ANCHETĂ: NOIEMBRIE - pro sau contra?

Unii spun că este cea mai sumbră lună din an. Luna depresiilor şi a "plumbului” lui Bacovia. Alţii adoră priveliştile cotropite de brume şi ceaţă, care le dau o stare de pace şi linişte sufletească. Dumneavoastră în ce categorie vă încadraţi? Astăzi publicăm răspunsul unor scriitori, colaboratori apropiaţi ai revistei. În numerele următoare, aşteptăm mărturiile cititorilor

Sorin Preda
Iubirea cea de pe urmă

Îmi place noiembrie şi nu ştiu de ce. Poate pentru că e o lună profund nedreptăţită. O lună pe care ni­meni nu şi-o revendică şi nimeni nu vrea să ştie de ea. Pentru mine, noiembrie are miros de gutuie încă necoaptă. E mereu în ur­mă cu un pas. E ca mine: veşnic în­târziat - la ore, la întâlniri, la mai toa­te sindrofiile majore ale vieţii. Înfri­gurat, retoric şi parţial vetust, no­iem­brie este iubirea mea cea de pe urmă. Iubire de domn tomnatec şi pretins matur. Iubire vag ruşinată, dar plină de efluvii şi ultime energii solare, ase­menea merelor lăsate pe vremuri în pom de bunicii mei, până dincolo de Sfântul Nicolae şi primul îngheţ, în chip de ofrandă la "pomul vieţii”, po­mul Alungării din Rai, cu globurile lui vegetale, pli­ne de ispite şi culori heliotrope - ispite dulci, ro­tunde, ferme şi intens aromate. Ispite imposibil de re­fu­zat.
Uneori, noiembrie îmi pare profund contra­dic­toriu. E luna în care s-a născut fiica mea, Violeta, şi mi s-au publicat aproape toate cărţile - cea din urmă fiind şi cea mai dragă, Moromeţii - ultimul capitol. E luna marilor mele porniri şi elanuri creatoare, dar şi luna în care simt că mi-am pierdut cei mai buni pri­eteni: Mircea Nedelciu, Mariana Marin, Gheorghe Crăciun, Ioan Flora, Constantin Stan. E o lună bună pentru scris, dar la fel de bună, din păcate, şi pentru moarte.
În noiembrie, se scurtează toate: drumurile, agitaţia, lumina, căldura solară şi, în general, orice plan serios de viitor. Noiembrie e prin excelenţă luna trecutului, a ceea ce a fost - o perioadă clădită parcă anume pe osatura fragilă, dar extrem de elastică, a micilor melancolii şi bântuiri nostalgice. În timp ce frigul şi neliniştea coboară pe pământ, întunericul se grăbeşte să acopere ferestrele caselor şi să tragă ener­gic oblonul peste cer. Te împinge uşor de la spate. Par­că te îndeamnă din priviri să te potoleşti, să-ţi schimbi programul, să te grăbeşti spre casă, ca apoi, retras în găoacea ta domestică, să descoperi acel minunat sentiment de linişte şi de confort - un gol catifelat şi plăpând, pe care începi aproape în joacă să-l acoperi cu gânduri, amintiri şi vagi regrete -, ase­menea prietenului Gabriel Năstase, care îmi povestea, pu­ţin tragic şi uşor încurcat, că, după un an foarte greu, mergea şi el pe stradă ca tot omul, când, deo­dată, a descoperit că se făcuse toamnă! A descoperit că, uneori, din pri­cina neatenţiei şi a privirii grăbite, viaţa devine un sorb, un vortex, un hău as­tral, un hău lacom şi nesfârşit.
Încă mă întreb de ce, din toate lunile anului, no­iembrie trece cel mai repede şi mai neobservat. Nimic anume şi precis nu vrea să se lege de el - nicio mare sărbătoare religioasă, nici alt eveniment naţional. Chiar şi în calendarul ţărănesc, noiembrie e singura lună care nu are un nume special. E luna dintre Bru­mărel şi Undrea, dintre Răpciune şi Gerar. Noiem­brie e doar noiembrie. E sieşi suficient. Îşi vede liniştit de treabă, închizând dimpreună cu Sfântul Alexie toate insectele şi gujuliile pământului, în cămările ascunse din adânc, în timp ce oamenii se lene­vesc şi se retrag letargic în stări, gânduri şi melancolii autumnale.
Îmi place noiembrie şi nu ştiu de ce. Îmi place, poate, pentru că e o lună profund nedreptăţită. O lună pe care nimeni nu şi-o re­vendică - nici copiii, nici părinţii; nici veselia de va­canţă şi nici bucuria deşăn­ţată a cadourilor de Crăciun. Pentru mine, noiembrie are miros de gutuie încă necoaptă. E mereu în urmă cu un pas. E, de fapt, ca mine: veşnic întârziat - la ore, la întâlniri, la mai toate sindrofiile majore ale vieţii.

