- Ar fi putut să fie ofiţer, aviator sau fizician. Viaţa l-a dus însă la întâlnirea cu muzica. În 2010, concertul extraordinar de la Minsk, alături de Angela Gheorghiu şi de Filarmonica din Londra, i-a adus aprecierea unanimă a criticii. Spectacolele experiment "Mozart Rocks”, desfăşurate în Capitală, i-au adus - lucru rar - şi aplauzele publicului tânăr. Profesionist, disciplinat, dar şi deschizător de drumuri, Tiberiu Soare e absolvent a două dintre facultăţile Universităţii Naţionale de Muzică. La numai 28 de ani, a ocupat prin concurs postul de dirijor al Operei Naţionale. Din vara acestui an, Tiberiu Soare este şi dirijorul principal al Orchestrei Naţionale Radio -
Pâine, iaurt şi conservator
- Premiant de mic, şef de promoţie în liceu şi facultate, în prezent dirijor. Un parcurs exemplar, al unui om care nu-şi permite locul doi. Te numeri printre acei copii minune care şi-au sacrificat copilăria pentru a străluci mai târziu?
- Ah, nu, nici vorbă! Am copilărit mai mult de capul meu. M-am născut în urma unei poveşti de dragoste hollywoodiene, scurtă şi pasională. Tata nu m-a recunoscut, port numele bunicului, iar mama a dispărut din viaţa mea, până la vârsta de 15 ani. De la 4 ani, m-a crescut bunicul, care rămăsese şi el singur, fiindcă bunica murise. Lui îi datorez aproape totul. Am crescut ca doi fraţi, unul mic, altul cu mult mai mare. Cred că s-a şi bucurat, avusese doar fete, iar acum i se punea în braţe un băiat. De dragul meu a învăţat să gătească. El m-a înscris la liceul de muzică. Dar nu mi-a impus niciodată nimic. Mi-a acordat o libertate totală. Evident, am fost liber să intru şi în belele. Am avut o copilărie de rebel, iar la capitolul experienţă de cartier stau binişor (râde). Dar încrederea lui totală în mine m-a responsabilizat. Şi nu doar asta, credea orbeşte şi în destinul meu. În rest, a fost o pornire naturală a mea să mă instruiesc singur. Cum am învăţat să citesc, am preferat să mă retrag cu o carte în camera mea, decât să mă plictisesc cu copiii. Îmi plăceau şi sporturile, şi jocurile. Dar eram o natură orgolioasă. Nu suportam să ştiu că nu ştiu un anumit lucru. Aşa că mi-am impus să învăţ. Casa bunicului era, de altfel, plină de cărţi. E ofiţer, ca şi tatăl meu. Mama e asistentă. Sunt oameni cărora le place să citească şi care mi-au transmis, involuntar, acest drag de lectură. Am rămas şi acum un client frecvent al librăriilor.
- Venea râvna asta nemaipomenită şi din faptul că ai crescut singur, fără părinţi? Aveai ceva de dovedit?
- Probabil. Eu am plecat la 14 ani de-acasă, fiindcă m-am înscris de bunăvoie la Liceul Militar, unde era regim de cazarmă. După liceu am intrat la Conservator, m-am angajat şi în Orchestra Radio şi, deşi făceam foamea ca student şi mâncam numai pâine cu iaurt, am preferat să-mi plătesc cu micul venit chirie separat. Am fost tot timpul de capul meu, iar asta mi-a dezvoltat reflexul de a-mi rezolva singur problemele. Nu sunt un om de echipă, ştiu că m-ar dezaproba trainerii de management de azi. Sunt băiat bun, am prieteni cu care mă simt bine, dar întotdeauna mi-am făcut singur treburile.
Geografia muzicii
Pe scenă...
...şi în particular. Este exact aşa cum arată: un învingător
- Nu, nu mi-am dorit sa fiu actor. Mi-am dorit sa fiu Alain Delon. Alain Delon nu era un actor, ci cineva aşa cum voiam să fiu eu. (Râde cu poftă) Cred că scena m-a atras de mic. Într-o mică măsură, pot spune că am copilărit şi în Operă. Eram elev al Liceului de Muzică şi aveam o colegă, Ioana Calomfirescu, al cărei tată era regizor de scenă la Operă. Cel puţin o dată pe săptămână, ne aducea la spectacole. Mai căscam ochii, mai adormeam prin loji, ne mai alergam pe culoare.
- Şi când s-a lipit muzica de tine cu adevărat?
