"Eu, pe spatele fiecărei icoane cu Iisus, scriu: «Hristos este inima inimii tale». E de la părintele Arsenie Boca. O expresie minunată! Pe mine el m-a salvat. Și aș vrea să le vorbesc tuturor despre această întâmplare miraculoasă”.
Omul care-mi vorbește stă cu spatele la un perete cu icoane - chipuri naive, de îngeri și sfinți, alteori grave, emanând simplitate și bunăcuviință. Sunt neprefăcute, directe. Au ceva din atmosfera copilăriei la țară. Îl cheamă Florentin Cantaragiu și este iconar, dar nu-i place să i se spună așa. Preferă apelativul de meșter. E mai simplu. Mai smerit. "Eu sunt un meșter, nu sunt un artist plastic. Ceea ce vedeți este instinctiv, spontan. Nu e nimic căutat. De aceea am intrat pe pictura naivă. O fac de la 20 de ani. Nu știu să vă spun de ce. Așa am simțit”.
Totul a început într-o joacă, dar s-a terminat cu un drum. O cale a vieții, pe care părintele Arsenie Boca l-a dus până în brațele larg deschise de Dumnezeu. L-a trezit cu un vis. Un vis zguduitor și luminos. "Dacă mi s-ar fi întâmplat la tinerețe, cred că nu l-aș fi băgat în seamă. Dar Dumnezeu m-a pregătit pentru el și m-a așteptat până acum, la bătrânețe. Așa face el cu noi, cu toți. Din iubire”.
O comandă specială
Florentin nu a fost tot timpul iconar. La început a lucrat la "Proiect București”. Era și atunci, ca și acum, un om sensibil, deschis către universul artelor. Dar nu-și cultiva acest talant. "Mai întâi m-am apucat să lucrez lemnul, de foame! Era pe vremea lui Ceaușescu și câștigam 1100 de lei pe lună. Și, în joacă, am început să lucrez în lemn. Făceam capete, capete de domnitori. Și am ajuns să câștig triplu, mai mult decât directorul institutului unde lucram.”
În anii aceia, credința lui era firavă. Avea conștiința existenței lui Dumnezeu, fără ca aceasta să-l implice prea mult. Ajunsese să picteze icoane, dar nu pentru că asta i-ar fi deschis o fereastră spre o altă lume, ci pentru că erau "decorative”. Încerca să le facă vesele, să-i bucure pe oameni. Până într-o zi, când, după "revoluție”, cineva a venit la el și i-a cerut să i-l picteze pe părintele Arsenie Boca. A fost mirat, pentru că nu era portretist, dar s-a apucat de lucru. Cineva i-a adus o poză a părintelui luată de pe internet. Încet, cu migală și dragoste, așeza strat peste strat de culoare, încercând să copieze chipul celui mai renumit duhovnic al acestui neam. "M-am apucat să-l pictez și mi-am dat seama că nu sunt vrednic. Nu mi-a reușit! Eu nu sunt un portretist, Dumnezeu nu mi-a dat acest dar. Pictura mea nu semăna cu părintele. I-am dus-o, smerit, celui care mi-o comandase și... surpriză! Omul a fost fascinat. Mie mi s-a părut ciudat - erau cele mai mari laude pe care le-am primit de când pictez. Cert este că nu m-am lăsat amăgit. Mi-am zis că succesul ăla nu e firesc. Mai târziu aveam să înțeleg.”
Înainte de a se apuca de portretul cerut, Florentin Cantaragiu încercase să se apropie de părintele Arsenie Boca. Să-l înțeleagă. Să-i deslușească viața și trăirile. Cineva i-a adus patru cărți cu mărturiile celor care-l cunoscuseră. Una dintre ele l-a impresionat în chip special. Era vorba despre moartea părintelui. Înainte de a pleca la Domnul, măicuțele din preajma sa erau tulburate. Ce vor face fără dânsul? Părintele le-a întărit, spunându-le că din cer îi va fi mult mai ușor să le ajute. Să facă un acatist, apoi să scrie ce doresc pe o bucată de hârtie, căreia să îi dea foc. Iar el va ști. Negreșit.
Un vis real
Florentin avea un necaz. "O problemă lumească, nu are rost să intru în detalii. După ce am citit ce le-a spus părintele Arsenie măicuțelor, m-am gândit că, dacă le poate ajuta pe ele, mă poate ajuta și pe mine. Am făcut un acatist, apoi am scris tot ce doream pe o bucățică de hârtie și i-am dat foc. Atât. Dar semnul acesta a fost primit de Dumnezeu.”
Florentin Cantaragiu e un om în plină maturitate, dar asta nu-l împiedică să se lase stăpânit de emoție. Se uită pe fereastră când povestește, ferindu-și privirea, și glasul îi devine șoptit.
