă, cu glas domol. "Demult, pe râul ăsta nu se măcina doar grâul și porumbul, ci vara, femeile din sat spălau aici rufele. Am apucat și eu anii aceia. Rufele erau aduse în coșuri mari, de nuiele, băgate apoi în apă și bătute cu maiul. După câte o zi de spălat la moară, dealurile din jur se albeau de cămășile puse să se usuce la soare, direct pe iarbă. Ani frumoși, dar ce folos dacă au trecut?”.
Amalia Feneș locuiește în Seres, dar a venit cu ceva treabă până în Misci, care e doar la o azvârlitură de băț. Cirillo o cunoaște și o roagă să ne spună ceva despre vechile case Valacia, care există și în satul ei. Slabă, uscată, cu părul împletit într-o coadă subțire, prinsă de jur-împrejurul capului, cum purtau altădată și sătencele de la noi, ochii bătrânei se aprind când vorbește. "Cel mai bine e să vedem”, spune, și ne arată cu mâna o casă uriașă din lemn, sprijinită într-o coastă de deal. Casa e, într-adevăr, foarte mare. Din drumul care trece prin spatele ei se face o intrare într-un pod, cât pentru un car cu fân. La doi pași, în stânga, sunt ruinele unui grajd, la fel de încăpător, lipit de peretele casei. Fără îndo-ială, locuitorii casei au fost oameni avuți, aici a locuit, cândva, o familie bogată. "Simțiți cum miroase?”, întreabă Amalia și fața ei, neclintită până atunci, se luminează de un zâmbet. "Așa mirosea altădată tot satul. Vara, la vremea cositului, ne îmbătam de miros”. Bătrâna are dreptate. Casa miroase înnebunitor a... trecut. A fum, a fân și a vite, așa cum miros și amintirile din copilăria noastră. Casa Valacia este pustie, dar miresmele au rămas. Ele țin locul viu. Vor rămâne, probabil, și după ce casa va intra, pe urma stăpânilor ei, în pământ. "În urmă cu sute de ani, când nu exista nici turism, nici șosele asfaltate prin munți”, spune Amalia, "iarna, oamenii nu puteau să coboare spre vale, și dacă murea cineva, era ținut în pod până ce venea primăvara, când mortul era îngropat în ograda din spatele casei, până când obiceiul a fost interzis de Biserică”. Ladinii aveau, și ei, bocitoare, tocmite la înmormântare, "dădeau” găina neagră peste sicriu, exact ca în satele noastre de munte, credeau în strigoi și în luatul laptelui de la vaci. Nu începeau ziua și nu se puneau la masă fără o rugăciune. Primăvara se cățărau sus de tot, pe colții de stâncă, unde mai creștea câte o palmă de iarbă, pentru a pune gunoi de grajd, căci din petecele acelea de verdeață se hrăneau vitele. Spre vară, păstorii ladini porneau cu oile în transhumanță, iar toamna, turmele erau "răvășite” și animalele întoarse înapoi, la stăpâni. Vara se aduna fânul și participa întreaga suflare, de la copii la bunici. Bărbații mai tineri se legau adesea cu frânghii, de vreo rădăcină sau un copac, ca să nu se prăvălească în prăpăstii, când coseau. Toamna se făceau nunțile, la care mireasa era musai furată și răscumpărată, iar iarna, bărbații urcau după lemne, cu săniile, în pădure, în vreme ce femeile țineau șezători, unde torceau, împleteau și depănau povești. Aveau superstiția că vigoarea și norocul le vin din casa părintească, și creșteau în ea generații la rând. Casele bătrânești nu se vindeau niciodată, de teama să nu fie alungat norocul și să se piardă memoria neamului. Plecau din ea când nu mai putea fi nicicum locuită, când crăpa și pârâia din încheieturi.
Valacia, muntele comorii
Suntem la început de septembrie. Toamna e încă departe, pajiștile și pădurile sunt de un verde nepătat, doar cerul a devenit sticlos-cenușiu și aerul rece taie respirația. După o zi întreagă de colindat pe costișe de munte, începem să simțim o amorțeală plăcută, din pricina frigului și a oboselii. Ar fi bun un ceai fierbinte, cu puțin rom și scorțișoară, dinaintea unui șemineu cu foc potolit. Și chiar găsim! Cirillo zâmbește cu subînțeles și ne duce tot la o Ciasa Valacia, de data asta o pensiune modernă, din Val Badia, așezată exact pe marginea șoselei care urcă în Munți. Gazda, Giuseppe Costa (noi îi spunem Costea, și el râde și dă din cap), știe, și el, că neamul valacilor a fost cândva numeros și că a deținut munți întregi pe aici. Din el se trage și neamul lui. Numele de familie s-a schimbat, dar originea e păstrată cu cinste: Valacia! Iată, chiar și muntele care se vede din curtea casei se numește Valacia. La fel ca pădurea de peste drum, o apă, o vale și câteva refugii ale oierilor. "În muntele Valacia există o peșteră în care legenda spune că păstorii de odinioară au ascuns o comoară. Nimeni nu a reușit s-o găsească. Noi, când eram copii, mergeam des acolo să ne jucăm și să căutăm aurul, deși părinții ne avertizau să nu mai intrăm în peșteră, că e bântuită de duhuri rele”, povestește Giuseppe Costa și râde. "Încercați dumneavoastră, poate aveți noroc”. Am avut. Ce-i drept, noi n-am ajuns în peștera fermecată, dar unul dintre noi a urcat pe muntele Valacia, s-a cățărat deasupra pământului, pe vârful Om, iar acolo a descoperit, dintr-odată, comoara. Departe, în zare, în lumina iradiantă a toamnei, se vedea, negrăit de frumoasă: VALAHIA.
(Fotografiile autorului)