TIBERIU SOARE - "Marea miză e să îi facem pe oameni să se bucure de muzică”

Maestru al baghetei, la 28 de ani

- Ar fi putut să fie ofițer, aviator sau fizician. Viața l-a dus însă la întâlnirea cu muzica. În 2010, concertul extraordinar de la Minsk, alături de Angela Gheorghiu și de Filarmonica din Londra, i-a adus aprecierea unanimă a criticii. Spectacolele experiment "Mozart Rocks”, desfășurate în Capitală, i-au adus - lucru rar - și aplauzele publicului tânăr. Profesionist, disciplinat, dar și deschizător de drumuri, Tiberiu Soare e absolvent a două dintre facultățile Universității Naționale de Muzică. La numai 28 de ani, a ocupat prin concurs postul de dirijor al Operei Naționale. Din vara acestui an, Tiberiu Soare este și dirijorul principal al Orchestrei Naționale Radio -

Pâine, iaurt și conservator

- Premiant de mic, șef de promoție în liceu și facultate, în prezent dirijor. Un parcurs exemplar, al unui om care nu-și permite locul doi. Te numeri prin­tre acei copii minune care și-au sacrificat copilăria pentru a străluci mai târziu?

- Ah, nu, nici vorbă! Am copilărit mai mult de ca­pul meu. M-am născut în urma unei povești de dragoste hollywoodiene, scurtă și pasională. Tata nu m-a re­cunoscut, port numele bunicului, iar mama a dispărut din viața mea, până la vârsta de 15 ani. De la 4 ani, m-a crescut bunicul, care rămăsese și el singur, fiindcă bunica murise. Lui îi datorez aproape totul. Am crescut ca doi frați, unul mic, altul cu mult mai mare. Cred că s-a și bucurat, avusese doar fete, iar acum i se punea în brațe un băiat. De dragul meu a învățat să gătească. El m-a înscris la liceul de muzică. Dar nu mi-a impus niciodată nimic. Mi-a acordat o libertate totală. Evident, am fost liber să intru și în belele. Am avut o copilărie de rebel, iar la capitolul experiență de cartier stau binișor (râde). Dar încrederea lui totală în mine m-a responsabilizat. Și nu doar asta, credea orbește și în destinul meu. În rest, a fost o pornire naturală a mea să mă instruiesc singur. Cum am în­vă­țat să citesc, am preferat să mă retrag cu o carte în camera mea, decât să mă plic­tisesc cu copiii. Îmi plăceau și spor­turile, și jocurile. Dar eram o natură orgo­lioasă. Nu suportam să știu că nu știu un anu­mit lucru. Așa că mi-am impus să învăț. Casa bunicului era, de altfel, plină de cărți. E ofițer, ca și tatăl meu. Mama e asistentă. Sunt oameni cărora le place să citească și care mi-au transmis, involuntar, acest drag de lectură. Am rămas și acum un client frecvent al li­bră­riilor.

- Venea râvna asta nemaipomenită și din faptul că ai crescut singur, fără părinți? Aveai ceva de do­ve­dit?

- Probabil. Eu am plecat la 14 ani de-acasă, fiindcă m-am înscris de bunăvoie la Liceul Militar, unde era regim de cazarmă. După liceu am intrat la Conservator, m-am angajat și în Orchestra Radio și, deși făceam foamea ca student și mâncam numai pâine cu iaurt, am preferat să-mi plătesc cu micul venit chirie separat. Am fost tot timpul de capul meu, iar asta mi-a dezvoltat re­flexul de a-mi rezolva singur problemele. Nu sunt un om de echipă, știu că m-ar dezaproba trainerii de ma­nagement de azi. Sunt băiat bun, am prieteni cu care mă simt bine, dar întotdeauna mi-am făcut singur tre­bu­rile.

Geografia muzicii

- La 5 ani, spui într-un interviu, îți doreai să devii actor.

- Nu, nu mi-am dorit sa fiu actor. Mi-am dorit sa fiu Alain Delon. Alain Delon nu era un actor, ci cineva așa cum voiam să fiu eu. (Râde cu poftă) Cred că scena m-a atras de mic. Într-o mică măsură, pot spune că am copilărit și în Operă. Eram elev al Liceului de Muzică și aveam o colegă, Ioana Calomfirescu, al cărei tată era regizor de scenă la Operă. Cel puțin o dată pe săptă­mână, ne aducea la spectacole. Mai căscam ochii, mai adormeam prin loji, ne mai alergam pe culoare.

