Stropi de aur

Povestea unui îndrăgostit de minunile mărunte ale lumii

Comorile lui Nicolae Iurniuc

Chiar acolo, înainte de-a sui spre ultimul vârf al mun­telui Oușorul, s-a oprit. Pustietate deplină. S-a uitat într-o cădere de apă limpede și a văzut "buburuza arhanghel”. Mică, cât un vârf de la degetul mic, și de aur!, așa cum nici cei mai mari bijutieri ai lumii n-ar putea vreodată să facă. A scos-o din mica bulboană și a așezat-o pe-o frunză, într-un afineac. I-a salvat viața, altfel se îneca acolo, aurie. S-a apropiat și a privit-o mai atent. Strălucea, în lumina dimineții. Pe spate avea un desen ca un arhanghel, cu umerii aripilor ridicați, de-o parte și de alta. O insectă rară. Aripi de arhanghel pe aripi... I-a făcut și câteva fotografii, cu aparatul său mic, de care nu se desparte nicicând. Îl ține mereu în buzunarul de la piept al cămășii. A fost una din marile bucurii ale zilei de 10 octombrie 2012, și s-a întors acasă, din munți, mulțumit. A mâncat puțin, apoi s-a așezat în pat, în odăița sa dintr-o casă de sub poalele muntelui Oușorul, lăsând can­dela aprinsă. "Mda”, a zis. Și a zâmbit adormind. Buburuza-arhanghel, căreia el i-a salvat viața...
Nicolae Iurniuc este un om care trăiește, cel mai mult timp, complet singur. Are 66 de ani și aproape zilnic um­blă prin munții Bucovinei, atent la toate lucrurile care îi ies în drum, detalii din natu­ră, pe care alți oameni proba­bil nu le-ar vedea niciodată. "Eu sunt plecat să observ”, zice, privind munții tene­broși, cu păduri mari, de dea­supra Dornelor. "Atâtea lu­cruri îmi ies în cale...”. Și vorbește cu patos despre creația lui Dumnezeu, care este absolut minunată. De-a lungul anilor, acest Nicolae mi-a oferit o mulțime de su­biecte pentru reportajele me­le. Cătune izolate pe piscuri, schituri neștiute, descântători singuratici sau pustnici, tră­ind ascunși în bordeie subpă­mântene, pe care i-a întâlnit în lungile sale călătorii prin sihăstrii... Asta e lumea lui Nicolae Iurniuc. Un visător, un poet aș zice, prin felul său de-a trăi. Oamenii îl bănuiesc că știe o mulțime de locuri ale unor comori, iar el recu­noaște că așa este. Pe unele le-a găsit, a văzut flăcări ju­când pe ele, inscripții stră­vechi, masonice, cruci teu­tonice, indicii tainice și grote cu intrarea zidită de veacuri. A cercetat hărți vechi, a în­tre­bat o mulțime de ciobani bătrâni ce știu despre acele locuri, dar n-a scos niciodată la lumină aceste comori, gândind că încă nu-i vre­mea, că unele pot fi legate cu blestem, că dezgro­parea lor ar putea să-i strice liniștea sufletului. Trăiește mai departe sărac, cast, în odăița lui din munți, cu un pat, o masă, un dulăpaș vechi, un motan portocaliu pe o sobă, câteva cărți și o candelă aprinsă. Și zice că da, ar putea să arate oamenilor locurile comorilor sale. "Dacă acei oameni ar fi oameni, nu doar niște hapsâni fără nici o milă, fără nici o sfințenie și poezie în sufletul lor...”. Asta îl doare: că nu mai există oameni adevărați. Cei de vârsta lui mor singuri în apartamente de bloc, fără să iasă cu lunile din casă, decât ca să își mai ia câte-o pâine. Singuri, în blocurile lor imense, de zece etaje. Complet singuri, fără să-i viziteze nimeni, cu anii. Comorile... Ce contează? Pentru Nicolae Iur­niuc, mult mai importantă nu e "găsirea”, ci cău­tarea însăși. Contemplarea creației lui Dumnezeu...

