"Ucenița" lui Goran Bregovici - ANCA POP

"Sunt fericită că părinții mei au luat hotărârea să se întoarcă în România”

- Aparițiile sale în concerte de primă mână, alături de Goran Bregovici, vocea surprinzătoare, dublată de frumusețea melodiilor pe care le compune chiar ea, ne-au îndreptățit să pariem încă de anul trecut pe Anca Pop, ca pe o câștigătoare în zona muzicii. N-am greșit. Fata cea frumoasă de la Moldova Nouă, de la intrarea Dunării în țară, a scos primul album. Un succes discografic, care o legitimează să spere la o afirmare internațională. Succes, Anca Pop! -

Bregovici și lecția răbdării

- Aveai 17 ani când ai început să compui melodii. Acum, la apariția primului tău album muzical, pe care l-ai botezat chiar cu numele tău, "Anca Pop”, ai 28 de ani. Ce-ai învățat în răstimpul ca­re a trecut?

- Am învățat să am răbdare, în pri­mul rând. Să-mi temperez entuziasmul nebun de la 17 ani, când aripile adoles­cenței mă înălțau atât de sus, că mă lua amețeala, și credeam că eu sunt bu­ricul pământului, că muzica mea trebuie să fie aplaudată pe loc. Zâmbesc acum. Între timp, am aflat ce "bucătărie” uriașă și complicată se află în spatele realizării unui album și, mai ales, ce uzură în­seam­nă această muncă sisifică în Ro­mânia, unde, fără agent, fără impresar, fără producător, am învățat, tatonând fie­­care pas, să fac totul de una singură. Așa că albumul acesta al meu de debut, inti­tulat chiar așa, "Anca Pop”, l-aș nu­mi un al­bum "al răbdării”. Este alcătuit din 13 piese, toate compoziții proprii, doar cu or­chestrația semnată de un mu­zi­cian timi­șorean de marcă, Horia Crișo­van. Albumul a fost înregistrat în stu­dio­ul Radio Timișoara, cu o acustică excelentă, la pupitrul tehnic cu Cristian Miclea, cu echi­pament de ultimă generație, împru­mutat de la Belgrad, din studioul lui Goran Bregovici. Am avut alături și un grup de instru­men­tiști timișoreni de pri­mă mână, după care am "alergat” zile și luni în șir, ca să ne potrivim programul pen­tru repetiții și apoi pentru înregistrări. Track-urile înregistrate le-am trimis la Paris unuia dintre cei mai buni ingineri de sunet de la Studiourile Disney, pe nu­me Adrian Popescu, timișo­rean, și el, de origine. El a făcut mixajele de sunet și a ieșit minunat. Deocamdată nu am semnat un contract cu o casă de discuri, încă mă gândesc dacă e bine sau nu să fac lucrul acesta. Pentru că am orgoliul ca albumul meu de debut să fie unul in­de­pendent, de care să dis­pun, inclusiv în a-l dărui la început pe internet tuturor iu­bitorilor muzicii mele, ca­re-l pot descărca gratuit, pe o perioadă limitată, de pe site-ul www.ancapop.com. Îmi do­resc ca muzica mea să fie ascultată de cât mai mulți oa­meni, fără a le cere ceva material în schimb, cel puțin pentru primul meu album. Consider că ei îmi fac, de fapt, un cadou, oferindu-mi timpul lor, atât de prețios în ziua de azi și în ritmul în care trăim!

- "Profesorul” tău, Goran Bregovici, a participat cumva la alcătuirea albumului?

- Lecția răbdării despre care am vor­bit am învă­țat-o nu numai pe propria piele, ci și cu ajutorul lui Go­ran Bregovici, care m-a avertizat permanent că nu exis­tă izbândă fără răbdare. Goran a devenit un bun prieten și un sfătuitor neprețuit pentru mine, un supervizor al fiecărei faze a aceastui proiect discografic, fără de care rezultatul ar fi fost mult mai slab.

- Care crezi că e cel mai important lucru pe care l-ai învățat de la acest mare artist balcanic, din tot ceea ce ați făcut împreună: concertele susținute la Ti­mi­șoara și la București, compoziții la care ați colaborat, sesiuni de înregistrări?

