Astă vară, când v-am recomandat memoriile lui Stefan Zweig, "Lumea de ieri”, mă întrebam de ce nu-i sunt reeditate la noi şi nuvelele. Viziunea lui asupra psihicului ameninţat de propriile pulsiuni în luptă cu morala socială e şi azi modernă, iar virtuozitatea cu care transpune în epică şi imagini cutremurele sufleteşti a făcut ca ele să fie frecvent adaptate pentru ecran şi scenă, să devină celebre, chiar dacă marele public ignoră textele de la care s-a pornit. Francezii mai mult decât ţările germanofone au cultivat posteritatea lui Zweig, publicându-i în ediţii succesive nuvelele, romanele, teatrul, eseurile şi biografiile, dedicându-i şi cărţi în care îi "revizitează” opera şi viaţa din perspectiva noilor generaţii. (Chiar săptămâna asta a apărut la Editura Grasset un volum inedit, "Scrisori din America”, în care e publicată corespondenţa trimisă de Stefan şi Lotte Zweig din SUA, Argentina şi Brazilia între 1940 şi 1942, în ultimii ani de exil dinaintea sinuciderii împreună. Apariţia a fost aşteptată ca un eveniment.) Cele mai citite - o spun vânzările - rămân însă nuvelele sau microromanele, căci azi noţiunea de roman a devenit mai laxă decât pe vremea lui Zweig: Amoc, Secret arzător, Scrisoarea unei necunoscute, Jucătorul de şah, Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei. Numai aceasta din urmă a fost ecranizată de patru ori, ultima oară în 2002 de Laurent Bouhnik, cu actori francezi. Dovadă că tema ei, nebunia pasiunii ce anihilează raţiunea, rămâne valabilă. Nuvelele au toate în centru un moment de basculare a personalităţii sub impulsuri iraţionale, iar acest mod de abordare psihologică se datorează prieteniei care l-a legat pe Zweig de Freud. Imersiunea în adâncurile tenebroase ale inconştientului şi aducerea la suprafaţă prim limbaj a misterelor descoperite acolo, de la părintele psihanalizei le-a preluat Zweig, ca şi ruptura de conformismul moral al epocii sale. "Inconştientul care vorbeşte” a fost transpus în literatură de ficţiune şi nu e de mirare că Freud a apreciat încă din 1926 nuvelele prietenului său, prevăzându-i succesul internaţional. Şi strategia narativă a nuvelelor e îndatorată metodei psihanalitice: există în prozele lui Zweig mai mereu cineva care ascultă şi cineva care se destăinuie, o povestire cadru din care se alunecă în spovedanie la persoana I a personajului principal. Acesta ascunde sub aparenţe normale un "secret arzător”, un episod de beţie pasională inexplicabilă, de exaltare paroxistică, ce sparge carapacea tuturor regulilor ce i-au guvernat până atunci existenţa. În "Douăzeci şi patru de ore...", acest personaj e o distinsă englezoaică de 67 de ani, d-na C., aflată în acelaşi grup cosmpolit de vilegiaturişti de pe Riviera cu naratorul, un tânăr intelectual. Comeseni la aceeaşi pensiune, burghezii sunt scandalizaţi de un eveniment petrecut sub ochii lor: o onorabilă soţie de fabricant şi mamă de familie fuge cu un mult mai june seducător, cunoscut doar cu o zi în urmă. Condamnată de toţi, fugara are un singur apărător, în persoana naratorului, care încearcă să le explice obtuzilor convivi forţa irepresibilă a unui coup de foudre, a îndrăgostirii nebuneşti. Singura care îi dă dreptate e doamna C. Acesta e preambulul nuvelei, substanţa ei alcătuind-o confesia la persoana I a bătrânei englezoaice, despre o întâmplare petrecută cu 25 de ani în urmă. Fiindcă Zweig e atât de familiarizat cu resorturile psihicului feminin şi ştie să folosească magistral o voce de femeie, povestea doamnei C. despre pasiunea iscată în doar câteva ore continuă şi azi să capteze emoţia, empatia, mai ales a cititoarelor, cu trăirile eroinei. Văduva de 42 de ani, cu copii adulţi, care după moartea soţului îşi consideră viaţa terminată şi voiajează abulică doar pentru a-şi consuma timpul, observă în cazinoul din Montecarlo un băiat frumos, pradă patimii pentru jocurile de noroc şi care, pierzând totul, pare decis să-şi pună capăt vieţii. Împinsă întâi de datoria de a-l salva, apoi de milă cvasimaternă, de tandreţe, apoi de fascinaţie pentru intensitatea pătimaşă şi nimbul de mister al necunoscutului, văduva conformistă se lasă antrenată într-o aventură de o noapte, la capătul căreia se descoperă cu uimire îndrăgostită şi gata să-l urmeze pe străin pentru tot restul vieţii. Parcurgerea întregii game de sentimente ale femeii e uimitoare prin verosimilitate, după cum foarte bine tensionat e şi modul cum nebunia, adicţia îndrăgostitei se înfruntă şi e învinsă de patima jocului ce-l stăpâneşte, tot iraţional, pe tânărul polonez. Intriga nuvelei centrate pe această situaţie de criză te ţine cu sufletul la gură prin enigmă şi suspans, după modelul narativ al romanelor poliţiste. De aceea, poate, cu toate subtilităţile ei psihologice, nuvela pătrunde în imaginarul oricărui tip de cititor.