O zi cât o viață

Mereu m-a fascinat acest om, huțulul Nicolae Iurniuc. Felul în care reușește să-și îmbogățească viața cu întâmplările sale, povestind, agerimea cu care este "prezent” în fiecare clipă, observând orice detaliu, ridicând amănuntele la nivel de basm sau chiar de mi­ra­col. Un miracol i se pare tot ce e în jur, această mare creație dumnezeiască, pe care trebuie doar să știi s-o privești și să te bucuri. A fost fotograf profesionist, a fost topograf și prospector geolog de teren, umblând zeci și zeci de ani împreună cu geologi celebri, prin toate coclaurile munților. A fost căutător de comori, ce-i drept arareori dezgropate. Un visător cu păr roșu, cu chip colțuros, înalt și slab ca o umbră, un Don Qui­jote al munților, magul huțul ce cutreieră distrat, pă­șind semeț, cu mâinile-n buzunare și privirea-n văz­duh, piscurile astea bucovinene, fără să-i pese de ni­mic... După plecarea Mariei, au urmat alte zile. A mai găsit niște rădăcini de copac, cu chipuri și trup ca de oameni, "pe care nici cel mai vrednic sculptor n-ar fi reușit să le facă vreodată, ci numai Dumnezeu”. A găsit și niște pietre în ape, cu forme care i-au plăcut. Apoi "ciubotărița”, tot lângă o cădere de apă, o gâză ce are pe fiecare aripă câte o ciz­muliță de damă galbenă, stră­lucitoare, cu tocul înalt, a foto­grafiat-o și și-a amintit că sem­­nul acesta de pe insectă este unul care l-a urmărit de mic copil, toată viața: "mereu parcă vedeam în urma mea, cam așa, la cincizeci de metri în spate, un papucel ca un bumerang luminos, care mă ur­mărește mereu. Eu n-am avut tată, am fost săraci, eu am rămas să fiu crescut de bunici. Ăsta a fost «simbolul» meu, cu care m-am născut. Ca un înger păzitor, parcă...”. El nu comentează aceste "sem­ne” din viața sa, nu le inter­pretează. Zice doar că au fost. Iar acum, pe unul dintre ele, "l-a văzut” cu ochii lui, tipărit pe aripile unei insecte. A aflat din cărți că această gâză cu cizmuliță galbenă pe aripi tră­iește numai o singură zi. Pro­babil, spre seară, avea să moa­ră acolo, lângă apa aceea curgă­toare, sau puțin mai de­parte. Doar o zi. O zi cât o viață.

Un bumerang luminos

În ultimul timp, Nicolae Iur­niuc e călăuză pentru oa­me­nii din toată țara, ce vin să îl caute pe un anume Ioan Ba­ron (am scris despre el un re­portaj, vara asta). Un tămă­dui­tor cu plante, dar și un apro­piat al tuturor sihaștrilor rugă­tori din munții Rarău și Giu­malău. Nicolae Iurniuc îi ajută pe pelerini să ajungă la Ioan Baron, fiindcă vindecătorul trăiește departe, singur, într-o căsuță din pustietatea Rarăului, și e dificil de găsit drumul prin păduri. Face asta dezinteresat, doar "ca să ajute”, nu cere nici un ban, motivând că lui oricum îi place să meargă prin munți, e pensionar, nu are altă treabă. Așa a cunoscut-o și pe Maria, femeia cea tristă. Voia și ea să ajungă la vindecătorul de pe Rarău. I-am dat acestei Maria nu­mărul de telefon al lui Nicolae Iurniuc. Iar el a venit să o însoțească. Pe urmă, mi-a povestit, emoționat ca un copil. Și-a luat "celebrul” său rucsăcel din piele, în care a pus un jerseu, un impermeabil pentru ploaie, o piatră de culoarea cernelii, pe care o frământă în palmă când are emoții, o coajă de pâine, o iconiță care-l ocrotește la drum, câteva bomboane cu mentă și s-a dus. A așteptat-o în drum, ca să îl ia cu mașina. Spune că atunci când a văzut-o coborând din mașina aceea și venind spre el, a simțit că, efectiv, nu mai poate merge, că n-are puterea să se urnească de acolo, de pe marginea drumului. Ea s-a apropiat și i-a spus: "Am impresia că ne-am mai cunoscut, cândva” și l-a îmbrățișat, atât de firesc, ca la o regăsire; și, culmea, și el avea impresia că a mai cunoscut-o, că o cunoaște de mult, deși era imposibil, căci ea avea doar 30 de ani, și nu mai fusese niciodată prin munții ăștia, "munții lui”, din care el n-a plecat niciodată. Era pentru prima oară când o femeie îl îmbrățișa sincer, după mai mult de 25 de ani de viață însingurată. S-a așezat pe ban­cheta din spate a automobilului și a tăcut. Cuminte, cu palmele pe genunchi, privea munții. Ea era în față, îm­preună cu mama sa, care i s-a părut a fi puțin bolnavă și la fel de tristă. Însă tristețea fiicei, zice, "era una ange­lică, ca de icoană, o frumusețe biblică, de parcă toată splendoarea Greciei Antice și a Vechiului Testa­ment s-ar fi contopit pe trăsăturile chipului ei...”. Așa spune. Și se simte rușinat că trebuie să vorbească des­pre asemenea trăiri, că nici nu îndrăznește, nu se cuvine, "la vârsta lui”, cerându-și mereu iertare pentru sentimentele sale. Pe urmă au urcat pe jos, pe potecă. Femeia mai în vârstă obosea, rămânea mereu în urmă, iar ei doi au vorbit mult. Ce? "Banalități, până la urmă...” Dar lui i-au plăcut banalitățile acelea, fiindcă "lumea nu-i făcută din vorbe mari” și, mărturisește că pentru prima dată în viață, a simțit acea senzație "de contopire” cu celălalt, prin niște dialoguri atât de simple... Nu știe cum să îmi explice, e vorba de ceva ce-a fost înlăntrul lor, o stare de bine ce se naște uneori între doi oameni, "ca un nor care intră în alt nor, pe piscurile munților”... Cam așa ceva. A aflat că erau năs­cuți în aceeași zi, 4 octombrie, chiar dacă el cu mult înainte. Niciodată n-a întâlnit o ființă căreia să-i placă atât de mult munții, care să-i înțeleagă atât de profund dorul lui de singurătate. Un dor de care nu poți scăpa niciodată... Ea a mai zis o dată: sigur s-au cunoscut cândva, nu se poate. Că parcă vorbesc unul cu vorbele celuilalt, de când lumea, că uneori poate nici n-ar trebui să vorbească, fiindcă oricum privesc amândoi deodată aceleași lucruri, au amândoi aceleași gânduri, în aceeași clipă... El îi arăta insecte în iarbă, pietre în apă, cețuri, contururi de arbori, culori... Ea zâmbea, cu un zâmbet ca din icoană, și zicea că știe, a văzut. Iar el își spunea în gând că e nedrept că simte bucuria asta abia acum, când e atât de singur și atât de târziu. E prea nedrept, prea târziu, își spunea.