Maria Ţeposu
Marea dragoste

În noiembrie, întotodeauna, am iubit mai mult şi mai repede decât în orice altă lună din an. Cu cât nimeream un an mai ploios, cu ceaţă deasă şi burniţă ca-n poveştile ruseşti, cu atât trăirile mele erau mai intense, sentimentele mai puternice, iar dorinţa din ce în ce mai mare. Ba mai mult, parcă în anii în care ză­pa­da venea cu câteva săptămâni mai devreme decât era prevăzut, cu mult înainte de sărbători, aveam mereu impresia că întâlnesc marea dragoste. Mă lua prin surprindere, de obicei, chiar din primele zile ale lunii, mereu alta, mereu mai fulgerătoare, şi întot­deauna cu convingerea că noiembrie trecut a fost doar ca ploaia de toamnă de-afară, în comparaţie cu no­iembrie prezent, că toate iubirile apuse au avut doar rosturi meschine şi că de abia acum destinul începe să lucreze în favoarea mea.
La început de lună, când noiembrie mai păstra încă urme de căldură târzie, îmi simţeam mâinile amorţite, la fiecare atingere de persoana iubită. Amor­ţeala începea de la degete, zăbovea ceva timp în pal­me şi, cu cât plimbările noastre deveneau mai dese, iar vizitele din ce în ce mai nocturne, urca încet pe braţe, până mă cuprindea de şolduri, ca-ntr-o îmbră­ţişare de furnicături. Era perioada lunii în care începeam să respir din ce în ce mai greu, în prezenţa persoanei iubite şi, cu cât ne îndreptam câtre mijlocul lunii, simţeam cum la fiecare sărutare, amorţeala se strecoară şi-mi paralizează mai întâi cuvintele, apoi îşi face cuib în interiorul meu şi-mi cuprinde toate organele. Inima începea să bată aiurea, când încet şi clar, sacadat, ca în tratatele de medicină, când repede, furtunos şi asurzitor de tare. Pe măsură ce vântul se înteţea, iar copacii rămâneau goi, trupul meu devenea imun la foame şi sete, nopţile de dragoste mă găseau întotdeauna paralizată de-a dreptul, cu fremătări care mă sfâşiau pe interior, rupând bucăţi întregi din mine, şi cu mângâieri prelungi, care acopereau tot frigul de-afa­ră.
La începutul acestui noiembrie, chiar din primele zile, de cum s-a lăsat frigul, iar soarele a devenit din ce în ce mai palid, mi-am simţit mâinile greoaie şi trupul ceva mai moale ca de obicei. Mergând pe stradă, într-o zi banală, printre multe alte gânduri care îmi treceau atunci prin minte, am realizat, brusc, că destinul începe, în sfârşit, să lucreze şi pentru mine, că universul începe, într-un final, să-mi dea un semn clar, să-mi transmită un mesaj. Ca o adevărată revelaţie, mă gândeam că omul pe care l-am întâlnit de curând e parcă altfel decât tot ce a fost până acum, parcă mai potrivit, mai frumos şi mai bun, că pa­siu­nea dintre noi e mai puternică, e unică şi nezdrun­cinată. Că, dacă aş putea, aş da oricând toate lunile de noiembrie trecute pentru cea de acum.
Am început de atunci să culeg în fiecare zi frunze uscate, căzute peste tot, pe care i le dăruiesc siste­matic, cu orice mică ocazie în care pot să ies într-un parc. Deja mă simt cuprinsă cu totul de amorţeală, deşi luna nici măcar nu s-a terminat, şi, fără să-i pot spune nimic, fără alte cuvinte şi gesturi, fără să ştie, încerc să car, zi după zi, toată toamna în apartament. Pentru că în acest noiembrie, parcă mai apăsat ca în fiecare an, simt că am întâlnit marea dra­goste.