- În şcoala generală eram considerat un copil bun, care studia, citea. Dar în liceu, pe la vreo 15 ani, s-a întâmplat ceva. Începusem să ascult destul de atent Simfoniile lui Beethoven, într-o variantă Herbert von Karajan. Urmăream partitura şi mi-am dat brusc seama că nu e suficient să respecţi ce scrie pe hârtie. Că muzica mai înseamnă încă ceva în plus. Karajan avea, de altfel, o carismă extraordinară şi reuşea să infuzeze un spirit anume interpretării. Dirijorul avea ceva de spus acolo, era ca un fel de dialog între el şi Beethoven. Îl înţelesese şi-i ducea ideile mai departe. Muzica mi s-a arătat atunci altfel, ca o lume întreagă şi vastă, căreia trebuie să-i înveţi geografia. Ca o planetă pe care întâi o cartografiezi, apoi o explorezi la pas şi tot aşa.
- Azi eşti dirijor. E jumătatea drumului între militărie şi muzică?
- Într-adevăr, dirijatul are o latură marţială. Curajul fizic e foarte important. Nu e suficient să ai datele naturale, atenţia, impulsul, dacă ai trac. Am întâlnit oameni care au mărturisit că au încercat să devină dirijori şi n-ar mai repeta experienţa aia pentru nimic în lume. Pe dirijor e o presiune psihologică fantastică, şi din faţă, şi din spate. E considerat un post oarecum privilegiat. În fiecare secundă se cere de la tine să demonstrezi de ce eşti tu acolo şi nu altul. Performezi sub imperiul unei tensiuni zdravene. Dar care începe să-ţi placă. Are ceva de sport extrem. Dar cred că am avut întotdeauna nevoie de provocare.
- Ce altceva ţi-ar fi plăcut să faci?
- Cred că aş fi putut să fac multe lucruri. Mi-ar fi plăcut să fiu pilot de avion. Mi-au plăcut cărţile lui Doru Davidovici şi ale lui Antoine de Saint-Exupéry. Ştiu multe chestii inutile despre avioane. Merg la mitinguri aviatice. Recunosc, e o mare pasiune. Aş fi putut la fel de bine să fiu ofiţer. Cred că e ceva genetic. În familia mea au fost generaţii întregi de ofiţeri şi e cam greu să nu simţi atracţia, când ştii că ai avut un stră-străbunic care şi-a lăsat oasele pe la Plevna sau Mărăşeşti. Aşa cum cred că aş fi putut să fac şi fizică teoretică. M-a interesat din şcoală. Citesc şi azi reviste internaţionale de fizică, chiar dacă nu înţeleg tot ce e acolo, că s-a ajuns cam departe. Până la urmă, nici nu ştiu cât ţine de alegeri ceea ce faci în viaţă. Mai e la mijloc şi un destin, în care cred, un drum pe care suntem puşi fiecare în parte.
"Mă, ce faci tu cu băţul ăla?”
- Dezvăluie-ne, te rog, misterele meseriei. Ce face, de fapt, dirijorul?
- (Râde cu poftă) Multă lume mă întreabă: "Măi, dar ce faci, de fapt, cu băţul ăla?”. Păi, fără dirijor, orchestra nici nu poate începe. Fiecare titlu pe care îl pregătesc e precedat de enorm de mult studiu. Mă supun de bună voie unei asceze. Săptămâni întregi nu ies din casă, mă închid în bucătărie noapte de noapte, că e linişte şi pot fuma, şi stau cu partiturile alea în faţă. Le studiez, le înţeleg, caut să le imprim un anumit spirit. E partea cea mai grea. Iar apoi vine lucrul cu oamenii, în care trebuie să te asiguri că se respectă ce e scris. Că notele sunt cântate corect, că dozajele sunt bune, că alchimia e reuşită, că ai reuşit să infuzezi o anumită expresie. Orchestra e ca o oglindă care ţi se pune în faţă.
- Şi dacă ai o zi proastă când urci pe scenă?
- Atunci există şi reversul. Pentru că arta e despre stări pe care vrei sau pe care poţi să le transmiţi. Când te duci la pupitru, te duci cu tot ceea ce ai trăit până atunci, cu toată istoria ta. Ai veşnic în spate un bagaj de care depinde reuşita serii.
"Ce? Cum? De ce?”
- Câtă muncă şi câtă libertate e în ceea ce faci?
Cu spatele la "cuptorul fierbinte"
- Şi de ce dirijează Tiberiu Soare?
- De multe ori am răspunsul la întrebare abia când dau fracul jos şi mă deschei la papion. Şi-atunci ştiu că pentru un anumit moment din spectacol am venit. Momentul de eliberare, momentul suprem în care timpul nu te mai interesează. Muzica se desfăşoară mai departe, ceva îţi spune că există o durată de timp în care se întâmplă asta, dar nu-ţi mai pasă. Fiindcă lumea începe să aibă alte culori, e ca o explozie de gusturi şi de senzaţii în acelaşi timp. E o formă de extaz, te afli cumva în afara ta, fiind în acelaşi timp şi în mijlocul lucrurilor. Pentru momentul ăla de bucurie faci tot ceea ce faci. Pentru aia te supui la toate caznele. Pentru că traseul ca să ajungi la scândura aia sfântă nu e deloc uşor. Treci prin comisii, ochi critici, o groază de furci caudine. Şi te mai lupţi şi cu un salariu de mizerie. Muzicienii din România aleargă în toate părţile pentru un venit suplimentar, dar asta accelerează ritmul de îmbătrânire.