- Am învățat multe lucruri, de la cele strict pro­fesionale, până la cele ce țin de for­marea perso­nalității mele umane. Am în­vățat că trebuie să am un echi­­libru interior, să am răb­dare și stăpânire de sine și să nu grăbesc niciodată lucrurile, pentru că ele vin atunci când e timpul lor. Echilibrul ține de o viață cumpătată: el, de exem­plu, deși pare că trăiește într-un continuu vârtej, se culcă la o oră rezonabilă, se trezește de­vre­me, nu face excese. Mi-a spus că asta a fost foarte im­portant pentru longevitatea lui mu­zicală, faptul că a dus o via­ță sănătoasă, că a făcut sport, alpinism în spe­cial, și canotaj, navigație (a plecat cu barca din Croația până în Bahamas, câte șase luni pe mare). Când îți acorzi timp și pentru tine, nu arzi așa de repede. Mi-am dat seama că e nor­mal ca lucrurile să dureze, dacă vrei să le faci bine.

- Ai avut alături, în stu­dioul de înregistrare și în formula de con­certe, muzicieni de marcă. Se vede că, în afară de muzică, vă leagă și prietenia! Vrei, te rog, să-i prezinți și cititorilor noștri?

- Cu mare drag: mu­zi­cie­nii care au apărut pe al­bum sunt: la chitară, Horia Cri­șovan, la acordeon Alin Sto­ianovici, la bas Victor Mi­clăuș, la tobe Florin Cva­sa. Acordeonistul Alin Sto­ianovici a apărut ca o sur­priză în trupă, pentru că el era plecat în America de vreo zece ani, a avut diverse turnee pe acolo, dar când s-a întors l-a încântat foarte mult proiectul meu și s-a implicat și el în anumite piese, cu nuanțe de jazz ma­nouche foarte originale. În trupa care m-a acompaniat la seria de con­certe pe care le-am oferit la Sala "Ion Vidu” din Ti­mi­șoara, a fost și un instrumentist deo­se­bit, Gore Teo­do­rescu, percuționist care cântă la vi­bra­fon, iar o apariție specială a fost chitaristul de flamenco Gabi Muzicaș, ca și Mircea Ardelean junior, care cântă la contrabas și la țambal. Oana Vincu, backing vocal, fostă solistă la "Ge­nius”, un muzician de excepție, s-a implicat, de ase­menea, foarte mult în producția acestui album și continuu să colaborez cu ea la piesele noi. Cu toți acești muzicieni alcătuim, prac­tic, o familie. Toți suntem apro­piați ca vârstă, iar între noi s-a legat o fru­moasă re­lație de prietenie, de ca­ma­raderie. Ne distrăm îm­preună, ieșim la terase, ne po­ves­tim și râdem unii de pă­țaniile altora, ne confesăm și ne sfătuim, atât cât ne pri­cepem, în materie de afaceri sentimentale. E o at­mosferă foarte "fun” cu ei.

- Ai realizat și două videoclipuri pentru single-urile albumului, amândouă foarte expresive din punct de vedere artistic. Se vede că au fost făcute la modul profesionist. Cu cine ai colaborat pentru ele, unde le-ai filmat?

- "Jealous Monster” a fost semnat de regizorul Millo Simulov, care este una din persoanele cele mai ta­­lentate pe care le-am cunoscut, un regizor excep­țional. El a făcut și scenariul, după o viziune originală, a construit un cadru special, în care apar și cele două pisici ale lui, una albă, la început, și una neagră, la sfârșit. Concluzia o pune Goran Bregovici, care apare și la începutul videoclipului, și la sfârșit, stând pe ca­napea, în fața șemineului, în sufrageria casei lui din Belgrad. Într-o notă cu totul optimistă este cel de-al doilea videoclip, la piesa "When the World is Mine”. Îl el se vorbește despre vârsta aceasta, a tinereții, când ai aripi mari și crezi că poți cuceri lumea cu visurile tale îndrăznețe, când vezi doar splendoarea vieții, și nu și mizeriile ei. Videoclipul e filmat în Croația, pe o insulă numită chiar "Vis”, pe care eu fusesem cu un an îna­inte, la un curs de scuba-diving și mi-am luat diplo­mă de scafandru de-acolo. E un peisaj de o frumusețe stra­nie și sălbatică pe insula aceea. M-aș întoarce pe ea ori­când ca să scriu și să compun, pentru că mă inspiră foarte mult. În timpul celui de-al doilea război mondial a fost o bază aeriană pe ea. Are puțini locuitori, doar vreo 2000, dar oamenii care trăiesc acolo par ciudați, lu­natici, așa li se și spune, tocmai pentru că e mul­tă li­niște și un peisaj natural nede­gradat. Și mulți artiști ca­ută asta, și vin să compună și să creeze pe această insulă.

