Sorin Preda
Iubirea cea de pe urmă
Îmi place noiembrie și nu știu de ce. Poate pentru că e o lună profund nedreptățită. O lună pe care nimeni nu și-o revendică și nimeni nu vrea să știe de ea. Pentru mine, noiembrie are miros de gutuie încă necoaptă. E mereu în urmă cu un pas. E ca mine: veșnic întârziat - la ore, la întâlniri, la mai toate sindrofiile majore ale vieții. Înfrigurat, retoric și parțial vetust, noiembrie este iubirea mea cea de pe urmă. Iubire de domn tomnatec și pretins matur. Iubire vag rușinată, dar plină de efluvii și ultime energii solare, asemenea merelor lăsate pe vremuri în pom de bunicii mei, până dincolo de Sfântul Nicolae și primul îngheț, în chip de ofrandă la "pomul vieții”, pomul Alungării din Rai, cu globurile lui vegetale, pline de ispite și culori heliotrope - ispite dulci, rotunde, ferme și intens aromate. Ispite imposibil de refuzat.
Uneori, noiembrie îmi pare profund contradictoriu. E luna în care s-a născut fiica mea, Violeta, și mi s-au publicat aproape toate cărțile - cea din urmă fiind și cea mai dragă, Moromeții - ultimul capitol. E luna marilor mele porniri și elanuri creatoare, dar și luna în care simt că mi-am pierdut cei mai buni prieteni: Mircea Nedelciu, Mariana Marin, Gheorghe Crăciun, Ioan Flora, Constantin Stan. E o lună bună pentru scris, dar la fel de bună, din păcate, și pentru moarte.
În noiembrie, se scurtează toate: drumurile, agitația, lumina, căldura solară și, în general, orice plan serios de viitor. Noiembrie e prin excelență luna trecutului, a ceea ce a fost - o perioadă clădită parcă anume pe osatura fragilă, dar extrem de elastică, a micilor melancolii și bântuiri nostalgice. În timp ce frigul și neliniștea coboară pe pământ, întunericul se grăbește să acopere ferestrele caselor și să tragă energic oblonul peste cer. Te împinge ușor de la spate. Parcă te îndeamnă din priviri să te potolești, să-ți schimbi programul, să te grăbești spre casă, ca apoi, retras în găoacea ta domestică, să descoperi acel minunat sentiment de liniște și de confort - un gol catifelat și plăpând, pe care începi aproape în joacă să-l acoperi cu gânduri, amintiri și vagi regrete -, asemenea prietenului Gabriel Năstase, care îmi povestea, puțin tragic și ușor încurcat, că, după un an foarte greu, mergea și el pe stradă ca tot omul, când, deodată, a descoperit că se făcuse toamnă! A descoperit că, uneori, din pricina neatenției și a privirii grăbite, viața devine un sorb, un vortex, un hău astral, un hău lacom și nesfârșit.
Încă mă întreb de ce, din toate lunile anului, noiembrie trece cel mai repede și mai neobservat. Nimic anume și precis nu vrea să se lege de el - nicio mare sărbătoare religioasă, nici alt eveniment național. Chiar și în calendarul țărănesc, noiembrie e singura lună care nu are un nume special. E luna dintre Brumărel și Undrea, dintre Răpciune și Gerar. Noiembrie e doar noiembrie. E sieși suficient. Își vede liniștit de treabă, închizând dimpreună cu Sfântul Alexie toate insectele și gujuliile pământului, în cămările ascunse din adânc, în timp ce oamenii se lenevesc și se retrag letargic în stări, gânduri și melancolii autumnale.
Îmi place noiembrie și nu știu de ce. Îmi place, poate, pentru că e o lună profund nedreptățită. O lună pe care nimeni nu și-o revendică - nici copiii, nici părinții; nici veselia de vacanță și nici bucuria deșănțată a cadourilor de Crăciun. Pentru mine, noiembrie are miros de gutuie încă necoaptă. E mereu în urmă cu un pas. E, de fapt, ca mine: veșnic întârziat - la ore, la întâlniri, la mai toate sindrofiile majore ale vieții.