- Și când s-a lipit muzica de tine cu adevărat?

- În școala generală eram considerat un copil bun, care studia, citea. Dar în liceu, pe la vreo 15 ani, s-a în­tâm­plat ceva. Începusem să ascult destul de atent Sim­foniile lui Beethoven, într-o variantă Herbert von Karajan. Urmăream partitura și mi-am dat brusc seama că nu e suficient să respecți ce scrie pe hârtie. Că mu­zica mai înseamnă încă ceva în plus. Karajan avea, de altfel, o carismă extraordinară și reușea să infuzeze un spirit anume interpretării. Dirijorul avea ceva de spus acolo, era ca un fel de dialog între el și Beetho­ven. Îl înțelesese și-i du­cea ideile mai departe. Mu­zica mi s-a arătat a­tunci altfel, ca o lume în­treagă și vastă, căreia tre­buie să-i înveți geografia. Ca o planetă pe care întâi o cartografiezi, apoi o explorezi la pas și tot așa.

- Azi ești dirijor. E ju­mă­tatea drumului între mi­li­tărie și muzică?

- Într-adevăr, dirijatul are o latură marțială. Curajul fizic e foarte important. Nu e suficient să ai datele natu­rale, atenția, impulsul, dacă ai trac. Am întâlnit oameni care au mărturisit că au în­cer­cat să devină dirijori și n-ar mai repeta experiența aia pentru nimic în lume. Pe dirijor e o presiune psihologică fantastică, și din față, și din spate. E considerat un post oarecum privilegiat. În fiecare secundă se cere de la tine să demonstrezi de ce ești tu acolo și nu altul. Performezi sub imperiul unei ten­siuni zdravene. Dar care începe să-ți placă. Are ceva de sport extrem. Dar cred că am avut întotdeauna nevoie de provocare.

- Ce altceva ți-ar fi plăcut să faci?

- Cred că aș fi putut să fac multe lucruri. Mi-ar fi plăcut să fiu pilot de avion. Mi-au plăcut cărțile lui Doru Davidovici și ale lui Antoine de Saint-Exupéry. Știu multe chestii inutile despre avioane. Merg la mi­tinguri aviatice. Recunosc, e o mare pasiune. Aș fi pu­tut la fel de bine să fiu ofițer. Cred că e ceva genetic. În familia mea au fost generații întregi de ofițeri și e cam greu să nu simți atracția, când știi că ai avut un stră-stră­bunic care și-a lăsat oasele pe la Plevna sau Mă­ră­șești. Așa cum cred că aș fi putut să fac și fizică teo­re­tică. M-a interesat din școală. Citesc și azi reviste in­ter­naționale de fizică, chiar dacă nu înțeleg tot ce e acolo, că s-a ajuns cam departe. Până la urmă, nici nu știu cât ține de alegeri ceea ce faci în viață. Mai e la mijloc și un destin, în care cred, un drum pe care suntem puși fiecare în parte.

"Mă, ce faci tu cu bățul ăla?”

- Dezvăluie-ne, te rog, misterele meseriei. Ce face, de fapt, dirijorul?

- (Râde cu poftă) Multă lume mă întreabă: "Măi, dar ce faci, de fapt, cu bățul ăla?”. Păi, fără dirijor, or­chestra nici nu poate începe. Fiecare titlu pe care îl pre­gătesc e precedat de enorm de mult studiu. Mă supun de bună voie unei asceze. Săptămâni întregi nu ies din casă, mă închid în bucătărie noapte de noapte, că e liniște și pot fuma, și stau cu partiturile alea în față. Le studiez, le înțeleg, caut să le imprim un anumit spirit. E partea cea mai grea. Iar apoi vine lucrul cu oamenii, în care trebuie să te asiguri că se respectă ce e scris. Că notele sunt cântate corect, că dozajele sunt bune, că al­chimia e reușită, că ai reușit să infuzezi o anumită expresie. Orchestra e ca o oglindă care ți se pune în față.

- Și dacă ai o zi proastă când urci pe scenă?