Matei Florian
Halta mea părăsită

Luna asta posacă nu mi-a plăcut ni­cio­dată. Ce să-mi placă? Soarele pâclos, zgribulit, pitit, pe care-l rogi de pomană să ţi se arate, iar el, de parcă ţi-ar face un hatâr, îţi trimite două raze slăbănoage, prea târziu ca să te mai bucuri de ele? Vântul? Sincer, nu ştiu nici un alt vânt mai ticălos decât ăsta din noiembrie, singurul care n-are milă de frunze, le pune pe toate la pământ şi le suflă până le ia mama naibii, până se alege praful de tot ruginiul şi galbenul ăla, de care aveai atâta nevoie. Şi nu mi se pare cinstit să fie aşa, pentru că, să mă ierte Dumnezeu, dar cerul de noiembrie nu poate fi numit cer. N-am înţeles şi n-o să înţeleg ce-i culoarea asta sălcie, albastrul ăsta spălăcit, aproape gri, care atârnă obosit deasupra unor oameni la fel de obosiţi. Şi, de parcă n-ar fi de ajuns, ar mai fi şi ploaia asta fără noimă, care, odată ce se porneşte, toarnă şi iar toarnă, surdă, mocnită, căznită, până când ţi se face lehamite să mai ieşi din casă şi ţi se lungesc ure­chile de prea multă aşteptare. Iar eu unul, re­cu­nosc, în no­iembrie nu fac alt­ceva de­cât să aştept.Mă­car dacă mi-ar plă­cea să beau ceai, să sorb rar dintr-o cană fierbinte, să mă bucur că păcălesc pentru un timp toată tristeţea asta părăginită. Dar nu, nu mă înnebunesc după ceai, e ceva în aburul lui care o să-mi amintească mereu de vremurile în care eram copil, bolnav, şi luam pumni de pastile. Tot noiembrie era şi atunci, brrrr, se însera, se aprindeau nişte lumini chioare în sălile de clasă, pauzele erau atât de scurte, iar profesorii ne tocau mărunt, fără milă, cu tot felul de formule, teoreme, date şi lucrări de control, că aproape îţi doreai să răceşti mai repede, să suporţi tot chinul ăla cu frisoane, pastile şi ceai, dar să rămâi acasă, să ţi se motiveze absenţele şi să citeşti, să citeşti în linişte. Acum, om mare, nici cititul nu te mai ajută la fel de mult. Deja cunoşti pe dinafară toţi muşchetarii şi toţi zeii Olimpului, între timp au trecut mai mult de O mie şi una de nopţi de atunci şi parcă şi poveştile încep să se dezvrăjească, să rămână doar poveşti şi atât. Nu ştiu. E foarte probabil ca eu să fiu singurul de vină pentru toate astea, eu şi aşteptarea mea nenorocită, eu, neputin­cio­sul, nemulţumitul şi posacul, eu şi luna asta noiembrie, care nu mi-a plăcut niciodată. Şi se în­tâmplă de fiecare dată la fel, se întâmplă ca lumina rece şi stătută să se lipească de mine, să se furişeze şi să mi se cuibărească în inimă, să rămână aşa o vreme, până când începe, în sfârşit, să ningă. Asta şi aştept, ninsoarea. Alt­fel, zău dacă mai am vre­un motiv să-mi pla­că de mine în vreun fel. Noiembrie mă face lucid, iar luciditatea e sălcie şi falsă, e doar un adevăr trunchiat, fără mister şi fără bucurie, or, pe cuvânt, întrebaţi orice pisică sau spiriduş, un astfel de adevăr nici nu există. Ce mă enervează cel mai tare la luciditate e orgoliul ei nemăsurat, puterea ei de a te convinge, întotdeauna logic, că lucrurile nu pot fi altfel, că, uite, ai îmbă­trânit şi oboseşti mai repede, că vântul suflă de nebun nu doar pe străzi, ci şi prin buzunarele tale, că ce o să te faci de acum încolo, că aşa şi pe dincolo, că, dacă vrei iubire, citeşte "Filemon şi Bau­cis”, că, dacă vrei linişte, există în Bucureştii Noi, paralelă cu străzile Modestiei şi A­min­tirii, o stradă care se numeşte aşa. Mută-te acolo şi taci, îmi spune o voce de care tare aş vrea să scap, doar că nu ştiu cum. Dacă mai e ceva ce nu suport la luciditatea mea de noiembrie e ironia cu care îmi râde în nas, ori de câte ori încep să mă gândesc la alte lucruri.
Şi mă simt tras pe sfoară, părăsit într-o haltă pustie, undeva la mijlocul drumului, între tandreţea mierie de septembrie târziu şi patima viscolită de început de ianuarie. Recunosc, mă tot uit la ceas şi aştept să ningă. Aştept să ningă, pentru că, odată cu zăpada şi frigul, încep să ies uşor din cochilie, să mă dezmorţesc, să simt lucrurile din jur, pe ceilalţi, pe mine, tot misterul şi bucuria fără de care un adevăr nu poate fi adevărat. Acum, aici, în halta asta părăsită, din mijlocul unui oraş plin de oameni şi blocuri.

