Zbaterea politicianistă de la Bucureşti trebuie să fi trecut drept foarte ipocrită la Bruxelles. Pentru că, în timp ce discuţiile avântate vehiculau sume de ordinul a zeci de miliarde de euro, România nu a reuşit să atragă decât mai puţin de 10% din fondurile nerambursabile alocate pentru intervalul 2007-2013.
Până la urmă, dincolo de justa poziţie în chestiuni de principiu ce au la bază tratatele semnate de ţara noastră, marea vulnerabilitate a României în cadrul negocierilor ţinea tocmai de proasta absorbţie a fondurilor europene, capitol la care stăm cel mai prost dintre toate statele membre. Atât de prost, încât o propunere de algoritm a preşedintelui Comisiei, Herman Van Rompuy, privind diminuarea alocărilor către statele care au tras cel mai greu banii europeni, a ajuns să discrimineze doar România! În schimb, Polonia se pregătea pentru Bruxelles din postura de vedetă a atragerii de fonduri europene. 68 de miliarde de euro au fost destinaţi Poloniei pentru exerciţiul bugetar 2007-2013, cea mai mare sumă acordată vreodată unui stat UE! - şi nici un cent nu a rămas necheltuit... Cum se face ca două ţări atât de asemănătoare în multe privinţe, în contextul macro-european, să se afle la cei doi poli ai performanţei în cheltuirea banilor europeni?
Succesul Poloniei, care se traduce, printre altele, în 600 de kilometri de autostrăzi şi căi ferate şi în evitarea crizei economice prin investiţii făcute cu "bani uşori”, de la UE, şi nu pe datorii făcute la FMI, are la bază trei elemente-cheie: - descentralizarea statului prin formarea de regiuni puternice şi autonome - antrenarea şi investiţia permanentă în personalul expert în atragerea de fonduri, şi - stabilitatea garantată responsabililor în gestionarea fondurilor. "Muncă multă, oameni bine pregătiţi şi structuri administrative imune la schimbările de guvern”, astfel îţi va rezuma orice oficial de la Varşovia "miracolul polonez”. În spatele succesului Poloniei stă, într-adevăr, foarte multă muncă: reforma administrativă de după 1989 a creat din timp, temeinic, baza pentru absorbţia fondurilor UE, după cel mai tipic model vest-european. Cele 49 de judeţe s-au comasat în 16 regiuni, care s-au dovedit capabile să negocieze şi să gestioneze direct un sfert din totalul banilor alocaţi Poloniei. Concurenţa dintre acestea a făcut ca pentru fiecare euro dat de UE să existe nu mai puţin de zece proiecte gata să-l atragă! Cât despre stabilitate... În timp ce în România s-au schimbat mereu ministerele şi miniştrii responsabili pentru gestionarea politicii regionale (trei miniştri diferiţi numai între 2008 şi 2011), în Polonia, Elzbieta Bienkowska a reuşit să conducă politica regională din 2007 până în prezent. În fine, guvernul polonez a ţinut cu dinţii de experţii săi în fonduri UE, oferind salarii de nivelul marilor companii private, după cum relevă o analiză realizată de consultantul în afaceri europene Graţian Mihăilescu.
"Muncă multă, oameni bine pregătiţi şi structuri administrative imune la schimbările de guvern”. În această ordine. Apoi, dacă e cazul, da!, şi dreptul de veto. Polonia însăşi a demonstrat că ştie să uzeze de el. Dar succesul reţetei Poloniei, e limpede, nu pe asta se bazează.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