- Atunci există și reversul. Pentru că arta e despre stări pe care vrei sau pe care poți să le transmiți. Când te duci la pupitru, te duci cu tot ceea ce ai trăit până atunci, cu toată istoria ta. Ai veș­nic în spate un bagaj de care depinde re­ușita serii.

"Ce? Cum? De ce?”

- Câtă muncă și câtă libertate e în ceea ce faci?

- 90% muncă și restul de 50% li­ber­tate. (râde) E multă libertate, dar e li­ber­tate asumată conștient și inteligent. E mai mult decât libertate, e eliberare. Când dirijezi, trebuie să-ți pui în per­manență trei întrebări. Prima e "Ce?”. Răspunsul e în partitură. A doua e "Cum?”. Răspunsul e în orchestra din fața ta. Și a treia e "De ce?”. E întrebarea la care trebuie să-ți răspunzi în fiecare seară înainte să apari în fața publicului.

- Și de ce dirijează Tiberiu Soare?

- De multe ori am răspunsul la întrebare abia când dau fracul jos și mă deschei la papion. Și-atunci știu că pentru un anumit moment din spectacol am venit. Mo­mentul de eliberare, momentul suprem în care timpul nu te mai interesează. Muzica se desfășoară mai depar­te, ceva îți spune că există o durată de timp în care se în­tâmplă asta, dar nu-ți mai pasă. Fiindcă lumea începe să aibă alte culori, e ca o explozie de gusturi și de sen­zații în același timp. E o formă de extaz, te afli cumva în afara ta, fiind în același timp și în mijlocul lucrurilor. Pentru momentul ăla de bucurie faci tot ceea ce faci. Pentru aia te supui la toate caznele. Pentru că traseul ca să ajungi la scândura aia sfântă nu e deloc ușor. Treci prin comisii, ochi critici, o groază de furci caudine. Și te mai lupți și cu un salariu de mizerie. Muzicienii din România aleargă în toate părțile pentru un venit supli­mentar, dar asta accelerează ritmul de îmbătrânire.

Cu spatele la gura cuptorului

- Tot mai puțini tineri calcă azi în sălile Operei. N-a devenit ea un gen desuet?

- Opera nu are cum să fie desuetă, atâta timp cât vor­bește de lucruri importante: viață, dragoste, moarte. Ceea ce poate fi desuetă e abordarea ei. Există un anu­mit gen de operă care chiar ar merita, după părerea mea, să dispară. Mă refer la statul în mijlocul scenei cu o mână ridicată și țipatul inutil la public. (Râde) Trebuie mai mult de-atât. Muzica clasică a fost asocia­tă, din păcate, cu o serie întreagă de clișee: pălăriile și blănurile din săli cu miros de naftalină, domnii înțepați la patru ace. Marea spaimă a tuturor e că muzica de operă te face să devii scorțos. În nici un caz. Nu trebuie să ai o anumită atitudine ca să asculți o anumită capo­doperă. Nu trebuie să-ți pui frac și nici nu trebuie să te izolezi ca un geniu în Parnasul tău, zicându-ți că nu ai ce vorbi cu muritorii de rând.

- Cu ce mai poate câștiga Opera tinerii de azi?

- Fiecare tip de muzică atinge în tine o altă stare latentă. Fiecare gen are ceva de spus numai al lui. Ceea ce simți ascultând un jazz de calitate nu poate fi în­locuit de ceea ce îți oferă muzica pop. Nici invers. Muzica clasică generează un tip de stări privilegiate, care te scot din rutină. Sunt acele stări de bine care pot aduce cu ele și anumite asociații de idei, care te pot duce pe filiere de gândire pe care nu le-ai explorat poate niciodată. E o muzică ce se adresează mai ales sensibilității noastre. Din păcate, am ajuns să con­siderăm lipsa sensibilității drept o virtute. Când specia umană își va extirpa cu totul nervul sensibilității, nu vom mai fi oameni, vom fi altceva. Miza noastră nu e să formăm intelectuali muzicali, erudiți și cunoscători. Nu! Marea miză e să îi facem pe oameni să se bucure de muzică. Publicul poate fi câștigat chiar prin această bucurie extraordinară. Când se întâmplă, când se leagă lucrurile perfect între dirijor și orchestră, e ca un flux, se transmite dinspre scenă spre sală și invers. Dirijez și am sentimentul că sunt cu spatele aproape de gura unui cuptor fier­binte.

