FLORENTIN CANTARAGIU - "Părintele Arsenie Boca e un sfânt. Punct. El mi l-a revelat pe Dumnezeu”

Locuieşte într-un sat din apropiere de Bucureşti şi pictează icoane pe care le duce şi le vinde în târgul de la Muzeul Ţăranului Român. Icoane frumoase, naive, clocotind de culori. Icoane pictate cu sinceritate şi cu o credinţă pogorâtă asupra meşterului prin vis. Un vis miraculos, cu părintele Arsenie Boca

"Eu, pe spatele fiecărei icoane cu Iisus, scriu: «Hristos este inima inimii tale». E de la pă­rintele Arsenie Boca. O expresie minunată! Pe mine el m-a salvat. Şi aş vrea să le vorbesc tuturor despre această întâm­plare miraculoasă”.
Omul care-mi vorbeşte stă cu spa­tele la un perete cu icoane - chi­puri naive, de îngeri şi sfinţi, alteori grave, emanând simplitate şi bună­cuviinţă. Sunt neprefăcute, directe. Au ceva din atmosfera copilăriei la ţară. Îl chea­mă Florentin Cantaragiu şi este iconar, dar nu-i place să i se spună aşa. Preferă apelativul de meşter. E mai simplu. Mai smerit. "Eu sunt un meşter, nu sunt un artist plastic. Ceea ce vedeţi este instinctiv, spontan. Nu e nimic căutat. De aceea am intrat pe pictura naivă. O fac de la 20 de ani. Nu ştiu să vă spun de ce. Aşa am simţit”.
Totul a început într-o joacă, dar s-a terminat cu un drum. O cale a vie­ţii, pe care părintele Arsenie Boca l-a dus până în braţele larg deschise de Dumnezeu. L-a trezit cu un vis. Un vis zguduitor şi lumi­nos. "Dacă mi s-ar fi întâmplat la tine­reţe, cred că nu l-aş fi băgat în seamă. Dar Dumnezeu m-a pregătit pentru el şi m-a aşteptat până acum, la bătrâneţe. Aşa face el cu noi, cu toţi. Din iubire”.

O comandă specială

Florentin nu a fost tot timpul iconar. La început a lucrat la "Proiect Bucureşti”. Era şi atunci, ca şi acum, un om sensibil, deschis către universul artelor. Dar nu-şi cultiva acest talant. "Mai întâi m-am apucat să lucrez lemnul, de foame! Era pe vremea lui Ceauşescu şi câştigam 1100 de lei pe lună. Şi, în joacă, am început să lucrez în lemn. Făceam capete, capete de domnitori. Şi am ajuns să câştig triplu, mai mult decât directorul institutului unde lucram.”
În anii aceia, credinţa lui era firavă. Avea conştiinţa existenţei lui Dumnezeu, fără ca aceasta să-l implice prea mult. Ajunsese să picteze icoane, dar nu pentru că asta i-ar fi deschis o fereastră spre o altă lume, ci pentru că erau "decorative”. Încerca să le facă vesele, să-i bucure pe oameni. Până într-o zi, când, după "revo­luţie”, cineva a venit la el şi i-a cerut să i-l picteze pe părintele Arsenie Boca. A fost mirat, pentru că nu era portretist, dar s-a apucat de lucru.Ci­ne­va i-a adus o poză a părintelui luată de pe internet. Încet, cu migală şi dra­goste, aşeza strat peste strat de culoa­re, încercând să copieze chipul celui mai renumit duhovnic al acestui neam. "M-am apucat să-l pictez şi mi-am dat seama că nu sunt vrednic. Nu mi-a reuşit! Eu nu sunt un por­tretist, Dumnezeu nu mi-a dat acest dar. Pictura mea nu semăna cu părin­tele. I-am dus-o, smerit, celui care mi-o comandase şi... surpriză! Omul a fost fascinat. Mie mi s-a părut ciu­dat - erau cele mai mari laude pe care le-am primit de când pictez. Cert este că nu m-am lăsat amăgit. Mi-am zis că succesul ăla nu e firesc. Mai târziu aveam să înţeleg.”
Înainte de a se apuca de portretul cerut, Florentin Cantara­giu încercase să se apropie de părintele Arsenie Boca. Să-l înţeleagă. Să-i desluşească viaţa şi trăirile. Cineva i-a adus patru cărţi cu mărtu­riile celor care-l cunoscuseră. Una dintre ele l-a impresionat în chip special. Era vorba despre moartea părintelui. Înainte de a pleca la Domnul, măicuţele din preajma sa erau tulburate. Ce vor face fără dân­sul? Părintele le-a întărit, spunându-le că din cer îi va fi mult mai uşor să le ajute. Să facă un acatist, apoi să scrie ce doresc pe o bu­cată de hârtie, că­re­ia să îi dea foc. Iar el va şti. Negreşit.

