"Uceniţa" lui Goran Bregovici - ANCA POP

"Sunt fericită că părinţii mei au luat hotărârea să se întoarcă în România”

- Apariţiile sale în concerte de primă mână, alături de Goran Bregovici, vocea surprinzătoare, dublată de frumuseţea melodiilor pe care le compune chiar ea, ne-au îndreptăţit să pariem încă de anul trecut pe Anca Pop, ca pe o câştigătoare în zona muzicii. N-am greşit. Fata cea frumoasă de la Moldova Nouă, de la intrarea Dunării în ţară, a scos primul album. Un succes discografic, care o legitimează să spere la o afirmare internaţională. Succes, Anca Pop! -

Bregovici şi lecţia răbdării

- Aveai 17 ani când ai început să compui melodii. Acum, la apariţia primului tău album muzical, pe care l-ai botezat chiar cu numele tău, "Anca Pop”, ai 28 de ani. Ce-ai învăţat în răstimpul ca­re a trecut?

- Am învăţat să am răbdare, în pri­mul rând. Să-mi temperez entuziasmul nebun de la 17 ani, când aripile adoles­cenţei mă înălţau atât de sus, că mă lua ameţeala, şi credeam că eu sunt bu­ricul pământului, că muzica mea trebuie să fie aplaudată pe loc. Zâmbesc acum. Între timp, am aflat ce "bucătărie” uriaşă şi complicată se află în spatele realizării unui album şi, mai ales, ce uzură în­seam­nă această muncă sisifică în Ro­mânia, unde, fără agent, fără impresar, fără producător, am învăţat, tatonând fie­­care pas, să fac totul de una singură. Aşa că albumul acesta al meu de debut, inti­tulat chiar aşa, "Anca Pop”, l-aş nu­mi un al­bum "al răbdării”. Este alcătuit din 13 piese, toate compoziţii proprii, doar cu or­chestraţia semnată de un mu­zi­cian timi­şorean de marcă, Horia Crişo­van. Albumul a fost înregistrat în stu­dio­ul Radio Timişoara, cu o acustică excelentă, la pupitrul tehnic cu Cristian Miclea, cu echi­pament de ultimă generaţie, împru­mutat de la Belgrad, din studioul lui Goran Bregovici. Am avut alături şi un grup de instru­men­tişti timişoreni de pri­mă mână, după care am "alergat” zile şi luni în şir, ca să ne potrivim programul pen­tru repetiţii şi apoi pentru înregistrări. Track-urile înregistrate le-am trimis la Paris unuia dintre cei mai buni ingineri de sunet de la Studiourile Disney, pe nu­me Adrian Popescu, timişo­rean, şi el, de origine. El a făcut mixajele de sunet şi a ieşit minunat. Deocamdată nu am semnat un contract cu o casă de discuri, încă mă gândesc dacă e bine sau nu să fac lucrul acesta. Pentru că am orgoliul ca albumul meu de debut să fie unul in­de­pendent, de care să dis­pun, inclusiv în a-l dărui la început pe internet tuturor iu­bitorilor muzicii mele, ca­re-l pot descărca gratuit, pe o perioadă limitată, de pe site-ul www.ancapop.com. Îmi do­resc ca muzica mea să fie ascultată de cât mai mulţi oa­meni, fără a le cere ceva material în schimb, cel puţin pentru primul meu album. Consider că ei îmi fac, de fapt, un cadou, oferindu-mi timpul lor, atât de preţios în ziua de azi şi în ritmul în care trăim!

- "Profesorul” tău, Goran Bregovici, a participat cumva la alcătuirea albumului?

- Lecţia răbdării despre care am vor­bit am învă­ţat-o nu numai pe propria piele, ci şi cu ajutorul lui Go­ran Bregovici, care m-a avertizat permanent că nu exis­tă izbândă fără răbdare. Goran a devenit un bun prieten şi un sfătuitor nepreţuit pentru mine, un supervizor al fiecărei faze a aceastui proiect discografic, fără de care rezultatul ar fi fost mult mai slab.

- Care crezi că e cel mai important lucru pe care l-ai învăţat de la acest mare artist balcanic, din tot ceea ce aţi făcut împreună: concertele susţinute la Ti­mi­şoara şi la Bucureşti, compoziţii la care aţi colaborat, sesiuni de înregistrări?