- Dacă opera pare uneori plicticoasă, de vină e, poate, și pu­blicul. Și când e vorba de artă, gusturile se schimbă...

- Sigur, am devenit mai săltăreți, mai ne­răb­dători. Avem gân­direa mozaicată. Ne pier­­dem mai ușor aten­ția, datorită mediilor virtuale și datorită ex­cesului de informație cu care suntem bom­bar­dați. Ca să poți ur­mări succesiunea și ar­monizarea ideilor unei lucrări de Beethoven îți trebuie o întindere a concentrării de măcar 12 minute. Pare puțin, și totuși, pentru lumea de azi, e foarte mult. Mintea noastră ope­rea­ză azi pe mutări rapide. Tră­im într-o epocă de shifting, cu avantaje și deza­van­taje. Am câștigat în abordarea artistică, prin sincretism, prin ideea de fusion între arte, dar am pier­dut din atenție. Iar o lucrare de operă necesită, totuși, atenție.

Estul care alimentează Vestul

- Filmul și teatrul românesc au ieșit în lume. S-au în­tors acasă cu premii valoroase. În ce situație e ope­ra românească azi?

- E într-un ușor decalaj față de teatru și film în ce privește experimentul, deși se fac simțite noi abordări. Opera țărilor din Est a suferit mult. Întâi în anii de tranziție, când s-au tăiat fondurile de la cultură și se dădeau spectacole în frig, cu sala aproape goală. Apoi din nou, începând cu 2009, de la intrarea în recesiune. Degeaba ai idei frumoase, dacă nu există infrastructură și bani să le pui în aplicare. Pe de altă parte, din punct de vedere al performanței personale, Estul alimentează permanent Vestul cu voci și instrumentiști. În orice mare orchestră sau filarmonică din lume găsești ro­mâni, bulgari sau sârbi. Noi, românii, avem faima de a exporta multe soprane și tenori. Și asta e o problemă. Pentru că noi, la Operă, recrutăm permanent voci bune, printre absolvenții de Conservator sau din alte orașe, investim în oameni, dar apoi ei merg la o audiție pentru câte o agenție din Vest, o iau din prima și pleacă afară. Nu-i poți opri! Nu putem decât spera că nu vor uita de unde au plecat și vor veni să mai cânte și la noi.

- Pe tine ce te ține aici? Ești unul din cei mai apreciați tineri dirijori. Ai fi putut pleca..

- În primul rând, familia, pe care n-aș vrea să o târăsc într-o aventură. Sunt căsătorit și am un băiețel de cinci ani. Apoi, eu aici mă simt bine, sunt bine inte­grat fenomenului dirijoral, dirijez deja de 13 ani. M-am obișnuit chiar și cu nea­jun­surile. De ce să fiu unul din cei care bat pe la porți? Afară, în domeniul dirijoral, piața e destul de plină. Și s-au mai stricat lu­cru­rile și acolo, din cauza cri­zei. În Olanda, s-au desființat orchestre întregi. În Italia, au fost lichidate două orchestre ale radiodifuziunii, a mai ră­mas doar cea din To­rino. În Ro­mânia, asta nu s-a în­tâm­plat, din fericire! Am fost ple­cat în Occident să di­rijez, dar nu mi-a trecut prin cap să ră­mân.

Extemporal

- Un lucru pe care îți pla­ce să-l faci când ești acasă?

- Să mă joc cu Alexandru, bă­iatul meu.

- Ultima carte citită?

- "Raport către El Greco”, de Nikos Kazantzakis.

- O arie care te emo­țio­nează de fiecare dată?

- "Ebben, ne andro.”, din "La Wally” de Alfredo Cata­la­ni.

- Cel mai frumos lucru pe care ți l-a spus băiatul tău?

- Faptul că ideea de a avea o singură viață e o prostie.

- Dacă dragostea ar fi o simfonie, care ar fi ea?

- "Simfonia a 7-a” de Gustav Mahler.

- Calități pe care le apreciezi la alții?

- Inteligența, lipsa de fandoseală și simțul umo­ru­lui.

- Trei slăbiciuni.

- Cafeaua, țigările și lectura.

- Un viciu.

- Leneveala. Nu lucrez bine decât sub presiune.

- O calitate.

- Capacitatea de concentrare.

Fotografii din arhiva personală