Un vis real

Florentin avea un necaz. "O pro­ble­mă lumească, nu are rost să intru în de­talii. După ce am citit ce le-a spus părintele Arsenie măicuţelor, m-am gândit că, dacă le poate ajuta pe ele, mă poate ajuta şi pe mine. Am făcut un aca­tist, apoi am scris tot ce doream pe o bu­că­ţică de hârtie şi i-am dat foc. Atât. Dar semnul acesta a fost primit de Dumne­zeu.”
Florentin Cantaragiu e un om în plină maturitate, dar asta nu-l împiedică să se lase stăpânit de emoţie. Se uită pe fereas­tră când povesteşte, ferindu-şi privirea, şi glasul îi devine şoptit.
"După ce am făcut acatistul, am ador­mit şi am avut un vis. Un vis în două eta­pe, ca două trepte spre lumi­nă. În prima, se făcea că stau pe o lespede de piatră, de felul celor pe care le-a amenajat părintele Arsenie în curtea mânăstirii de la Sâm­băta. Ştiţi că îi plăceau pietrele, cursurile de apă. Ei bine, în vis ştiam că Hristos este lângă mine! Nu-L vedeam, pentru că nu am avut curajul să întorc capul să-L văd. Dar aveam, foarte clar, sentimentul că Dumnezeu însuşi stă lângă mine pe acea piatră şi, în acelaşi timp, că nu merit acest lu­cru. Efectiv, simţeam că nu merit! Dar, în acelaşi timp, eram pătruns de o stare de beati­tudine, de fericire totală, imensă. Aveam în inimă o linişte nesfârşită. Pa­radoxal, Îl simţeam pe Hristos foarte apropiat, ca pe unul din părinţii mei. L-am simţit atunci ca Om şi Dum­nezeu totodată. Apoi am înţeles că Domnul vine tocmai la cei care nu au lumină.Ca să-i salveze. Aceas­ta a fost prima treaptă a visului. În cea de a doua, L-am putut vedea! Nu-i puteam distinge bine trăsăturile feţei, dar cel la care priveam era chiar Hristos. Şi, nu ştiu cum, dar chipul Lui semăna oare­cum cu cel al părintelui Arsenie Boca în tinereţe. Avea părul negru, ochii albaştri, puternici, şi era îmbră­cat cu un veşmânt gri-deschis, ase­mă­nător celui pe care-l poartă monahii. Stăteam amândoi în picioare, iar Iisus încerca să deschidă o uşă. Nu ştiu dacă încerca să intre sau, dimpotrivă, să iasă, dar, la sfârşit, mi-a făcut cu mâna, iar eu i-am răspuns. M-am trezit zbuciumat. Stând pe marginea patului, m-am gândit că visul a fost răspunsul părintelui la rugăciunile mele. Asta te mar­chează. Pentru tot­deauna. Pentru mine, nu a fost un vis oarecare, a fost mai degrabă o revela­ţie. Viaţa pe care urma să o duc de atunci înainte.”
Aşa a şi fost. Pentru Florentin Cantara­giu, întâlnirea din vis cu Hristos a fost reală. L-a cutremurat şi i-a schimbat viaţa. O zi mai târziu, problema personală pen­tru care se rugase părintelui Arsenie şi-a găsit aproape miraculos rezolvarea. Un senti­ment de mulţumire i s-a revărsat în ini­mă şi s-a gândit să-i spună asta şi părin­telui. A scris câteva cuvinte pe o bucată de hârtie, la fel cum făcuse cu rugămintea. Cuvinte simple, izvorâte din inimă. A fă­cut un acatist şi apoi i-a dat foc. Un petec de hârtie, însă, nu se lăsa mistuit de flă­cări. S-a uitat la el şi, pe hârtia îngăl­benită de fum, se mai putea citi: "Boca - ajutat - Cantaragiu”. Desface un plic îmbătrânit de vre­me şi, înăuntru, îmi arată acel petec de hâr­tie. Cu vocea sugrumată de emoţie, îmi spune că l-a păstrat cu sfinţenie în toţi aceşti ani. Pentru el a fost confirmarea că întâlnirea cu Dumnezeu din vis a fost nu numai reală, dar a fost şi mijlocită de părintele Arsenie Boca. Aşa cum le spusese măicuţelor, acesta intervenise din cer, schimbându-i viaţa din temelii.