- Am învăţat multe lucruri, de la cele strict pro­fesionale, până la cele ce ţin de for­marea perso­nalităţii mele umane. Am în­văţat că trebuie să am un echi­­libru interior, să am răb­dare şi stăpânire de sine şi să nu grăbesc niciodată lucrurile, pentru că ele vin atunci când e timpul lor. Echilibrul ţine de o viaţă cumpătată: el, de exem­plu, deşi pare că trăieşte într-un continuu vârtej, se culcă la o oră rezonabilă, se trezeşte de­vre­me, nu face excese. Mi-a spus că asta a fost foarte im­portant pentru longevitatea lui mu­zicală, faptul că a dus o via­ţă sănătoasă, că a făcut sport, alpinism în spe­cial, şi canotaj, navigaţie (a plecat cu barca din Croaţia până în Bahamas, câte şase luni pe mare). Când îţi acorzi timp şi pentru tine, nu arzi aşa de repede. Mi-am dat seama că e nor­mal ca lucrurile să dureze, dacă vrei să le faci bine.

- Ai avut alături, în stu­dioul de înregistrare şi în formula de con­certe, muzicieni de marcă. Se vede că, în afară de muzică, vă leagă şi prietenia! Vrei, te rog, să-i prezinţi şi cititorilor noştri?

- Cu mare drag: mu­zi­cie­nii care au apărut pe al­bum sunt: la chitară, Horia Cri­şovan, la acordeon Alin Sto­ianovici, la bas Victor Mi­clăuş, la tobe Florin Cva­sa. Acordeonistul Alin Sto­ianovici a apărut ca o sur­priză în trupă, pentru că el era plecat în America de vreo zece ani, a avut diverse turnee pe acolo, dar când s-a întors l-a încântat foarte mult proiectul meu şi s-a implicat şi el în anumite piese, cu nuanţe de jazz ma­nouche foarte originale. În trupa care m-a acompaniat la seria de con­certe pe care le-am oferit la Sala "Ion Vidu” din Ti­mi­şoara, a fost şi un instrumentist deo­se­bit, Gore Teo­do­rescu, percuţionist care cântă la vi­bra­fon, iar o apariţie specială a fost chitaristul de flamenco Gabi Muzicaş, ca şi Mircea Ardelean junior, care cântă la contrabas şi la ţambal. Oana Vincu, backing vocal, fostă solistă la "Ge­nius”, un muzician de excepţie, s-a implicat, de ase­menea, foarte mult în producţia acestui album şi continuu să colaborez cu ea la piesele noi. Cu toţi aceşti muzicieni alcătuim, prac­tic, o familie. Toţi suntem apro­piaţi ca vârstă, iar între noi s-a legat o fru­moasă re­laţie de prietenie, de ca­ma­raderie. Ne distrăm îm­preună, ieşim la terase, ne po­ves­tim şi râdem unii de pă­ţaniile altora, ne confesăm şi ne sfătuim, atât cât ne pri­cepem, în materie de afaceri sentimentale. E o at­mosferă foarte "fun” cu ei.

- Ai realizat şi două videoclipuri pentru single-urile albumului, amândouă foarte expresive din punct de vedere artistic. Se vede că au fost făcute la modul profesionist. Cu cine ai colaborat pentru ele, unde le-ai filmat?

- "Jealous Monster” a fost semnat de regizorul Millo Simulov, care este una din persoanele cele mai ta­­lentate pe care le-am cunoscut, un regizor excep­ţional. El a făcut şi scenariul, după o viziune originală, a construit un cadru special, în care apar şi cele două pisici ale lui, una albă, la început, şi una neagră, la sfârşit. Concluzia o pune Goran Bregovici, care apare şi la începutul videoclipului, şi la sfârşit, stând pe ca­napea, în faţa şemineului, în sufrageria casei lui din Belgrad. Într-o notă cu totul optimistă este cel de-al doilea videoclip, la piesa "When the World is Mine”. Îl el se vorbeşte despre vârsta aceasta, a tinereţii, când ai aripi mari şi crezi că poţi cuceri lumea cu visurile tale îndrăzneţe, când vezi doar splendoarea vieţii, şi nu şi mizeriile ei. Videoclipul e filmat în Croaţia, pe o insulă numită chiar "Vis”, pe care eu fusesem cu un an îna­inte, la un curs de scuba-diving şi mi-am luat diplo­mă de scafandru de-acolo. E un peisaj de o frumuseţe stra­nie şi sălbatică pe insula aceea. M-aş întoarce pe ea ori­când ca să scriu şi să compun, pentru că mă inspiră foarte mult. În timpul celui de-al doilea război mondial a fost o bază aeriană pe ea. Are puţini locuitori, doar vreo 2000, dar oamenii care trăiesc acolo par ciudaţi, lu­natici, aşa li se şi spune, tocmai pentru că e mul­tă li­nişte şi un peisaj natural nede­gradat. Şi mulţi artişti ca­ută asta, şi vin să compună şi să creeze pe această insulă.