Iubire magică, la paltinul cu sihastre

Sus, la căsuța tămăduitorului Baron, erau mai mulți oameni care așteptau pentru leacurile acelea din plante. Pe unii dintre ei îi cunoștea, Iurniuc îi călăuzise el însuși până aici, în alte dăți. Trebuiau să aștepte la rând. Nicolae i-a spus Mariei că, între timp, dacă vrea, o poate însoți să vadă chilia unor maici pustnice, care au trăit cândva aici. Se rugau, până nu demult, în scorbura unui paltin bătrân, de peste trei sute de ani. Arborele acela era un loc de închinăciune străvechi. "Călugărițe care se roagă înăuntrul unui pal­tin?”, a zis tânăra femeie, zâmbind curioasă. "Vreau să încerc și eu”. În timpul ăsta, cât ea a stat în scorbura copacului, el a umblat prin jur și i-a cules zmeură. Zmeură roșie, mare, sălbatică și parfumată, cum crește doar în păduri. "E ceva, e o putere acolo, înăuntru”, i-a spus, după ce a ieșit din întunericul scorburii. Era transfigurată, tulburată vizibil de ceea ce simțise acolo. Da, și el, Nicolae Iurniuc, trăise aceeași stare, când s-a rugat la copacul bătrân. "Parcă îți vezi toată viața înaintea ta.” Apoi i-a întins zmeura, ținută în căușul palmei, fără să spună nimic. Atunci ea l-a îmbrățișat iarăși, punându-și capul pe umărul lui. Bărbatul stătea încremenit, drept ca o lumânare, cu mâinile pe lângă corp, incapabil să facă sau să zică ceva. Nu-i putea vedea chipul, însă, pentru câteva clipe, i s-a părut că ar plânge. Poate doar i s-a părut... N-a întrebat-o nicio­dată ceva despre viața ei, dacă are bărbat, copii, n-a îndrăznit nici s-o întrebe care e al doilea ei nume, nici care-i motivul pentru care a venit până aici, atâta drum, tocmai din București. Mama ei?... O mare suferință?... N-a îndrăznit. Poate că nu era nimic din toate astea, și el ar fi întrebat prostește, fără rost. Nu se bagă nicio­dată în treburile oamenilor. Ăsta e un crez al său, de când a fost copil: să nu te bagi niciodată în treburile oamenilor.
Au stat împreună cam șapte ore, în acea zi de vară. Numai o singură zi. Ea a luat leacurile, au coborât mun­­tele și apoi a plecat. I-a spus că se va reîntoarce, cam pe 15 septembrie, că-l va căuta și vor merge iarăși pe munți. Nicolae a ridicat o singură dată mâna în semn de despărțire și a spus șoptit un "drum bun”. A mai ră­mas o vreme acolo, pe marginea șoselei, chiar și după ce mașina a dispărut din privirea lui, într-o curbă largă.