Cu spatele la gura cuptorului
- Tot mai puţini tineri calcă azi în sălile Operei. N-a devenit ea un gen desuet?
- Opera nu are cum să fie desuetă, atâta timp cât vorbeşte de lucruri importante: viaţă, dragoste, moarte. Ceea ce poate fi desuetă e abordarea ei. Există un anumit gen de operă care chiar ar merita, după părerea mea, să dispară. Mă refer la statul în mijlocul scenei cu o mână ridicată şi ţipatul inutil la public. (Râde) Trebuie mai mult de-atât. Muzica clasică a fost asociată, din păcate, cu o serie întreagă de clişee: pălăriile şi blănurile din săli cu miros de naftalină, domnii înţepaţi la patru ace. Marea spaimă a tuturor e că muzica de operă te face să devii scorţos. În nici un caz. Nu trebuie să ai o anumită atitudine ca să asculţi o anumită capodoperă. Nu trebuie să-ţi pui frac şi nici nu trebuie să te izolezi ca un geniu în Parnasul tău, zicându-ţi că nu ai ce vorbi cu muritorii de rând.
- Cu ce mai poate câştiga Opera tinerii de azi?
Sala Operei Naţionale Bucureşti
- Dacă opera pare uneori plicticoasă, de vină e, poate, şi publicul. Şi când e vorba de artă, gusturile se schimbă...
- Sigur, am devenit mai săltăreţi, mai nerăbdători. Avem gândirea mozaicată. Ne pierdem mai uşor atenţia, datorită mediilor virtuale şi datorită excesului de informaţie cu care suntem bombardaţi. Ca să poţi urmări succesiunea şi armonizarea ideilor unei lucrări de Beethoven îţi trebuie o întindere a concentrării de măcar 12 minute. Pare puţin, şi totuşi, pentru lumea de azi, e foarte mult. Mintea noastră operează azi pe mutări rapide. Trăim într-o epocă de shifting, cu avantaje şi dezavantaje. Am câştigat în abordarea artistică, prin sincretism, prin ideea de fusion între arte, dar am pierdut din atenţie. Iar o lucrare de operă necesită, totuşi, atenţie.
Estul care alimentează Vestul
- Filmul şi teatrul românesc au ieşit în lume. S-au întors acasă cu premii valoroase. În ce situaţie e opera românească azi?
- E într-un uşor decalaj faţă de teatru şi film în ce priveşte experimentul, deşi se fac simţite noi abordări. Opera ţărilor din Est a suferit mult. Întâi în anii de tranziţie, când s-au tăiat fondurile de la cultură şi se dădeau spectacole în frig, cu sala aproape goală. Apoi din nou, începând cu 2009, de la intrarea în recesiune. Degeaba ai idei frumoase, dacă nu există infrastructură şi bani să le pui în aplicare. Pe de altă parte, din punct de vedere al performanţei personale, Estul alimentează permanent Vestul cu voci şi instrumentişti. În orice mare orchestră sau filarmonică din lume găseşti români, bulgari sau sârbi. Noi, românii, avem faima de a exporta multe soprane şi tenori. Şi asta e o problemă. Pentru că noi, la Operă, recrutăm permanent voci bune, printre absolvenţii de Conservator sau din alte oraşe, investim în oameni, dar apoi ei merg la o audiţie pentru câte o agenţie din Vest, o iau din prima şi pleacă afară. Nu-i poţi opri! Nu putem decât spera că nu vor uita de unde au plecat şi vor veni să mai cânte şi la noi.
- Pe tine ce te ţine aici? Eşti unul din cei mai apreciaţi tineri dirijori. Ai fi putut pleca..
Cu spectacolul "Trubadurul" pe scena operei din Tel Aviv
Extemporal
- Un lucru pe care îţi place să-l faci când eşti acasă?
- Să mă joc cu Alexandru, băiatul meu.
- Ultima carte citită?
- "Raport către El Greco”, de Nikos Kazantzakis.
- O arie care te emoţionează de fiecare dată?
- "Ebben, ne andro.”, din "La Wally” de Alfredo Catalani.
- Cel mai frumos lucru pe care ţi l-a spus băiatul tău?
- Faptul că ideea de a avea o singură viaţă e o prostie.
- Dacă dragostea ar fi o simfonie, care ar fi ea?
- "Simfonia a 7-a” de Gustav Mahler.
- Calităţi pe care le apreciezi la alţii?
- Inteligenţa, lipsa de fandoseală şi simţul umorului.
- Trei slăbiciuni.
- Cafeaua, ţigările şi lectura.
- Un viciu.
- Leneveala. Nu lucrez bine decât sub presiune.
- O calitate.
- Capacitatea de concentrare.
Fotografii din arhiva personală
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