SELECŢIA "FORMULA AS”
Stefan Zweig, "Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei”, traducere şi note de Ida Alexandrescu, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), colecţia "Raftul Denisei”, 114 p.
Astă vară, când v-am recomandat memoriile lui Stefan Zweig, "Lumea de ieri”, mă întrebam de ce nu-i sunt reeditate la noi şi nuvelele. Viziunea lui asupra psihicului ameninţat de propriile pulsiuni în luptă cu morala socială e şi azi modernă, iar virtuozitatea cu care transpune în epică şi imagini cutremurele sufleteşti a făcut ca ele să fie frecvent adaptate pentru ecran şi scenă, să devină celebre, chiar dacă marele public ignoră textele de la care s-a pornit. Francezii mai mult decât ţările germanofone au cultivat posteritatea lui Zweig, publicându-i în ediţii succesive nuvelele, romanele, teatrul, eseurile şi biografiile, dedicându-i şi cărţi în care îi "revizitează” opera şi viaţa din perspectiva noilor generaţii. (Chiar săptămâna asta a apărut la Editura Grasset un volum inedit, "Scrisori din America”, în care e publicată corespondenţa trimisă de Stefan şi Lotte Zweig din SUA, Argentina şi Brazilia între 1940 şi 1942, în ultimii ani de exil dinaintea sinuciderii împreună. Apariţia a fost aşteptată ca un eveniment.) Cele mai citite - o spun vânzările - rămân însă nuvelele sau microromanele, căci azi noţiunea de roman a devenit mai laxă decât pe vremea lui Zweig: Amoc, Secret arzător, Scrisoarea unei necunoscute, Jucătorul de şah, Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei. Numai aceasta din urmă a fost ecranizată de patru ori, ultima oară în 2002 de Laurent Bouhnik, cu actori francezi. Dovadă că tema ei, nebunia pasiunii ce anihilează raţiunea, rămâne valabilă. Nuvelele au toate în centru un moment de basculare a personalităţii sub impulsuri iraţionale, iar acest mod de abordare psihologică se datorează prieteniei care l-a legat pe Zweig de Freud. Imersiunea în adâncurile tenebroase ale inconştientului şi aducerea la suprafaţă prim limbaj a misterelor descoperite acolo, de la părintele psihanalizei le-a preluat Zweig, ca şi ruptura de conformismul moral al epocii sale. "Inconştientul care vorbeşte” a fost transpus în literatură de ficţiune şi nu e de mirare că Freud a apreciat încă din 1926 nuvelele prietenului său, prevăzându-i succesul internaţional. Şi strategia narativă a nuvelelor e îndatorată metodei psihanalitice: există în prozele lui Zweig mai mereu cineva care ascultă şi cineva care se destăinuie, o povestire cadru din care se alunecă în spovedanie la persoana I a personajului principal. Acesta ascunde sub aparenţe normale un "secret arzător”, un episod de beţie pasională inexplicabilă, de exaltare paroxistică, ce sparge carapacea tuturor regulilor ce i-au guvernat până atunci existenţa. În "Douăzeci şi patru de ore...", acest personaj e o distinsă englezoaică de 67 de ani, d-na C., aflată în acelaşi grup cosmpolit de vilegiaturişti de pe Riviera cu naratorul, un tânăr intelectual. Comeseni la aceeaşi pensiune, burghezii sunt scandalizaţi de un eveniment petrecut sub ochii lor: o onorabilă soţie de fabricant şi mamă de familie fuge cu un mult mai june seducător, cunoscut doar cu o zi în urmă. Condamnată de toţi, fugara are un singur apărător, în persoana naratorului, care încearcă să le explice obtuzilor convivi forţa irepresibilă a unui coup de foudre, a îndrăgostirii