- Succesul unui album depinde în mare măsură de promovarea lui. Ai de gând să-l lansezi și în Europa, și peste Ocean?

- Urmează să-mi aleg echipa mana­gerială, atât pemtru Romania/Europa, cât și pentru America de Nord. Pentru America de Nord, am început discuțiile cu managerul Jonathan Simkin. Am fost în vară în Sta­te­le Unite, în Los Angeles, și m-am întâlnit acolo cu el. Îmi pregătește acum strategia de intrare pe această piață, pentru 2013, legată de distribuție și contacte cu case de discuri de acolo. Pentru Europa am intrat în legătură cu producătorul lui Bregovici, de la "Universal Music”, un om deosebit de prietenos, cu care sper să purtăm discuții fructuoase. Dar intenția mea ar fi, cum am spus, să folosesc relațiile acestea pentru următorul album și să-mi păstrez pe albumul meu de debut eticheta de "independent”.

Moldova Nouă. Ecuația fericirii

- Mai ai nostalgia Canadei, a anilor copilăriei, în care ai locuit acolo cu părinții tăi, după ce aceștia au fugit din țară, trecând Dunărea spre Serbia, cu o bărcuță în care erai și tu, o mogâldeață de doar trei ani?

- Nu, sunt fericită că ei au luat hotărârea să revină acasă, în România, când eu am ajuns la vârsta gim­na­ziului. În Canada stăteam la bloc și îmi doream atât de mult să am un cățel... Am fost în mod special cu clasa în excursie, la o fermă în afara orașului, ca să vedem cum arată o vacă, pe când în România, vedeai animale în ograda fiecărui țăran. Și eram "dorită” de lucrurile as­tea, iar când am ajuns în România și am văzut și vacă, și cal, și câine, și pisică, a fost bucuria mea cea mai ma­re, parcă eram în Disneyland, așa mă simțeam. Aco­lo, până și copacii, peticele de iarbă și parcurile sunt tra­sate geometric, e prea calculat totul, încât pare artifi­cial, iar ca să mergi la iarbă verde, în natură, trebuie să că­lătorești câteva ore cu mașina, ca să ajungi într-un spațiu special amenajat, un "pătrățel” cât un garaj, în­gră­dit și pregătit, cu locul exact unde poți să faci fo­cul... Un soi de colivie, în care stă fiecare, fără să in­­teracționeze prea mult. Îmi pare rău că românii nu apre­ciază și nu protejează natura bogată cu care țara aceasta a fost dăruită de Dumnezeu. Nu știu ce în­seam­nă să tră­iești fără ea! Mi-am dat seama încă o dată, când am fost în vara aceasta din nou, în Canada, că n-aș putea să mai trăiesc acolo: îmi place mult mai mult Eu­ropa și, mai ales, dealurile mele de la Moldova No­uă, pe care le colind însoțită de câinii mei și de pe care văd Dunărea, în jos, iar în sus, pădurile care-și schimbă culorile în fiecare anotimp. Casa noas­tră e pe un asemenea deal, și să fiu acolo, să am în nări mirosul pa­jiștilor cosite vara, al dulceții de gu­tui făcute de ma­ma toamna, al zăpezilor proas­pete că­zute peste noapte iarna, al pâraielor scăpate din strân­soarea gheții primă­vara înseamnă, toate adu­nate, ecuația fericirii pe un an întreg! E un loc bun, unde să mă simt plină de inspi­ra­ție și să mă simt în siguranță, pentru că acolo sunt rădă­cinile mele, fa­mi­lia mea e acolo, prietenii dragi. Sigur, nu dis­pre­țuiesc nici America, ea poate fi un loc unde să-mi trimit cântecele, să fie ascultate, să semnez vreun "deal” de distribuție, sau să fac concerte și turnee. Dar nu să fiu zi de zi acolo!

- Și dragostea? Ea nu face parte din această ecuație a fericirii pe care ai enunțat-o? Muzica pe care o faci n-are nevoie de ea?

