Astă vară, când v-am recomandat memoriile lui Stefan Zweig, "Lumea de ieri”, mă întrebam de ce nu-i sunt reeditate la noi și nuvelele. Viziunea lui asupra psihicului amenințat de propriile pulsiuni în luptă cu morala socială e și azi modernă, iar virtuozitatea cu care transpune în epică și imagini cutremurele sufletești a făcut ca ele să fie frecvent adaptate pentru ecran și scenă, să devină celebre, chiar dacă marele public ignoră textele de la care s-a pornit. Francezii mai mult decât țările germanofone au cultivat posteritatea lui Zweig, publicându-i în ediții succesive nuvelele, romanele, teatrul, eseurile și biografiile, dedicându-i și cărți în care îi "revizitează” opera și viața din perspectiva noilor generații. (Chiar săptămâna asta a apărut la Editura Grasset un volum inedit, "Scrisori din America”, în care e publicată corespondența trimisă de Stefan și Lotte Zweig din SUA, Argentina și Brazilia între 1940 și 1942, în ultimii ani de exil dinaintea sinuciderii împreună. Apariția a fost așteptată ca un eveniment.) Cele mai citite - o spun vânzările - rămân însă nuvelele sau microromanele, căci azi noțiunea de roman a devenit mai laxă decât pe vremea lui Zweig: Amoc, Secret arzător, Scrisoarea unei necunoscute, Jucătorul de șah, Douăzeci și patru de ore din viața unei femei. Numai aceasta din urmă a fost ecranizată de patru ori, ultima oară în 2002 de Laurent Bouhnik, cu actori francezi. Dovadă că tema ei, nebunia pasiunii ce anihilează rațiunea, rămâne valabilă. Nuvelele au toate în centru un moment de basculare a personalității sub impulsuri iraționale, iar acest mod de abordare psihologică se datorează prieteniei care l-a legat pe Zweig de Freud. Imersiunea în adâncurile tenebroase ale inconștientului și aducerea la suprafață prim limbaj a misterelor descoperite acolo, de la părintele psihanalizei le-a preluat Zweig, ca și ruptura de conformismul moral al epocii sale. "Inconștientul care vorbește” a fost transpus în literatură de ficțiune și nu e de mirare că Freud a apreciat încă din 1926 nuvelele prietenului său, prevăzându-i succesul internațional. Și strategia narativă a nuvelelor e îndatorată metodei psihanalitice: există în prozele lui Zweig mai mereu cineva care ascultă și cineva care se destăinuie, o povestire cadru din care se alunecă în spovedanie la persoana I a personajului principal. Acesta ascunde sub aparențe normale un "secret arzător”, un episod de beție pasională inexplicabilă, de exaltare paroxistică, ce sparge carapacea tuturor regulilor ce i-au guvernat până atunci existența. În "Douăzeci și patru de ore...", acest personaj e o distinsă englezoaică de 67 de ani, d-na C., aflată în același grup cosmpolit de vilegiaturiști de pe Riviera cu naratorul, un tânăr intelectual. Comeseni la aceeași pensiune, burghezii sunt scandalizați de un eveniment petrecut sub ochii lor: o onorabilă soție de fabricant și mamă de familie fuge cu un mult mai june seducător, cunoscut doar cu o zi în urmă. Condamnată de toți, fugara are un singur apărător, în persoana naratorului, care încearcă să le explice obtuzilor convivi forța irepresibilă a unui coup de foudre, a îndrăgostirii nebunești. Singura care îi dă dreptate e doamna C. Acesta e preambulul nuvelei, substanța ei alcătuind-o confesia la persoana I a bătrânei englezoaice, despre o întâmplare petrecută cu 25 de ani în urmă. Fiindcă Zweig e atât de familiarizat cu resorturile psihicului feminin și știe să folosească magistral o voce de femeie, povestea doamnei C. despre pasiunea iscată în doar câteva ore continuă și azi să capteze emoția, empatia, mai ales a cititoarelor, cu trăirile eroinei. Văduva de 42 de ani, cu copii adulți, care după moartea soțului își consideră viața terminată și voiajează abulică doar pentru a-și consuma timpul, observă în cazinoul din Montecarlo un băiat frumos, pradă patimii pentru jocurile de noroc și care, pierzând totul, pare decis să-și pună capăt vieții. Împinsă întâi de datoria de a-l salva, apoi de milă cvasimaternă, de tandrețe, apoi de fascinație pentru intensitatea pătimașă și nimbul de mister al necunoscutului, văduva conformistă se lasă antrenată într-o aventură de o noapte, la capătul căreia se descoperă cu uimire îndrăgostită și gata să-l urmeze pe străin pentru tot restul vieții. Parcurgerea întregii game de sentimente ale femeii e uimitoare prin verosimilitate, după cum foarte bine tensionat e și modul cum nebunia, adicția îndrăgostitei se înfruntă și e învinsă de patima jocului ce-l stăpânește, tot irațional, pe tânărul polonez. Intriga nuvelei centrate pe această situație de criză te ține cu sufletul la gură prin enigmă și suspans, după modelul narativ al romanelor polițiste. De aceea, poate, cu toate subtilitățile ei psihologice, nuvela pătrunde în imaginarul oricărui tip de cititor.