Zbaterea politicianistă de la București trebuie să fi trecut drept foarte ipocrită la Bruxelles. Pentru că, în timp ce discuțiile avântate vehiculau sume de ordinul a zeci de miliarde de euro, România nu a reușit să atragă decât mai puțin de 10% din fondurile nerambursabile alocate pentru intervalul 2007-2013.
Până la urmă, dincolo de justa poziție în chestiuni de principiu ce au la bază tratatele semnate de țara noastră, marea vulnerabilitate a României în cadrul negocierilor ținea tocmai de proasta absorbție a fondurilor europene, capitol la care stăm cel mai prost dintre toate statele membre. Atât de prost, încât o propunere de algoritm a președintelui Comisiei, Herman Van Rompuy, privind diminuarea alocărilor către statele care au tras cel mai greu banii europeni, a ajuns să discrimineze doar România! În schimb, Polonia se pregătea pentru Bruxelles din postura de vedetă a atragerii de fonduri europene. 68 de miliarde de euro au fost destinați Poloniei pentru exercițiul bugetar 2007-2013, cea mai mare sumă acordată vreodată unui stat UE! - și nici un cent nu a rămas necheltuit... Cum se face ca două țări atât de asemănătoare în multe privințe, în contextul macro-european, să se afle la cei doi poli ai performanței în cheltuirea banilor europeni?
Succesul Poloniei, care se traduce, printre altele, în 600 de kilometri de autostrăzi și căi ferate și în evitarea crizei economice prin investiții făcute cu "bani ușori”, de la UE, și nu pe datorii făcute la FMI, are la bază trei elemente-cheie: - descentralizarea statului prin formarea de regiuni puternice și autonome - antrenarea și investiția permanentă în personalul expert în atragerea de fonduri, și - stabilitatea garantată responsabililor în gestionarea fondurilor. "Muncă multă, oameni bine pregătiți și structuri administrative imune la schimbările de guvern”, astfel îți va rezuma orice oficial de la Varșovia "miracolul polonez”. În spatele succesului Poloniei stă, într-adevăr, foarte multă muncă: reforma administrativă de după 1989 a creat din timp, temeinic, baza pentru absorbția fondurilor UE, după cel mai tipic model vest-european. Cele 49 de județe s-au comasat în 16 regiuni, care s-au dovedit capabile să negocieze și să gestioneze direct un sfert din totalul banilor alocați Poloniei. Concurența dintre acestea a făcut ca pentru fiecare euro dat de UE să existe nu mai puțin de zece proiecte gata să-l atragă! Cât despre stabilitate... În timp ce în România s-au schimbat mereu ministerele și miniștrii responsabili pentru gestionarea politicii regionale (trei miniștri diferiți numai între 2008 și 2011), în Polonia, Elzbieta Bienkowska a reușit să conducă politica regională din 2007 până în prezent. În fine, guvernul polonez a ținut cu dinții de experții săi în fonduri UE, oferind salarii de nivelul marilor companii private, după cum relevă o analiză realizată de consultantul în afaceri europene Grațian Mihăilescu.
"Muncă multă, oameni bine pregătiți și structuri administrative imune la schimbările de guvern”. În această ordine. Apoi, dacă e cazul, da!, și dreptul de veto. Polonia însăși a demonstrat că știe să uzeze de el. Dar succesul rețetei Poloniei, e limpede, nu pe asta se bazează.