Știința privitului

Nicolae Iurniuc e huțul, o rasă rară de oameni. Mulți le-au spus în istorie "daci liberi, slavizați”, un amestec de sânge care le-a dat niște trăsături aparte și anumite capacități magice, care se moștenesc în neam, prin unele seminții vechi. Zice că mulți din strămoșii lui practicau "privitul în apă”, apă curată, neîncepută, curgând în șuvoi din munți. Priveau în ea atunci când voiau din tot sufletul să vadă pe cineva drag, poate că mort, poate viu, sau atunci când sperau să-și "vadă” viitorul și ur­si­ta... O putere pe care n-o poate ex­pli­ca, o "știință a privitului” pe care n-a învățat-o de la ni­meni și n-a exer­sat-o niciodată în mod special. El nu s-a gândit la asta, a avut neca­zurile lui, o viață cu multe greutăți și deziluzii. Poate că singurele bucurii din ultimii ani i-au fost clipele astea de peregrinare prin munți, în care s-a bucu­rat de soare, păduri și vânt, s-a apropiat de lucrurile simple, aceste mici fericiri personale, pe care le-a trăit când a foto­grafiat și a privit în­tâmplări aparent ne­însemnate din natură. Trecuse și ziua de 15 septem­brie, și parcă el devenea tot mai trist, o visase de mai multe ori, în lumină, cu părul acela al ei bogat, parcă în "contre-jour”, înconjurată de un ha­lou portocaliu de lumină curgătoare ca mierea... A mai făcut și alte lu­cruri. A dus lapte proaspăt, într-o stra­chină, unui șarpe lung, maroniu, ce ieșea din gaura unei stânci. A găsit și un fluture foarte rar, pe care îl urmărea de mult - două săptămâni a venit zi de zi, de dimineață până spre seară, într-o anumită poiană de pe Oușorul, singurul loc unde trăiește acest fluture, pe-o rază de doar douăzeci de metri pătrați - era "mare cât o palmă, cu galben, cu alb, cu patru mărgele pe-o aripă, patru pe alta” -, așteptând clipele în care se termină "nunta de fluturi”, o luptă teribilă, între el și iubita lui ce cade din cer, în picaj, asupră-i, amețindu-l atât de violent cu dragostea ei fluturească și abia apoi, într-un târziu, masculul își întinde aripile și se odih­nește și se încălzește la soare... Multe a văzut. Într-o seară, în amurg, a descoperit o casă părăsită în păduri, de fapt o întreagă gospodărie aproape prăbușită, din lemne înnegrite de vechime. Dar mai ales casa l-a tulburat mult, fiindcă avea "doi ochi” în vârful podu­lui, două găuri negre care l-au îngrozit și l-au făcut să urce pe scara putredă, ce se rupea sub picioare, probabil că nu mai urcase nimeni acolo de-un veac, așa crede. În pod a văzut două vaci uscate, cu carne cu tot, doar mațele date afară. Se chirciseră atât de mult, încât deveniseră aproape cât un fecioraș, stând în picioare și neputrezite, ca niște moaș­te diavolești, cu pielea încre­țită și ochii închiși, pe care altădată descântătorii le fo­loseau ca totem, la cele mai tari vrăji cu putință. Alături, legate de grinda din mijloc a podului, a văzut trei ștrean­guri, atârnând nemișcate unul lângă altul. Trei spân­zurători, cu gaura deschisă. Două mai înalte, probabil ma­mă și tată. Alta mai scun­dă, ca de copil. A fugit de acolo și zice că a plâns, nu de spaimă, nu pentru el, ci pentru toată tristețea din lume. De câteva ori a mai trecut și pe la paltinul cu sihastre. S-a rugat cu lacrimi, în scorbura copacului secu­lar. S-a rugat nu pentru el. Ci numai pentru ea. Să fie bine. Doar atât: să fie ea bine...