Maria Țeposu
Marea dragoste
În noiembrie, întotodeauna, am iubit mai mult și mai repede decât în orice altă lună din an. Cu cât nimeream un an mai ploios, cu ceață deasă și burniță ca-n poveștile rusești, cu atât trăirile mele erau mai intense, sentimentele mai puternice, iar dorința din ce în ce mai mare. Ba mai mult, parcă în anii în care zăpada venea cu câteva săptămâni mai devreme decât era prevăzut, cu mult înainte de sărbători, aveam mereu impresia că întâlnesc marea dragoste. Mă lua prin surprindere, de obicei, chiar din primele zile ale lunii, mereu alta, mereu mai fulgerătoare, și întotdeauna cu convingerea că noiembrie trecut a fost doar ca ploaia de toamnă de-afară, în comparație cu noiembrie prezent, că toate iubirile apuse au avut doar rosturi meschine și că de abia acum destinul începe să lucreze în favoarea mea.
La început de lună, când noiembrie mai păstra încă urme de căldură târzie, îmi simțeam mâinile amorțite, la fiecare atingere de persoana iubită. Amorțeala începea de la degete, zăbovea ceva timp în palme și, cu cât plimbările noastre deveneau mai dese, iar vizitele din ce în ce mai nocturne, urca încet pe brațe, până mă cuprindea de șolduri, ca-ntr-o îmbrățișare de furnicături. Era perioada lunii în care începeam să respir din ce în ce mai greu, în prezența persoanei iubite și, cu cât ne îndreptam câtre mijlocul lunii, simțeam cum la fiecare sărutare, amorțeala se strecoară și-mi paralizează mai întâi cuvintele, apoi își face cuib în interiorul meu și-mi cuprinde toate organele. Inima începea să bată aiurea, când încet și clar, sacadat, ca în tratatele de medicină, când repede, furtunos și asurzitor de tare. Pe măsură ce vântul se întețea, iar copacii rămâneau goi, trupul meu devenea imun la foame și sete, nopțile de dragoste mă găseau întotdeauna paralizată de-a dreptul, cu fremătări care mă sfâșiau pe interior, rupând bucăți întregi din mine, și cu mângâieri prelungi, care acopereau tot frigul de-afară.
La începutul acestui noiembrie, chiar din primele zile, de cum s-a lăsat frigul, iar soarele a devenit din ce în ce mai palid, mi-am simțit mâinile greoaie și trupul ceva mai moale ca de obicei. Mergând pe stradă, într-o zi banală, printre multe alte gânduri care îmi treceau atunci prin minte, am realizat, brusc, că destinul începe, în sfârșit, să lucreze și pentru mine, că universul începe, într-un final, să-mi dea un semn clar, să-mi transmită un mesaj. Ca o adevărată revelație, mă gândeam că omul pe care l-am întâlnit de curând e parcă altfel decât tot ce a fost până acum, parcă mai potrivit, mai frumos și mai bun, că pasiunea dintre noi e mai puternică, e unică și nezdruncinată. Că, dacă aș putea, aș da oricând toate lunile de noiembrie trecute pentru cea de acum.
Am început de atunci să culeg în fiecare zi frunze uscate, căzute peste tot, pe care i le dăruiesc sistematic, cu orice mică ocazie în care pot să ies într-un parc. Deja mă simt cuprinsă cu totul de amorțeală, deși luna nici măcar nu s-a terminat, și, fără să-i pot spune nimic, fără alte cuvinte și gesturi, fără să știe, încerc să car, zi după zi, toată toamna în apartament. Pentru că în acest noiembrie, parcă mai apăsat ca în fiecare an, simt că am întâlnit marea dragoste.