nebuneşti. Singura care îi dă dreptate e doamna C. Acesta e preambulul nuvelei, substanţa ei alcătuind-o confesia la persoana I a bătrânei englezoaice, despre o întâmplare petrecută cu 25 de ani în urmă. Fiindcă Zweig e atât de familiarizat cu resorturile psihicului feminin şi ştie să folosească magistral o voce de femeie, povestea doamnei C. despre pasiunea iscată în doar câteva ore continuă şi azi să capteze emoţia, empatia, mai ales a cititoarelor, cu trăirile eroinei. Văduva de 42 de ani, cu copii adulţi, care după moartea soţului îşi consideră viaţa terminată şi voiajează abulică doar pentru a-şi consuma timpul, observă în cazinoul din Montecarlo un băiat frumos, pradă patimii pentru jocurile de noroc şi care, pierzând totul, pare decis să-şi pună capăt vieţii. Împinsă întâi de datoria de a-l salva, apoi de milă cvasimaternă, de tandreţe, apoi de fascinaţie pentru intensitatea pătimaşă şi nimbul de mister al necunoscutului, văduva conformistă se lasă antrenată într-o aventură de o noapte, la capătul căreia se descoperă cu uimire îndrăgostită şi gata să-l urmeze pe străin pentru tot restul vieţii. Parcurgerea întregii game de sentimente ale femeii e uimitoare prin verosimilitate, după cum foarte bine tensionat e şi modul cum nebunia, adicţia îndrăgostitei se înfruntă şi e învinsă de patima jocului ce-l stăpâneşte, tot iraţional, pe tânărul polonez. Intriga nuvelei centrate pe această situaţie de criză te ţine cu sufletul la gură prin enigmă şi suspans, după modelul narativ al romanelor poliţiste. De aceea, poate, cu toate subtilităţile ei psihologice, nuvela pătrunde în imaginarul oricărui tip de cititor.
Astă vară, când v-am recomandat memoriile lui Stefan Zweig, "Lumea de ieri”, mă întrebam de ce nu-i sunt reeditate la noi şi nuvelele. Viziunea lui asupra psihicului ameninţat de propriile pulsiuni în luptă cu morala socială e şi azi modernă, iar virtuozitatea cu care transpune în epică şi imagini cutremurele sufleteşti a făcut ca ele să fie frecvent adaptate pentru ecran şi scenă, să devină celebre, chiar dacă marele public ignoră textele de la care s-a pornit. Francezii mai mult decât ţările germanofone au cultivat posteritatea lui Zweig, publicându-i în ediţii succesive nuvelele, romanele, teatrul, eseurile şi biografiile, dedicându-i şi cărţi în care îi "revizitează” opera şi viaţa din perspectiva noilor generaţii. (Chiar săptămâna asta a apărut la Editura Grasset un volum inedit, "Scrisori din America”, în care e publicată corespondenţa trimisă de Stefan şi Lotte Zweig din SUA, Argentina şi Brazilia între 1940 şi 1942, în ultimii ani de exil dinaintea sinuciderii împreună. Apariţia a fost aşteptată ca un eveniment.) Cele mai citite - o spun vânzările - rămân însă nuvelele sau microromanele, căci azi noţiunea de roman a devenit mai laxă decât pe vremea lui Zweig: Amoc, Secret arzător, Scrisoarea unei necunoscute, Jucătorul de şah, Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei. Numai aceasta din urmă a fost ecranizată de patru ori, ultima oară în 2002 de Laurent Bouhnik, cu actori francezi. Dovadă că tema ei, nebunia pasiunii ce anihilează raţiunea, rămâne valabilă. Nuvelele au toate în centru un moment de basculare a personalităţii sub impulsuri iraţionale, iar acest mod de abordare psihologică se datorează prieteniei care l-a legat pe Zweig de Freud. Imersiunea în adâncurile tenebroase ale inconştientului şi