Traian T Coşovei
Sunt chiar eu, domnul Noiembrie!

Întotdeauna am crezut că luna noiembrie e luna în care femeile au dreptul la odihnă. Şi asta, numai pentru că durerea mamei mele, la naşterea mea, din­tr-o zi de sfârşit de noiembrie, a fost în­dea­juns. De aceea, niciodată nu am ştiut cum să pri­mesc luna noiembrie. Mai mereu m-a surprins cu pre­zenţa ei discretă şi re­ce, ca un belşug de amin­tiri. E timpul în care pu­nem în balanţă regretele. Cel puţin asta fac eu de ziua mea: mă întristez că am mai îmbătrânit cu un an, cu o carte.
Când eram copil, era luna pregătirilor pentru sărbătorile iernii; Sfinţii Mihail şi Ga­vriil, "duhurile slujitoare” prăznuite mereu la 8 noiembrie, prefigurau apropierea Crăciunului şi îndepărtata zăpadă ce avea să urmeze. Apăreau gutuile, dar şi nesperatele portocale, banane ori mandarine de import, pe care părinţii le cumpărau din timp şi le ascundeau de noi, cât mai sus, pe şifonierele din lemn lucios şi greu. Tot pe ascuns, în bucătării, mamele pregăteau halviţa, în care aveam să ne rupem cu toţii dinţii de lapte. Spre sfârşitul lunii, se curăţau podelele cu petrosin, iar mai apoi cu ceară de albine, în aşteptarea lui Moş Nicolae. Copiii generaţiei mele se gândeau la darurile îndelung aşteptate. Era o lună a înnoirilor, a schimbărilor. Pe străzi apăreau geamgiii, "tocila” şi "reparatorii” de tigăi şi cratiţe. În pivniţe, deja mirosea a murături. Până şi pisicile cartierului căpătau alt sens, alte culori şi, brusc, deveneau mai tandre. Nu era nicicum luna nervilor bacovieni, atât de des invocaţi.
Noiembrie... mereu imprevizibil. Ceea ce sur­prinde este că nostalgia toamnei dă în fiecare an altă cu­loare frunzelor. Cred că această lună nu e chiar potrivită să te îndrăgosteşti, ci să-ţi priveşti într-o imaginară oglindă retrovizoare trecutul cu cele bune, cu cele rele, fără părtinire. Nu este o lună a reclu­ziunii, dar cu siguranţă, a rememorării unui an în care ai trăit sau pe care l-ai visat. E sezonul corbilor şi al despărţirilor de îndepărtatele vacanţe de odinioară. Doar brumatele crizanteme se răzgândesc în noiem­brie... aşa, ca să ne amintească de tristeţea ursului carpatin şi de ferocitatea luminii de lună plină.
De la o vreme, mi-e bine în noiembrie. Ascult sau scriu poveşti despre o noapte cu păr lung şi ochii negri şi mă visez prizonier spaţial al unui timp plin de vechime. E vremea cailor liberi şi a mâinilor reci. A ceţii şi a dorului de părinţi. A mării, în splendoarea ei tomnatică, şi a pâinii abia scoasă din cuptorul cu lemne al bunicii. E anotimpul când mă confund cu mestecenii şi când plouă doar în cinstea celei mai frumoase şi mai triste femei a lumii. Şi chiar aflat în plin noiembrie, mi-e dor de noiembrie, căci sunt al lui.Îi port blazonul de cavaler al melancoliei, deşi mă tem de nemilosul, justiţiarul decembrie.
Timpul numit noiembrie, cu parfumul lui de "păduri ce-ar fi putut să fie, dar niciodată nu vor fi”, mă naşte şi mă moare de atâta vreme, încât mă simt copilul adoptiv al târziului tuturor toamnelor.
Căci sunt chiar eu, domnul Noiembrie, şi vă las acum să vă bucuraţi de zăpada ce va să vină...

(Reproduceri după picturi de VIOREL MĂRGINEAN)