Cărarea Împărăţiei

Florentin stă în faţa mea cu plicul în mână. Bucăţica aceea de hârtie cât un timbru este pentru el legătura cu cerul. Semnul că ruga i-a fost ascultată, că dincolo există cineva pu­ternic, în mă­su­ră să ne ia viaţa în palme şi să ne-o înalţe. "După această întâmplare, am cumpărat tot ceea ce putea avea legă­tură cu Arsenie Bo­ca. M-am apu­cat să citesc «Că­rarea Împă­răţiei» şi am găsit acolo un cu­vânt care m-a zguduit literal­mente şi m-a fă­cut să-l înţeleg pe Dumnezeu. Spunea părintele că «Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt pentru Dumnezeu».Ştiam că Domnul mă iubeşte, dar nu aveam o reprezentare a acestei iubiri. Părintele mi-a oferit-o. Până atunci aveam un zbucium sufletesc. Mă întrebam mereu «Ce e cu noi? Cum de rabdă Dumne­zeu atâţia ticăloşi pe pământ?» Dar după ce am citit aceste cuvinte, am înţe­les. Am înţeles că ne rabdă din iubire. Că ne aşteaptă şi ne pregăteşte pentru a-L înţe­lege cu adevărat. Aşa cum mă pregătise şi pe mine. Dacă aş fi avut acel vis în tinereţe, nu cred că l-aş fi băgat în seamă. Dar Iisus m-a aşteptat. A aşteptat cli­pa în care să rodească în mine. Sunt în continuare un om păcătos. Dar vreau să mă apropii de El. Înainte nu eram preocupat de asta. Nici icoanele nu le pictam cu gândul că ar trebui să-i fie plăcute lui Dumnezeu.”