- Succesul unui album depinde în mare măsură de promovarea lui. Ai de gând să-l lansezi şi în Europa, şi peste Ocean?

- Urmează să-mi aleg echipa mana­gerială, atât pemtru Romania/Europa, cât şi pentru America de Nord. Pentru America de Nord, am început discuţiile cu managerul Jonathan Simkin. Am fost în vară în Sta­te­le Unite, în Los Angeles, şi m-am întâlnit acolo cu el. Îmi pregăteşte acum strategia de intrare pe această piaţă, pentru 2013, legată de distribuţie şi contacte cu case de discuri de acolo. Pentru Europa am intrat în legătură cu producătorul lui Bregovici, de la "Universal Music”, un om deosebit de prietenos, cu care sper să purtăm discuţii fructuoase. Dar intenţia mea ar fi, cum am spus, să folosesc relaţiile acestea pentru următorul album şi să-mi păstrez pe albumul meu de debut eticheta de "independent”.

Moldova Nouă. Ecuaţia fericirii

- Mai ai nostalgia Canadei, a anilor copilăriei, în care ai locuit acolo cu părinţii tăi, după ce aceştia au fugit din ţară, trecând Dunărea spre Serbia, cu o bărcuţă în care erai şi tu, o mogâldeaţă de doar trei ani?

- Nu, sunt fericită că ei au luat hotărârea să revină acasă, în România, când eu am ajuns la vârsta gim­na­ziului. În Canada stăteam la bloc şi îmi doream atât de mult să am un căţel... Am fost în mod special cu clasa în excursie, la o fermă în afara oraşului, ca să vedem cum arată o vacă, pe când în România, vedeai animale în ograda fiecărui ţăran. Şi eram "dorită” de lucrurile as­tea, iar când am ajuns în România şi am văzut şi vacă, şi cal, şi câine, şi pisică, a fost bucuria mea cea mai ma­re, parcă eram în Disneyland, aşa mă simţeam. Aco­lo, până şi copacii, peticele de iarbă şi parcurile sunt tra­sate geometric, e prea calculat totul, încât pare artifi­cial, iar ca să mergi la iarbă verde, în natură, trebuie să că­lătoreşti câteva ore cu maşina, ca să ajungi într-un spaţiu special amenajat, un "pătrăţel” cât un garaj, în­gră­dit şi pregătit, cu locul exact unde poţi să faci fo­cul... Un soi de colivie, în care stă fiecare, fără să in­­teracţioneze prea mult. Îmi pare rău că românii nu apre­ciază şi nu protejează natura bogată cu care ţara aceasta a fost dăruită de Dumnezeu. Nu ştiu ce în­seam­nă să tră­ieşti fără ea! Mi-am dat seama încă o dată, când am fost în vara aceasta din nou, în Canada, că n-aş putea să mai trăiesc acolo: îmi place mult mai mult Eu­ropa şi, mai ales, dealurile mele de la Moldova No­uă, pe care le colind însoţită de câinii mei şi de pe care văd Dunărea, în jos, iar în sus, pădurile care-şi schimbă culorile în fiecare anotimp. Casa noas­tră e pe un asemenea deal, şi să fiu acolo, să am în nări mirosul pa­jiştilor cosite vara, al dulceţii de gu­tui făcute de ma­ma toamna, al zăpezilor proas­pete că­zute peste noapte iarna, al pâraielor scăpate din strân­soarea gheţii primă­vara înseamnă, toate adu­nate, ecuaţia fericirii pe un an întreg! E un loc bun, unde să mă simt plină de inspi­ra­ţie şi să mă simt în siguranţă, pentru că acolo sunt rădă­cinile mele, fa­mi­lia mea e acolo, prietenii dragi. Sigur, nu dis­pre­ţuiesc nici America, ea poate fi un loc unde să-mi trimit cântecele, să fie ascultate, să semnez vreun "deal” de distribuţie, sau să fac concerte şi turnee. Dar nu să fiu zi de zi acolo!

- Şi dragostea? Ea nu face parte din această ecuaţie a fericirii pe care ai enunţat-o? Muzica pe care o faci n-are nevoie de ea?