"După ce am făcut acatistul, am adormit și am avut un vis. Un vis în două etape, ca două trepte spre lumină. În prima, se făcea că stau pe o lespede de piatră, de felul celor pe care le-a amenajat părintele Arsenie în curtea mânăstirii de la Sâmbăta. Știți că îi plăceau pietrele, cursurile de apă. Ei bine, în vis știam că Hristos este lângă mine! Nu-L vedeam, pentru că nu am avut curajul să întorc capul să-L văd. Dar aveam, foarte clar, sentimentul că Dumnezeu însuși stă lângă mine pe acea piatră și, în același timp, că nu merit acest lucru. Efectiv, simțeam că nu merit! Dar, în același timp, eram pătruns de o stare de beatitudine, de fericire totală, imensă. Aveam în inimă o liniște nesfârșită. Paradoxal, Îl simțeam pe Hristos foarte apropiat, ca pe unul din părinții mei. L-am simțit atunci ca Om și Dumnezeu totodată. Apoi am înțeles că Domnul vine tocmai la cei care nu au lumină. Ca să-i salveze. Aceasta a fost prima treaptă a visului. În cea de a doua, L-am putut vedea! Nu-i puteam distinge bine trăsăturile feței, dar cel la care priveam era chiar Hristos. Și, nu știu cum, dar chipul Lui semăna oarecum cu cel al părintelui Arsenie Boca în tinerețe. Avea părul negru, ochii albaștri, puternici, și era îmbrăcat cu un veșmânt gri-deschis, asemănător celui pe care-l poartă monahii. Stăteam amândoi în picioare, iar Iisus încerca să deschidă o ușă. Nu știu dacă încerca să intre sau, dimpotrivă, să iasă, dar, la sfârșit, mi-a făcut cu mâna, iar eu i-am răspuns. M-am trezit zbuciumat. Stând pe marginea patului, m-am gândit că visul a fost răspunsul părintelui la rugăciunile mele. Asta te marchează. Pentru totdeauna. Pentru mine, nu a fost un vis oarecare, a fost mai degrabă o revelație. Viața pe care urma să o duc de atunci înainte.”
Așa a și fost. Pentru Florentin Cantaragiu, întâlnirea din vis cu Hristos a fost reală. L-a cutremurat și i-a schimbat viața. O zi mai târziu, problema personală pentru care se rugase părintelui Arsenie și-a găsit aproape miraculos rezolvarea. Un sentiment de mulțumire i s-a revărsat în inimă și s-a gândit să-i spună asta și părintelui. A scris câteva cuvinte pe o bucată de hârtie, la fel cum făcuse cu rugămintea. Cuvinte simple, izvorâte din inimă. A făcut un acatist și apoi i-a dat foc. Un petec de hârtie, însă, nu se lăsa mistuit de flăcări. S-a uitat la el și, pe hârtia îngălbenită de fum, se mai putea citi: "Boca - ajutat - Cantaragiu”. Desface un plic îmbătrânit de vreme și, înăuntru, îmi arată acel petec de hârtie. Cu vocea sugrumată de emoție, îmi spune că l-a păstrat cu sfințenie în toți acești ani. Pentru el a fost confirmarea că întâlnirea cu Dumnezeu din vis a fost nu numai reală, dar a fost și mijlocită de părintele Arsenie Boca. Așa cum le spusese măicuțelor, acesta intervenise din cer, schimbându-i viața din temelii.
Cărarea Împărăției
Florentin stă în fața mea cu plicul în mână. Bucățica aceea de hârtie cât un timbru este pentru el legătura cu cerul. Semnul că ruga i-a fost ascultată, că dincolo există cineva puternic, în măsură să ne ia viața în palme și să ne-o înalțe. "După această întâmplare, am cumpărat tot ceea ce putea avea legătură cu Arsenie Boca. M-am apucat să citesc «Cărarea Împărăției» și am găsit acolo un cuvânt care m-a zguduit literalmente și m-a făcut să-l înțeleg pe Dumnezeu. Spunea părintele că «Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt pentru Dumnezeu». Știam că Domnul mă iubește, dar nu aveam o reprezentare a acestei iubiri. Părintele mi-a oferit-o. Până atunci aveam un zbucium sufletesc. Mă întrebam mereu «Ce e cu noi? Cum de rabdă Dumnezeu atâția ticăloși pe pământ?» Dar după ce am citit aceste cuvinte, am înțeles. Am înțeles că ne rabdă din iubire. Că ne așteaptă și ne pregătește pentru a-L înțelege cu adevărat. Așa cum mă pregătise și pe mine. Dacă aș fi avut acel vis în tinerețe, nu cred că l-aș fi băgat în seamă. Dar Iisus m-a așteptat. A așteptat clipa în care să rodească în mine. Sunt în continuare un om păcătos. Dar vreau să mă apropii de El. Înainte nu eram preocupat de asta. Nici icoanele nu le pictam cu gândul că ar trebui să-i fie plăcute lui Dumnezeu.”