Matei Florian
Halta mea părăsită
Luna asta posacă nu mi-a plăcut niciodată. Ce să-mi placă? Soarele pâclos, zgribulit, pitit, pe care-l rogi de pomană să ți se arate, iar el, de parcă ți-ar face un hatâr, îți trimite două raze slăbănoage, prea târziu ca să te mai bucuri de ele? Vântul? Sincer, nu știu nici un alt vânt mai ticălos decât ăsta din noiembrie, singurul care n-are milă de frunze, le pune pe toate la pământ și le suflă până le ia mama naibii, până se alege praful de tot ruginiul și galbenul ăla, de care aveai atâta nevoie. Și nu mi se pare cinstit să fie așa, pentru că, să mă ierte Dumnezeu, dar cerul de noiembrie nu poate fi numit cer. N-am înțeles și n-o să înțeleg ce-i culoarea asta sălcie, albastrul ăsta spălăcit, aproape gri, care atârnă obosit deasupra unor oameni la fel de obosiți. Și, de parcă n-ar fi de ajuns, ar mai fi și ploaia asta fără noimă, care, odată ce se pornește, toarnă și iar toarnă, surdă, mocnită, căznită, până când ți se face lehamite să mai ieși din casă și ți se lungesc urechile de prea multă așteptare. Iar eu unul, recunosc, în noiembrie nu fac altceva decât să aștept. Măcar dacă mi-ar plăcea să beau ceai, să sorb rar dintr-o cană fierbinte, să mă bucur că păcălesc pentru un timp toată tristețea asta părăginită. Dar nu, nu mă înnebunesc după ceai, e ceva în aburul lui care o să-mi amintească mereu de vremurile în care eram copil, bolnav, și luam pumni de pastile. Tot noiembrie era și atunci, brrrr, se însera, se aprindeau niște lumini chioare în sălile de clasă, pauzele erau atât de scurte, iar profesorii ne tocau mărunt, fără milă, cu tot felul de formule, teoreme, date și lucrări de control, că aproape îți doreai să răcești mai repede, să suporți tot chinul ăla cu frisoane, pastile și ceai, dar să rămâi acasă, să ți se motiveze absențele și să citești, să citești în liniște. Acum, om mare, nici cititul nu te mai ajută la fel de mult. Deja cunoști pe dinafară toți mușchetarii și toți zeii Olimpului, între timp au trecut mai mult de O mie și una de nopți de atunci și parcă și poveștile încep să se dezvrăjească, să rămână doar povești și atât. Nu știu. E foarte probabil ca eu să fiu singurul de vină pentru toate astea, eu și așteptarea mea nenorocită, eu, neputinciosul, nemulțumitul și posacul, eu și luna asta noiembrie, care nu mi-a plăcut niciodată. Și se întâmplă de fiecare dată la fel, se întâmplă ca lumina rece și stătută să se lipească de mine, să se furișeze și să mi se cuibărească în inimă, să rămână așa o vreme, până când începe, în sfârșit, să ningă. Asta și aștept, ninsoarea. Altfel, zău dacă mai am vreun motiv să-mi placă de mine în vreun fel. Noiembrie mă face lucid, iar luciditatea e sălcie și falsă, e doar un adevăr trunchiat, fără mister și fără bucurie, or, pe cuvânt, întrebați orice pisică sau spiriduș, un astfel de adevăr nici nu există. Ce mă enervează cel mai tare la luciditate e orgoliul ei nemăsurat, puterea ei de a te convinge, întotdeauna logic, că lucrurile nu pot fi altfel, că, uite, ai îmbătrânit și obosești mai repede, că vântul suflă de nebun nu doar pe străzi, ci și prin buzunarele tale, că ce o să te faci de acum încolo, că așa și pe dincolo, că, dacă vrei iubire, citește "Filemon și Baucis”, că, dacă vrei liniște, există în Bucureștii Noi, paralelă cu străzile Modestiei și Amintirii, o stradă care se numește așa. Mută-te acolo și taci, îmi spune o voce de care tare aș vrea să scap, doar că nu știu cum. Dacă mai e ceva ce nu suport la luciditatea mea de noiembrie e ironia cu care îmi râde în nas, ori de câte ori încep să mă gândesc la alte lucruri.