- Ba are, dar ea nu poate fi poruncită, şi dacă nu e, putem să ne deschidem inima şi altfel. Am întâl­nit anul acesta pe cineva cu care am foarte multe în co­mun, avem aceleaşi gusturi, aceleaşi pasiuni. Sun­tem convinşi amândoi că nu putem fi fericiţi împreună, decât dacă putem fi fericiţi întâi cu noi în­şine. Deci, întâi experimentăm nivelul acesta, lu­crăm cu noi înşine fiecare din noi, şi la un moment dat, vom vedea dacă în loc de "eu”, putem spune "noi”, fără să declanşăm orgolii violente. Deo­cam­dată, relaţia nu e foarte "fierbinte”, ne te­mem să ne "dez­lăn­ţuim”, încă suntem în căutări. Am trecut prin eşecuri sentimentale amân­doi şi uite, aşa am de­venit mai precauţi, mai suspicioşi... Nu ştiu dacă asta e o stra­tegie bună, vom vedea!

- Ce te inspiră când compui piesele de dra­gos­te?

- Cântecele mele nu sunt tocmai de dra­goste, sunt mai degrabă idei despre viaţă, filo­sofii proprii, concluzii pe care le-am tras din existenţa mea de până la vârsta de 25 de ani, atunci când am ter­minat să le scriu (vor­besc de piesele de pe album). Sigur că trece şi multă experienţă de viaţă în ele. În primul single al albumului, de pildă "Jealous Monster”, despre care am vorbit, apare o fe­meie fru­moasă, ce se trans­formă într-un monstru atunci când e cu­prinsă de gelozie. Spirit analitic cum sunt, întot­dea­una am căutat sensurile lucrurilor care ni se întâmplă în viaţă, aşa că şi eu, la rândul meu, m-am îndrăgostit şi am trecut prin crize de gelozie. Am fost în stare să-l urmăresc pe iubitul meu, să-i ci­tesc într-ascuns mesajele de pe telefon, parcă tot îndemnată să-i găsesc vreo vină. Mi se părea ca sunt întru totul îndreptăţită să fac aceste lucruri, ca şi cum cineva ne poate aparţine pe lumea asta pen­tru totdeauna. Apoi, am văzut manifes­tările gelo­ziei la alţi apropiaţi (rude, prietene, cunoş­tinţe) şi mi s-au părut, obiectiv vorbind, absurde. Poate unii nu fac din asta un caz şi nu îşi pun prea multe între­bări, căci dragostea, cu cortegiul ei de visuri îmbă­tă­­toare şi apoi sfărâmate, urmate de gelozii mai mult sau mai puţin justificate, vine şi trece. Din păcate, cel mai adesea, rămân răni adânci, de care nu ştii cum să te mai vindeci. La rândul meu, am fost "obiec­tul” geloziei unui băiat, care mi-a trimis un SMS la patru dimineaţa, în care îmi spunea: "Sunt gelos până şi pe patul tău, pentru că doarme sub tine în locul meu, că te cuprinde şi-ţi simte căldura, aşa cum aş fi vrut eu să o fac!”. M-am ridicat din pat, am mers în bucătărie şi pe masă, la ora aceea, am scris versurile acestei piese, pornind de la mesajul primit. Despre asta e vorba în ele, despre resortul intim, care te transformă într-o fiinţă inumană, atunci când suferi de gelozie, tot aşa precum dragostea, atunci când e curată, te înalţă, te înnobilează spiritual. Doamne, şi cât de labili putem fi între aceste două stări!

Cântecele mele ţintesc drept în inimile ascultătorilor

- Cum receptează ascultătorii muzica ta?

- Mă simt foarte bine când văd ca pe pagina mea de Facebook primesc mesaje de la oameni din toată lumea, care ascultă muzica mea, că ea place oamenilor de vârste diferite, de culturi diferite. Înseamnă că am făcut un lucru bun şi asta e un sentiment îmbucurător. Că me­­lodiile mele ţintesc drept în inimă ţine de faptul că exprimă o emoţie, că vorbesc despre viaţă, în gene­ral, despre semnele de întrebare pe care şi le pune de-a lungul existenţei sale orice om, indiferent în ce colţ de lu­me ar trăi. Nu e o muzică de party, gen "hai să dan­săm în seara asta!”, ci e una care atinge ceva din adân­cul sufletului omului, o muzică nu prea încărcată de efecte tehnice, care nu te "agresează” şi-ţi dă timp să reflec­tezi, să meditezi, să simţi că mai e cineva care a trecut prin aceleaşi întâmplări şi stări sufleteşti ca şi tine. Se întâmplă mai rar să poţi să satisfaci gusturile unor categorii atât de largi de public, cum a reuşit, iată, şi revista dvs., "Formula AS”, căreia îi mulţumesc încă o dată că a pariat pe mine, după debutul concertistic alături de Goran Bregovici.