Femeia din apă

În acea dimineață de sfârșit de octombrie, chiar se simțea rău. I se năzărise că nimeni nu mai ține deloc la el, că e total abandonat, că nimeni nu îl va putea iubi vreodată, până în ceasul morții. Nu-l mai vizitase nimeni cu săptămânile, nu mai vorbise de multă vreme cu oameni. Era foarte frig, stătea singur, în casă, în pat, ascultând mereu radioul. Până și motanul cel porto­caliu, singurul său prieten, parcă fugea de el, când voia să îl mângâie. Îi era dor de un alt motan, unul mare, blănos, gras de peste nouă kilograme, pe care îl avu­sese altădată, când trăia la Câm­pulung Moldovenesc. Îi era tare dor de motanul ăla, fiindcă îl pă­răsise acolo...
S-a gândit să se îmbrace foarte gros și să urce în munți. A mers mult prin pădurea încremenită, scheletică, șuierată de vânt, fără pic de gâze și ierburi, acoperită numai de mușchi înghețați și frunze moarte. Până și codrii lui dragi îi păreau acum potrivnici, neprietenoși, răi. Ar fi vrut, poate, să întâlnească un om. Doar atât: "Un om care să îmi dea bună ziua și să-mi vorbească frumos. Măcar un singur om care să îmi vor­beas­că frumos...”. Într-un loc, s-a oprit să mănânce pâine. Mânca încet, mecanic parcă, cu privirea pierdută spre marea natură din jur. A văzut o cascadă. De fapt, tot o cădere de apă, prea mică ca să-i zici cascadă, un șuvoi în triunghi coborând de pe o stâncă. Și-a zis: "ce ciudat”. Nu știe de ce i s-a pă­rut ciudat să vadă treaba asta. Dar așa și-a zis, asta e sigur. A băgat mâna în haină și a scos aparatul său Nikon, pe care a dat cândva doișpe milioane, cam trei pensii de-ale lui deodată, ca să-l cumpere. A făcut o fotografie apei, chiar în mijlocul șu­voiului. A fost singura sa poză din acea zi. O foto­grafie cu apa.
În drumul spre casă, a cumpărat un salam mare, feliat, la doi lei, de la o prăvălie din marginea orașului. Drumul său trece peste niște linii de cale ferată, aproape me­reu pustii. Acolo, acum trei ani, într-o iarnă, chiar înainte de Crăciun, un câine a fost prins între două trenuri de marfă și unul dintre vagoane i-a tăiat amândouă picioarele din spate. Râdeau ceferiștii de câine, cum merge târându-se, schelălăind de durere. Dar el i-a îngrijit ră­nile, l-a ținut o vreme acasă la dânsul, și acum câinele merge destul de bine, ba chiar și alear­gă, numai pe două picioare, unul în față și altul în spate. "Cocoș! Hai Cocoș! Ia! Bravo, băiatu'!...”, spune, și câinele apare de după un vagon arămiu, mâncând bucățile de salam. Un câine mare, alb, cu pete negre. O pată o are chiar pe ochiul stâng. Un câine destul de fru­mos, zice Nicolae Iurniuc. Și a plecat mai departe, iar câinele s-a luat după el, recunoscător, și era probabil destul de straniu să îi vezi pe amândoi, seara, două siluete depărtându-se peste liniile de cale ferată, una înaltă și slabă, de Don Quijote zgribulit și visător, cu mâinile în buzunare, cealaltă a unui câine ce venea după dânsul credincios, țopăind pe două picioare.
Când a ajuns în odaia lui, Nicolae Iurnic și-a dat jos haina, a făcut focul în sobă, cu câteva surcele și niște butucei de brad, apoi a dat drumul la radio și s-a așezat în pat, aprinzând de undeva de jos veioza cu lu­mi­nă palidă, acoperită de-un abajur vechi, de mătase. A scos de la piept aparatul de fotogra­fiat și s-a uitat la pozele de pe ecran. Așa cum face în fiecare seară, când se întoarce din drumurile sale. "Stau, și îmi revăd sute de imagini din viața mea. Asta fac eu, serile...”. Acum era doar o singură poză, cea cu cascada. A mărit imaginea, până spre un cadru anume, mai luminos decât celelalte. Apoi iar a micșorat-o, atent, încordân­du-și privirea. A comutat spre alte fotografii, din timpul verii, cele câteva pe care i le-a făcut Mariei atunci, la paltinul sihastrelor. Apoi iarăși a re­venit la cea cu cascada: înăuntrul apei se vedea un chip de femeie. Clar, ca o pictură pe o pânză de apă. Și iarăși a mers spre Maria, cea din realitate. A mărit și această fotografie. S-a uitat, când la una, când la cealaltă, multă vreme. "Mda”, și-a zis, punând apa­ratul pe plapumă, lângă dânsul. Era același chip, aceeași femeie. "Mda”, și-a mai zis o dată, și a zâmbit ador­mind.