- Ba are, dar ea nu poate fi poruncită, și dacă nu e, putem să ne deschidem inima și altfel. Am întâl­nit anul acesta pe cineva cu care am foarte multe în co­mun, avem aceleași gusturi, aceleași pasiuni. Sun­tem convinși amândoi că nu putem fi fericiți împreună, decât dacă putem fi fericiți întâi cu noi în­șine. Deci, întâi experimentăm nivelul acesta, lu­crăm cu noi înșine fiecare din noi, și la un moment dat, vom vedea dacă în loc de "eu”, putem spune "noi”, fără să declanșăm orgolii violente. Deo­cam­dată, relația nu e foarte "fierbinte”, ne te­mem să ne "dez­lăn­țuim”, încă suntem în căutări. Am trecut prin eșecuri sentimentale amân­doi și uite, așa am de­venit mai precauți, mai suspicioși... Nu știu dacă asta e o stra­tegie bună, vom vedea!

- Ce te inspiră când compui piesele de dra­gos­te?

- Cântecele mele nu sunt tocmai de dra­goste, sunt mai degrabă idei despre viață, filo­sofii proprii, concluzii pe care le-am tras din existența mea de până la vârsta de 25 de ani, atunci când am ter­minat să le scriu (vor­besc de piesele de pe album). Sigur că trece și multă experiență de viață în ele. În primul single al albumului, de pildă "Jealous Monster”, despre care am vorbit, apare o fe­meie fru­moasă, ce se trans­formă într-un monstru atunci când e cu­prinsă de gelozie. Spirit analitic cum sunt, întot­dea­una am căutat sensurile lucrurilor care ni se întâmplă în viață, așa că și eu, la rândul meu, m-am îndrăgostit și am trecut prin crize de gelozie. Am fost în stare să-l urmăresc pe iubitul meu, să-i ci­tesc într-ascuns mesajele de pe telefon, parcă tot îndemnată să-i găsesc vreo vină. Mi se părea ca sunt întru totul îndreptățită să fac aceste lucruri, ca și cum cineva ne poate aparține pe lumea asta pen­tru totdeauna. Apoi, am văzut manifes­tările gelo­ziei la alți apropiați (rude, prietene, cunoș­tințe) și mi s-au părut, obiectiv vorbind, absurde. Poate unii nu fac din asta un caz și nu își pun prea multe între­bări, căci dragostea, cu cortegiul ei de visuri îmbă­tă­­toare și apoi sfărâmate, urmate de gelozii mai mult sau mai puțin justificate, vine și trece. Din păcate, cel mai adesea, rămân răni adânci, de care nu știi cum să te mai vindeci. La rândul meu, am fost "obiec­tul” geloziei unui băiat, care mi-a trimis un SMS la patru dimineața, în care îmi spunea: "Sunt gelos până și pe patul tău, pentru că doarme sub tine în locul meu, că te cuprinde și-ți simte căldura, așa cum aș fi vrut eu să o fac!”. M-am ridicat din pat, am mers în bucătărie și pe masă, la ora aceea, am scris versurile acestei piese, pornind de la mesajul primit. Despre asta e vorba în ele, despre resortul intim, care te transformă într-o ființă inumană, atunci când suferi de gelozie, tot așa precum dragostea, atunci când e curată, te înalță, te înnobilează spiritual. Doamne, și cât de labili putem fi între aceste două stări!

Cântecele mele țintesc drept în inimile ascultătorilor

- Cum receptează ascultătorii muzica ta?

- Mă simt foarte bine când văd ca pe pagina mea de Facebook primesc mesaje de la oameni din toată lumea, care ascultă muzica mea, că ea place oamenilor de vârste diferite, de culturi diferite. Înseamnă că am făcut un lucru bun și asta e un sentiment îmbucurător. Că me­­lodiile mele țintesc drept în inimă ține de faptul că exprimă o emoție, că vorbesc despre viață, în gene­ral, despre semnele de întrebare pe care și le pune de-a lungul existenței sale orice om, indiferent în ce colț de lu­me ar trăi. Nu e o muzică de party, gen "hai să dan­săm în seara asta!”, ci e una care atinge ceva din adân­cul sufletului omului, o muzică nu prea încărcată de efecte tehnice, care nu te "agresează” și-ți dă timp să reflec­tezi, să meditezi, să simți că mai e cineva care a trecut prin aceleași întâmplări și stări sufletești ca și tine. Se întâmplă mai rar să poți să satisfaci gusturile unor categorii atât de largi de public, cum a reușit, iată, și revista dvs., "Formula AS”, căreia îi mulțumesc încă o dată că a pariat pe mine, după debutul concertistic alături de Goran Bregovici.