Și mă simt tras pe sfoară, părăsit într-o haltă pustie, undeva la mijlocul drumului, între tandrețea mierie de septembrie târziu și patima viscolită de început de ianuarie. Recunosc, mă tot uit la ceas și aștept să ningă. Aștept să ningă, pentru că, odată cu zăpada și frigul, încep să ies ușor din cochilie, să mă dezmorțesc, să simt lucrurile din jur, pe ceilalți, pe mine, tot misterul și bucuria fără de care un adevăr nu poate fi adevărat. Acum, aici, în halta asta părăsită, din mijlocul unui oraș plin de oameni și blocuri.
Traian T Coșovei
Sunt chiar eu, domnul Noiembrie!
Întotdeauna am crezut că luna noiembrie e luna în care femeile au dreptul la odihnă. Și asta, numai pentru că durerea mamei mele, la nașterea mea, dintr-o zi de sfârșit de noiembrie, a fost îndeajuns. De aceea, niciodată nu am știut cum să primesc luna noiembrie. Mai mereu m-a surprins cu prezența ei discretă și rece, ca un belșug de amintiri. E timpul în care punem în balanță regretele. Cel puțin asta fac eu de ziua mea: mă întristez că am mai îmbătrânit cu un an, cu o carte.
Când eram copil, era luna pregătirilor pentru sărbătorile iernii; Sfinții Mihail și Gavriil, "duhurile slujitoare” prăznuite mereu la 8 noiembrie, prefigurau apropierea Crăciunului și îndepărtata zăpadă ce avea să urmeze. Apăreau gutuile, dar și nesperatele portocale, banane ori mandarine de import, pe care părinții le cumpărau din timp și le ascundeau de noi, cât mai sus, pe șifonierele din lemn lucios și greu. Tot pe ascuns, în bucătării, mamele pregăteau halvița, în care aveam să ne rupem cu toții dinții de lapte. Spre sfârșitul lunii, se curățau podelele cu petrosin, iar mai apoi cu ceară de albine, în așteptarea lui Moș Nicolae. Copiii generației mele se gândeau la darurile îndelung așteptate. Era o lună a înnoirilor, a schimbărilor. Pe străzi apăreau geamgiii, "tocila” și "reparatorii” de tigăi și cratițe. În pivnițe, deja mirosea a murături. Până și pisicile cartierului căpătau alt sens, alte culori și, brusc, deveneau mai tandre. Nu era nicicum luna nervilor bacovieni, atât de des invocați.
Noiembrie... mereu imprevizibil. Ceea ce surprinde este că nostalgia toamnei dă în fiecare an altă culoare frunzelor. Cred că această lună nu e chiar potrivită să te îndrăgostești, ci să-ți privești într-o imaginară oglindă retrovizoare trecutul cu cele bune, cu cele rele, fără părtinire. Nu este o lună a recluziunii, dar cu siguranță, a rememorării unui an în care ai trăit sau pe care l-ai visat. E sezonul corbilor și al despărțirilor de îndepărtatele vacanțe de odinioară. Doar brumatele crizanteme se răzgândesc în noiembrie... așa, ca să ne amintească de tristețea ursului carpatin și de ferocitatea luminii de lună plină.
De la o vreme, mi-e bine în noiembrie. Ascult sau scriu povești despre o noapte cu păr lung și ochii negri și mă visez prizonier spațial al unui timp plin de vechime. E vremea cailor liberi și a mâinilor reci. A ceții și a dorului de părinți. A mării, în splendoarea ei tomnatică, și a pâinii abia scoasă din cuptorul cu lemne al bunicii. E anotimpul când mă confund cu mestecenii și când plouă doar în cinstea celei mai frumoase și mai triste femei a lumii. Și chiar aflat în plin noiembrie, mi-e dor de noiembrie, căci sunt al lui. Îi port blazonul de cavaler al melancoliei, deși mă tem de nemilosul, justițiarul decembrie.
Timpul numit noiembrie, cu parfumul lui de "păduri ce-ar fi putut să fie, dar niciodată nu vor fi”, mă naște și mă moare de atâta vreme, încât mă simt copilul adoptiv al târziului tuturor toamnelor.
Căci sunt chiar eu, domnul Noiembrie, și vă las acum să vă bucurați de zăpada ce va să vină...
(Reproduceri după picturi de VIOREL MĂRGINEAN)