aducerea la suprafaţă prim limbaj a misterelor descoperite acolo, de la părintele psihanalizei le-a preluat Zweig, ca şi ruptura de conformismul moral al epocii sale. "Inconştientul care vorbeşte” a fost transpus în literatură de ficţiune şi nu e de mirare că Freud a apreciat încă din 1926 nuvelele prietenului său, prevăzându-i succesul internaţional. Şi strategia narativă a nuvelelor e îndatorată metodei psihanalitice: există în prozele lui Zweig mai mereu cineva care ascultă şi cineva care se destăinuie, o povestire cadru din care se alunecă în spovedanie la persoana I a personajului principal. Acesta ascunde sub aparenţe normale un "secret arzător”, un episod de beţie pasională inexplicabilă, de exaltare paroxistică, ce sparge carapacea tuturor regulilor ce i-au guvernat până atunci existenţa. În "Douăzeci şi patru de ore...", acest personaj e o distinsă englezoaică de 67 de ani, d-na C., aflată în acelaşi grup cosmpolit de vilegiaturişti de pe Riviera cu naratorul, un tânăr intelectual. Comeseni la aceeaşi pensiune, burghezii sunt scandalizaţi de un eveniment petrecut sub ochii lor: o onorabilă soţie de fabricant şi mamă de familie fuge cu un mult mai june seducător, cunoscut doar cu o zi în urmă. Condamnată de toţi, fugara are un singur apărător, în persoana naratorului, care încearcă să le explice obtuzilor convivi forţa irepresibilă a unui coup de foudre, a îndrăgostirii nebuneşti. Singura care îi dă dreptate e doamna C. Acesta e preambulul nuvelei, substanţa ei alcătuind-o confesia la persoana I a bătrânei englezoaice, despre o întâmplare petrecută cu 25 de ani în urmă. Fiindcă Zweig e atât de familiarizat cu resorturile psihicului feminin şi ştie să folosească magistral o voce de femeie, povestea doamnei C. despre pasiunea iscată în doar câteva ore continuă şi azi să capteze emoţia, empatia, mai ales a cititoarelor, cu trăirile eroinei. Văduva de 42 de ani, cu copii adulţi, care după moartea soţului îşi consideră viaţa terminată şi voiajează abulică doar pentru a-şi consuma timpul, observă în cazinoul din Montecarlo un băiat frumos, pradă patimii pentru jocurile de noroc şi care, pierzând totul, pare decis să-şi pună capăt vieţii. Împinsă întâi de datoria de a-l salva, apoi de milă cvasimaternă, de tandreţe, apoi de fascinaţie pentru intensitatea pătimaşă şi nimbul de mister al necunoscutului, văduva conformistă se lasă antrenată într-o aventură de o noapte, la capătul căreia se descoperă cu uimire îndrăgostită şi gata să-l urmeze pe străin pentru tot restul vieţii. Parcurgerea întregii game de sentimente ale femeii e uimitoare prin verosimilitate, după cum foarte bine tensionat e şi modul cum nebunia, adicţia îndrăgostitei se înfruntă şi e învinsă de patima jocului ce-l stăpâneşte, tot iraţional, pe tânărul polonez. Intriga nuvelei centrate pe această situaţie de criză te ţine cu sufletul la gură prin enigmă şi suspans, după modelul narativ al romanelor poliţiste. De aceea, poate, cu toate subtilităţile ei psihologice, nuvela pătrunde în imaginarul oricărui tip de cititor.
Alte articole din acest numar
- Răspuns pentru BORICEANU MARIA - Suceava, F. AS nr. 1039: - "Am sindrom vertiginos, pe fondul unor leziuni demielinizante”
- "Îi mulţumesc d-lui BOGDAN VICTOR pentru fetiţa minunată pe care o am”
- Tratamentul complet cu plante medicinale în răceală şi gripă
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