Icoanele

E dimineaţă. Florentin se trezeşte şi se apucă de lucru. Nu are nici un ritual anume, nu face nimic spe­cial. Se spală doar pe mâini. Întotdeauna. Simte că nu poate picta altfel. Apoi lucrează, găsindu-şi în meşte­şug toată liniştea. Cu migală, penelul aşterne culorile până când se iţeşte un chip, un veşmânt sau o aureolă de sfânt. "Fără pictură nu aş mai putea trăi. Desigur, o fac şi pentru a-mi agonisi pâinea de toate zilele. Dar, dacă mâine aş câştiga la loto 1 miliard de euro, aş con­ti­nua să zugrăvesc icoane. Pentru că meş­te­şugul aces­ta s-a lipit de sufletul meu. Îl practic de 40 de ani. E via­ţa mea. Înainte de a-l cunoaşte pe Dumne­zeu prin părintele Arsenie nu pictam cu bucurie. Îmi făceam treaba cât puteam de bine şi atât. Acum, icoa­nele sunt altfel. Nu o spun doar eu. Au remarcat trei fete care merg cu ele la târg şi mi le vând. Mi-au spus că s-a schimbat ceva, fără să poată spune ce anume. În teh­nică, eu nu am ino­vat, dar acum, faţă de alte timpuri, când lucrez, sufletul îmi e plin de bucurie. Sunt foarte fericit când pictez şi poate că fericirea mea se trans­mi­te. Bucuria mi se amestecă în culori şi ele iradiază într-un fel care îi atrage pe cumpărători. Nici nu mai pot să zugrăvesc icoane altfel. Dacă nu am bucurie şi pace în inimă, nici nu mă pot apuca de lucru. Când am avut un necaz cu soţia, trei luni nu m-am putut atinge de penel. Trei luni am stat şi m-am uitat pe fe­reastră ca un nebun.”
Îl întreb dacă are un sfânt pe care să-l iubească la fel de mult cum îl iubeşte pe părintele Arsenie. "Am, cum să nu am. Pe Sfântul Ierarh Nicolae. Îl iubesc nespus, pentru că e sfântul care nu a scris nimic, dar e cel mai iubit în întreaga lume. E iubit pentru sufletul lui bun. Şi-l pictez cu mare drag. Cred că am zugrăvit până acum mii de icoane cu el, pentru că toată lumea îl caută. Am găsit două icoane vechi româneşti care mă inspiră şi după care mă ghidez.”
Când Florentin Cantaragiu vorbeşte de părintele Arsenie, faţa toată i se luminează. E convins că scrie­rile şi minunile ieromonahului de la Sâmbăta de Sus ar trebui multiplicate la scară naţională, astfel încât orice român să ştie de ele. "De când m-am întors la Dumne­zeu, mă frământă un singur lucru. Aş vrea să-l fac cu­nos­­cut oamenilor pe părintele Arsenie Boca. Din pă­cate, eu nu l-am întâlnit în viaţă, deşi aş fi putut. Mă gândesc uneori că poate ne-am încrucişat drumurile atunci când picta la Drăgănescu, lângă Bucureşti. Poa­te că l-am văzut pe stradă şi am trecut fără să bag de seamă. Eram tânăr şi fără minte. Dar acum, la bă­trâ­neţe, când mi-a dat Dumnezeu să-l descopăr, părin­tele mi-a deschis mintea şi am înţeles totul. Parcă în­trea­ga mea existenţă s-a luminat. Scrisul său e de vină. Fiecare propoziţie a sa e o sentinţă. Eu cred că dacă lucrarea părintelui Arsenie Boca nu ar fi fost împie­dicată de comunism, România ar fi arătat altfel acum. Pentru că în jurul dânsului era un focar de dumnezeire, erau foarte mulţi tineri, intelectuali, dar şi oameni mai simpli. El era un om îndumnezeit, şi credinţa s-ar fi des­coperit prin el, mult mai multor oameni. Şi oamenii aceia nu ar fi fost slabi de înger, nu ar fi putut fi cum­păraţi, cum se întâmplă acum. Părintele Arsenie asta face - îl explică pe Dumnezeu. Este foarte explicit pen­tru oamenii simpli.Din păcate, se vorbeşte prea puţin despre el. Dacă un păcătos ca mine l-a înţeles atât de bine, cred că, dacă el ar fi mediatizat, atunci sute de mii de oameni s-ar apropia de credinţă. Pe mine mă mişcă profund, uneori îmi dau lacrimile, doar citindu-i sfaturile”.
Florentin e sigur că părintele Arsenie Boca e sfânt, cu toate că biserica nu l-a canonizat. Dar, spune el, "sfinţenia nu încape întotdeauna într-o instituţie. Mai stă şi pe-afară! Am auzit de multe ori vorbindu-se des­pre canonizare, dar acum nu mai am această nelinişte. Nu-mi pasă ce hotărăşte Biserica Ortodoxă Română şi cred că nici lui Dumnezeu nu îi pasă. Nu ştiu dacă aţi fost până acum la Prislop. Dar dacă aţi fost, cred că aţi văzut zecile de autocare şi miile de oameni care merg acolo în fiecare zi. Ei îl fac sfânt pe părintele Arsenie. Eu, de-acum înainte, îl voi picta cu curaj pe icoane, şi pe spate voi scrie - Părintele Arsenie Boca e un sfânt. Punct. El mi l-a revelat pe Dumnezeu. Punct. Şi mă şi semnez - Florentin Cantaragiu”.

(Pagini ilustrate cu reproduceri după icoanele pictorului)