Icoanele
E dimineață. Florentin se trezește și se apucă de lucru. Nu are nici un ritual anume, nu face nimic special. Se spală doar pe mâini. Întotdeauna. Simte că nu poate picta altfel. Apoi lucrează, găsindu-și în meșteșug toată liniștea. Cu migală, penelul așterne culorile până când se ițește un chip, un veșmânt sau o aureolă de sfânt. "Fără pictură nu aș mai putea trăi. Desigur, o fac și pentru a-mi agonisi pâinea de toate zilele. Dar, dacă mâine aș câștiga la loto 1 miliard de euro, aș continua să zugrăvesc icoane. Pentru că meșteșugul acesta s-a lipit de sufletul meu. Îl practic de 40 de ani. E viața mea. Înainte de a-l cunoaște pe Dumnezeu prin părintele Arsenie nu pictam cu bucurie. Îmi făceam treaba cât puteam de bine și atât. Acum, icoanele sunt altfel. Nu o spun doar eu. Au remarcat trei fete care merg cu ele la târg și mi le vând. Mi-au spus că s-a schimbat ceva, fără să poată spune ce anume. În tehnică, eu nu am inovat, dar acum, față de alte timpuri, când lucrez, sufletul îmi e plin de bucurie. Sunt foarte fericit când pictez și poate că fericirea mea se transmite. Bucuria mi se amestecă în culori și ele iradiază într-un fel care îi atrage pe cumpărători. Nici nu mai pot să zugrăvesc icoane altfel. Dacă nu am bucurie și pace în inimă, nici nu mă pot apuca de lucru. Când am avut un necaz cu soția, trei luni nu m-am putut atinge de penel. Trei luni am stat și m-am uitat pe fereastră ca un nebun.”
Îl întreb dacă are un sfânt pe care să-l iubească la fel de mult cum îl iubește pe părintele Arsenie. "Am, cum să nu am. Pe Sfântul Ierarh Nicolae. Îl iubesc nespus, pentru că e sfântul care nu a scris nimic, dar e cel mai iubit în întreaga lume. E iubit pentru sufletul lui bun. Și-l pictez cu mare drag. Cred că am zugrăvit până acum mii de icoane cu el, pentru că toată lumea îl caută. Am găsit două icoane vechi românești care mă inspiră și după care mă ghidez.”
Când Florentin Cantaragiu vorbește de părintele Arsenie, fața toată i se luminează. E convins că scrierile și minunile ieromonahului de la Sâmbăta de Sus ar trebui multiplicate la scară națională, astfel încât orice român să știe de ele. "De când m-am întors la Dumnezeu, mă frământă un singur lucru. Aș vrea să-l fac cunoscut oamenilor pe părintele Arsenie Boca. Din păcate, eu nu l-am întâlnit în viață, deși aș fi putut. Mă gândesc uneori că poate ne-am încrucișat drumurile atunci când picta la Drăgănescu, lângă București. Poate că l-am văzut pe stradă și am trecut fără să bag de seamă. Eram tânăr și fără minte. Dar acum, la bătrânețe, când mi-a dat Dumnezeu să-l descopăr, părintele mi-a deschis mintea și am înțeles totul. Parcă întreaga mea existență s-a luminat. Scrisul său e de vină. Fiecare propoziție a sa e o sentință. Eu cred că dacă lucrarea părintelui Arsenie Boca nu ar fi fost împiedicată de comunism, România ar fi arătat altfel acum. Pentru că în jurul dânsului era un focar de dumnezeire, erau foarte mulți tineri, intelectuali, dar și oameni mai simpli. El era un om îndumnezeit, și credința s-ar fi descoperit prin el, mult mai multor oameni. Și oamenii aceia nu ar fi fost slabi de înger, nu ar fi putut fi cumpărați, cum se întâmplă acum. Părintele Arsenie asta face - îl explică pe Dumnezeu. Este foarte explicit pentru oamenii simpli. Din păcate, se vorbește prea puțin despre el. Dacă un păcătos ca mine l-a înțeles atât de bine, cred că, dacă el ar fi mediatizat, atunci sute de mii de oameni s-ar apropia de credință. Pe mine mă mișcă profund, uneori îmi dau lacrimile, doar citindu-i sfaturile”.
Florentin e sigur că părintele Arsenie Boca e sfânt, cu toate că biserica nu l-a canonizat. Dar, spune el, "sfințenia nu încape întotdeauna într-o instituție. Mai stă și pe-afară! Am auzit de multe ori vorbindu-se despre canonizare, dar acum nu mai am această neliniște. Nu-mi pasă ce hotărăște Biserica Ortodoxă Română și cred că nici lui Dumnezeu nu îi pasă. Nu știu dacă ați fost până acum la Prislop. Dar dacă ați fost, cred că ați văzut zecile de autocare și miile de oameni care merg acolo în fiecare zi. Ei îl fac sfânt pe părintele Arsenie. Eu, de-acum înainte, îl voi picta cu curaj pe icoane, și pe spate voi scrie - Părintele Arsenie Boca e un sfânt. Punct. El mi l-a revelat pe Dumnezeu. Punct. Și mă și semnez - Florentin Cantaragiu”.
(Pagini ilustrate cu reproduceri după icoanele pictorului)